Animale de companie

În primul rând nu știu de ce se cheamă animale “de companie”. Cui ţin ele companie, pereților casei, în timp ce stăpânul lipsește 80% din timpul cât stă treaz? Sau altor animale de companie, în procentul de cam 2% din timpul pe care alege stăpânul să și-l petreacă în parc? Și zic “al altor animale de companie” în cazul fericit în care companionul e lăsat liber în ţarc și nu “plimbat” în lesă în sunetul unei discuţii amicale, de genul “hai odată, mișcă, unde te tot oprești?!”. Și, să nu uit, piesa de rezistenţă în materie de cât de mult poate fi un patruped răsfățat, alergarea de dimineață alături de stăpân, concept în care stăpânul transpiră și își consumă haotic puţina energie din corp, iar “sclavul” din binomul stăpân-animaldecompanie ţine pasul cu el, de nevoie, pentru că dacă se oprește să miroasă semnele trecerii altui nefericit, e iar apostrofat, stăpânul aleargă de parcă ar fi la sală, pe bandă, unde orice oprire fără apăsare pe buton poate rezulta în scene hilare, cazul bun, ori într-un cap fărmat. Cazul celălalt.

Mâncarea. Și vorbesc aici despre patrupedul hrănit prost. Mâncare ieftină. Dar stăpânul găsește reconfortant gândul că suplinește calitatea prin cantitate. Și iată de ce prin parc se mișcă greoi și respiră la fel fiinţe în formă de peștele-balon. Overfed but undernourished, vorba unui articol despre paradoxul obezităţii. Deci: dacă ţi-ai luat un animal care să-ţi ţină companie (când dormi…), hrănește-l regește. Ca pe un copil. Dar nu unul făcut din greșeală, la beţie, ci unul pentru care ai fi apelat inclusiv la fertilizare in vitro, dacă altfel nu mergea.

Numele. Eu inţeleg perfect cum e să-i dai unei pisici bengaleze nume de prințesă indiană sau chiar și unei tomberoneze, cum am făcut mama și cu mine acum mulţi ani, dar nu inţeleg de ce pe un câine de dimensiunea unei veveriţe-pui și de un curaj asemenea îl poate chema (doar) Ares. Serios acum, merita mai mult. Și să nu uit de Oscar, buldogul francez. Boticul lui e de Oscar, la fel ca al Angelinei Jolie, e ok. Așadar ne botezam companionii ca să le arătăm altora reminescenţele de cultură din clasa a 3-a, când ne citea doamna despre Olimp, sau ca să ne dovedim spoiala de umor și spiritul ludic, asta pentru că sigur nu-i vom trata ca pe niște zei și la fel de sigur nu ne vom juca prea des cu ei, la modul tăvălit prin iarbă și aruncat mingiuţa până se plictisesc. Nu.

Concluzia ar fi că nu-mi plac posesorii de animale. Dacă aș avea o baghetă magică, aș face un hocus-pocus și i-aș transforma, pentru o zi, în “posesiile” lor. Și mai vorbim apoi.

One thought on “Animale de companie

  1. Mi-ar place chiar si pentru o zi sa fiu motan bengalez,sa fiu periat,sa mananc conserva de ton,sa stea cineva sa se joace cu mine si cand nu mai am chef sa ma lase in pace,sa stau la sueta cu Jahanvi si sa..

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>