Despre încredere

Context nou: copilul cel mare la şcoală, cel mic la grădi. Dar FĂRĂ frate, cu o EDUCATOARE NOUĂ şi într-o ALTĂ LOCAȚIE. Aşadar nu-i totul ca pe roze. Ca de fiecare dată (aşa am făcut şi în anii trecuți, cu cel mare), am rugat să fiu sunată dacă plânge, ca să merg să-l iau. Nu suport să-mi ştiu copiii plângâng printre străini. Şi, spre deosebire de toate dățile în care eu am rugat şi eu am auzit, pentru că educatoarele ştiu ele mai bine să se descurce, după metoda baloților manevrați în forță şi a măgăruşului care trage la trăsurică având ochii la morcovel, aici am găsit deschidere. Luni mă sună, marți nu, miercuri iar nu, azi da şi în timp ce eu pusesem o mână pe telefon şi cu cealaltă deja mă îmbrăcam, încălțam şi încuiam uşa, simultan, ca să ajung fără întârziere la copil, am surpriza să mi se spună că cel mic nu plânge ci se joacă dar a cerut să fie luat şi ar fi bine să procedăm aşa pentru că astfel va prinde încredere în ce se întâmplă acolo şi va percepe locul ca pe unul unde dorințele lui sunt ascultate (în loc să se şteargă cu ele pe jos, pentru călirea sipritului şi alte idealuri asemenea. Asemenea de stupide. Nota mea.) Am… crezut… că … nu … aud… bine. Cu inima uşoară m-am dus să-l iau, el se juca fericit, mi-a sărit în brațe şi am plecat bine-mersi.

Şi m-am gândit ce lucru mare face educatoarea asta. Adică se ştie că într-un sistem educațional “solid” nu lucrezi la încrederea copilului ci îl frângi pe genunchi arătându-i cum e bine să stea, vorbească, mănânce, gândească, iar eu aici, în premieră, sunt față în față cu un om care, cu tact, face o muncă de sisif. Să iei copii care automat sunt reticenți față de orice străin şi să încerci să le câştigi încrederea (în loc să-i momeşti, dresezi, să le impui) e piatră de încercare, nu glumă. Frumos. Mi-a plăcut.

Şi rămâne acum ca, pe termen lung, şi eu să fac ceva asemănător. Să nu-i calc în picioare încrederea totală pe care a investit-o în mine încă din prima clipă când mi-a fost dat în brațe şi l-am pus la sân. Pentru că aşa suntem noi părinții, nişte norocoşi, copilul se abandonează complet fără ca noi să fi apucat să-i dovedim nimic şi aşa sunt ei, copiii, oricât ar fi părintele de prost, urât şi strâmb, îşi pun tot sufletul în el, ei nu-şi imaginează că poate au venit pe lume fără să fi fost cu-adevărat doriți. Şi din păcate prima lor lecție despre cum se simte respingerea doar foarte rar vine de la un străin.

2 thoughts on “Despre încredere

  1. Bravooooooo V. Ești băiat mare,între atâtea jucarii cum să plângi. Ehee,trăim așa de bine alături de cei mici.la vita e bella!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>