Richard inimă de leu de pe vremea când nu existau arme

Care este cel mai mare animal terestru carnivor? Ursul polar. Dar necarnivor? Elefantul african. Cel mai mare pește? Rechinul balenă. Cea mai mare pasăre? Struţul. Cea mai mare pasăre zburătoare? Condorul andin. Cel mai mare șarpe? Anaconda. Cea mai mare sopârlă? Varanul. Cea mai mare reptilă? Crocodilul. Cea mai mare insectă? Gândacul Titan (până mai deunăzi, eram ferm convinsă că Goliath). Ce poate face? Rupe chiar și un creion. Chiar și unul galben? Și de-aici incepe distracţia. Poate rupe și o foaie de hârtie? Nu, a obosit din cauza creionului. Galben. Care e strămoșul rechinului? Megalodonul. Vine de la Mega? De la Angst. Strămoșul tigrului? Smilodonul. Dar al vulpii? Șarpele (un răspuns de-al copilului mic și o mostră de viziune impecabilă). Așa arată drumul zilnic casă-grădiniță-școală și invers. Și nu, nu-i pregătesc pentru a duce mai departe opera lui Steve the crocodile hunter, ci pur și simplu pentru salturi cuantice.

8. Culcat.

O povestioară:

“Un sannyasin hindus a trăit în preajma lui Sai Baba vreme îndelungată. Sai Baba locuia într-o moschee, nimeni nu știa dacă era hindus sau mahomedan. Sannyasinul hindus, neputând locui într-o moschee, a ales să locuiască într-un templu în afara satului. Îl iubea și-l adora pe Sai Baba, avea o legătură intimă cu el. În fiecare zi gătea mâncare pentru el, o ducea la moschee, apoi se întorcea la templu și mânca și el.

Într-o zi, Sai Baba i-a zis: De ce baţi atâta drum în fiecare zi? Poţi să-mi dai să mănânc acolo unde stai tu, fiindcă eu trec de mai multe ori pe acolo. Sannyasinul a întrebat cu surprindere: Când treci pe unde stau eu? Nu te-am văzut niciodată trecând. Sai Baba i-a spus: Să te uiţi cu atenție. Eu trec pe la templul tău de mai multe ori în fiecare zi. Mâine o să vin, deci să-mi dai de mâncare acolo. Nu e nevoie să vii până aici.

În ziua următoare, călugărul hindus a gătit mâncare și a așteptat să vină Sai Baba. A așteptat multă vreme, dar acesta n-a venit. Apoi s-a îngrijorat, pentru că era deja două. S-a gândit că Sai Baba trebuie să fie la fel de flămând cum era el însuși, așa că a luat mâncarea și a alergat la moschee. I-a zis lui Sai Baba: Te-am așteptat, dar n-ai venit. Sai Baba i-a zis: Am fost la tine, dar m-ai ocărât și m-ai alungat. Sannyasinul a întrebat: Ce spui, cum să te fi alungat eu?! N-a venit decât un câine. Sai Baba i-a zis: Câinele acela eram eu. Auzind acestea, sannyasinul s-a simţit tare nefericit. I-a spus lui Sai Baba: Ce prost am fost să nu te recunosc când ai fost la mine. Mâine n-o să se mai întâmple.

Dar din nou nu l-a recunoscut, cu toate că Sai Baba l-a vizitat. De-ar fi venit sun forma unui câine, sannyasinul nu l-ar fi ratat. Însă de data asta el a fost un lepros care s-a întâlnit cu călugărul pe stradă. Călugărul i-a spus leprosului: Dă-te la o parte din drumul meu!

Sai Baba a zis: Marea minţii tale e atât de nepotolită, atât de plină de valuri, încât nu poţi să mă recunoști de fiecare dată ca fiind același. Mintea ta tremură. Cum ai putea să mă recunoști in alte forme câtă vreme nu m-ai cunoscut cu adevărat?…”

Animale de companie

În primul rând nu știu de ce se cheamă animale “de companie”. Cui ţin ele companie, pereților casei, în timp ce stăpânul lipsește 80% din timpul cât stă treaz? Sau altor animale de companie, în procentul de cam 2% din timpul pe care alege stăpânul să și-l petreacă în parc? Și zic “al altor animale de companie” în cazul fericit în care companionul e lăsat liber în ţarc și nu “plimbat” în lesă în sunetul unei discuţii amicale, de genul “hai odată, mișcă, unde te tot oprești?!”. Și, să nu uit, piesa de rezistenţă în materie de cât de mult poate fi un patruped răsfățat, alergarea de dimineață alături de stăpân, concept în care stăpânul transpiră și își consumă haotic puţina energie din corp, iar “sclavul” din binomul stăpân-animaldecompanie ţine pasul cu el, de nevoie, pentru că dacă se oprește să miroasă semnele trecerii altui nefericit, e iar apostrofat, stăpânul aleargă de parcă ar fi la sală, pe bandă, unde orice oprire fără apăsare pe buton poate rezulta în scene hilare, cazul bun, ori într-un cap fărmat. Cazul celălalt.

Mâncarea. Și vorbesc aici despre patrupedul hrănit prost. Mâncare ieftină. Dar stăpânul găsește reconfortant gândul că suplinește calitatea prin cantitate. Și iată de ce prin parc se mișcă greoi și respiră la fel fiinţe în formă de peștele-balon. Overfed but undernourished, vorba unui articol despre paradoxul obezităţii. Deci: dacă ţi-ai luat un animal care să-ţi ţină companie (când dormi…), hrănește-l regește. Ca pe un copil. Dar nu unul făcut din greșeală, la beţie, ci unul pentru care ai fi apelat inclusiv la fertilizare in vitro, dacă altfel nu mergea.

Numele. Eu inţeleg perfect cum e să-i dai unei pisici bengaleze nume de prințesă indiană sau chiar și unei tomberoneze, cum am făcut mama și cu mine acum mulţi ani, dar nu inţeleg de ce pe un câine de dimensiunea unei veveriţe-pui și de un curaj asemenea îl poate chema (doar) Ares. Serios acum, merita mai mult. Și să nu uit de Oscar, buldogul francez. Boticul lui e de Oscar, la fel ca al Angelinei Jolie, e ok. Așadar ne botezam companionii ca să le arătăm altora reminescenţele de cultură din clasa a 3-a, când ne citea doamna despre Olimp, sau ca să ne dovedim spoiala de umor și spiritul ludic, asta pentru că sigur nu-i vom trata ca pe niște zei și la fel de sigur nu ne vom juca prea des cu ei, la modul tăvălit prin iarbă și aruncat mingiuţa până se plictisesc. Nu.

Concluzia ar fi că nu-mi plac posesorii de animale. Dacă aș avea o baghetă magică, aș face un hocus-pocus și i-aș transforma, pentru o zi, în “posesiile” lor. Și mai vorbim apoi.

Despre încredere

Context nou: copilul cel mare la şcoală, cel mic la grădi. Dar FĂRĂ frate, cu o EDUCATOARE NOUĂ şi într-o ALTĂ LOCAȚIE. Aşadar nu-i totul ca pe roze. Ca de fiecare dată (aşa am făcut şi în anii trecuți, cu cel mare), am rugat să fiu sunată dacă plânge, ca să merg să-l iau. Nu suport să-mi ştiu copiii plângâng printre străini. Şi, spre deosebire de toate dățile în care eu am rugat şi eu am auzit, pentru că educatoarele ştiu ele mai bine să se descurce, după metoda baloților manevrați în forță şi a măgăruşului care trage la trăsurică având ochii la morcovel, aici am găsit deschidere. Luni mă sună, marți nu, miercuri iar nu, azi da şi în timp ce eu pusesem o mână pe telefon şi cu cealaltă deja mă îmbrăcam, încălțam şi încuiam uşa, simultan, ca să ajung fără întârziere la copil, am surpriza să mi se spună că cel mic nu plânge ci se joacă dar a cerut să fie luat şi ar fi bine să procedăm aşa pentru că astfel va prinde încredere în ce se întâmplă acolo şi va percepe locul ca pe unul unde dorințele lui sunt ascultate (în loc să se şteargă cu ele pe jos, pentru călirea sipritului şi alte idealuri asemenea. Asemenea de stupide. Nota mea.) Am… crezut… că … nu … aud… bine. Cu inima uşoară m-am dus să-l iau, el se juca fericit, mi-a sărit în brațe şi am plecat bine-mersi.

Şi m-am gândit ce lucru mare face educatoarea asta. Adică se ştie că într-un sistem educațional “solid” nu lucrezi la încrederea copilului ci îl frângi pe genunchi arătându-i cum e bine să stea, vorbească, mănânce, gândească, iar eu aici, în premieră, sunt față în față cu un om care, cu tact, face o muncă de sisif. Să iei copii care automat sunt reticenți față de orice străin şi să încerci să le câştigi încrederea (în loc să-i momeşti, dresezi, să le impui) e piatră de încercare, nu glumă. Frumos. Mi-a plăcut.

Şi rămâne acum ca, pe termen lung, şi eu să fac ceva asemănător. Să nu-i calc în picioare încrederea totală pe care a investit-o în mine încă din prima clipă când mi-a fost dat în brațe şi l-am pus la sân. Pentru că aşa suntem noi părinții, nişte norocoşi, copilul se abandonează complet fără ca noi să fi apucat să-i dovedim nimic şi aşa sunt ei, copiii, oricât ar fi părintele de prost, urât şi strâmb, îşi pun tot sufletul în el, ei nu-şi imaginează că poate au venit pe lume fără să fi fost cu-adevărat doriți. Şi din păcate prima lor lecție despre cum se simte respingerea doar foarte rar vine de la un străin.

Măsura lucrurilor. Optică.

Mă uitam la micile mele măsuri

20150923_184802~2__1443027185_109.166.132.70

și mă întrebam de ce o jumătate de măsură înseamnă mai puțin decât o măsură plină. Pentru un vas de supă îmi trebuie o linguriță de sare iar pentru o prăjitură nimic mai mult decât un vârf de cuțit. Pentru o pâine mare îmi trebuie patru căni de făină iar pentru un sos din acela alb o lingură e de-ajuns. Cum ar veni “jumătatea de măsură” din vârful de cuțit de sare sau din lingura de făină are aceeaşi tărie cu măsura plină. Pentru unele lucruri măsura pentru a fi ce trebuie să fie nu poate fi decât o jumătate. Un pic mai mult, o măsură plină, iar rezultatul ar fi … o prăjitură sărată sau un sos solid.

Ce trebuie pentru a germina un fir de grâu? Un strop de apă. Atât. O măsură foarte mică. Sau de ce-are nevoie floarea soarelui? De-o stare. Nici măcar o măsură mică, deci. Ar putea să nu-şi întoarcă petalele după soare din zori şi până la apus şi totuşi o face, nu e ca şi cum asa ar primi căldură în plus sau lumină, nu. E precum cel care bea ceai din cana goală şi-i e suficient pentru nirvana xx. E starea de grație care concret, măsurabil, nu – cere – nimic. Măsura goală dar în acelaşi timp revărsându-se, cum ar veni.

Neştiință şi tehnică

Discuție cu tata la telefon. Eu: Tata, mi-am prins un deget în blender. Tata, fără a fi surprins, n-a trecut prea mult de când m-am tăiat într-un tub de metal sau de la ultima dată când m-am fript: Leagă degetul strâns. Dar cum ai reuşit? (cum numai eu pot reuşi…) Uitându-mă la tavan ca să nu plâng, am doi copii care mă privesc fix, n-am să dau semne de slăbiciune nici dacă mi se desprinde degetul şi-mi pică pe jos, zic: Păi îl curățam de piure în timp ce cu cealaltă mână am apăsat din greşeală pe buton. În timp ce articulez, mintea mea ia toată forma unui semn de întrebare. A lui tata e probabil la fel, bonus unul de exclamare. Şi trei puncte de suspensie. Dar continuă de parcă i-aş povesti despre ultima perlă a copilului (oricare dintre ei), nu e momentul să pară că vorbim despre ceva grav: Să-ți iei un blender în care să nu-ți mai încapă mâna. (se fabrică în tiraj limitat pentru inconştienți). Cât de adânc e? …. Nu ştiu. (până la jugulară, judecând după cât sângerez). Poți îndoi degetul? (iar locul I pentru cea mai bună glumă merge la tatăl meu!) Nu vreau să încerc. Lasă să se lege apoi pune miere. Bine tata… (iar între timp, pot să mă îmbăt?) Deduce că sunt stăpână pe situație şi-mi spune să văd partea bună a lucrurilor, mai am nouă degete sănătoase. Îi zic să nu le uităm pe cele de la picioare! (deci dedusese bine tata, chiar sunt ok, fac performanță şi cu sângele înjumătățit în corp). În timp ce tata mai face nişte comentarii la fel de pline de optimism, observ că se umblă cu zel în castronul de piure. Patru ochi privesc, o mână mânuieşte abil o lingură. Ce faceți?, întreb. Mami, degetul tău e în piure? Nu ştiu dacă e îngrijorat pentru soarta mea, dacă sunt temeri de vegetarian sau dacă vrea să-l extragă şi să se laude la şcoală cu el. Tata, închid. Bine, bine, te sun mai târziu să văd dacă ți-a crescut la loc! Te rog (zise wonderwomanşopârlă cu nasul în batistă în timp ce le dădea copiilor lecții de autocontrol, supraviețuire şi despre cum se face dar mai ales nu se face un banal piure).

Filme pe pâine. Cu varză murată şi gem de căpşuni

În serile mele de film invariabil mănânc. Şi nu mă refer aici la o salată decentă cu trei crutoane sau, şi mai decent, un fruct, mănânc tot ce îmi iese în cale. Iar de la fotoliul meu şi până la frigider nu e o cale anevoioasă. Deci mănânc razna, o jumătate de pâine de casă cu un castron de cartofi copți, mâncare de varză, ca la bunica acasă, care se pare că se potriveşte perfect cu legume chinezeşti în sos acrişor, tartine cu pastă de năut şi dulceață, aşadar cum spuneam, razna rău. Şi mult, dar asta suspectez că a reieşit deja din partea cu jumătatea de pâine şi prietenul amidon. Asta e. Se întâmplă. Am încercat să-mi schimb obiceiul dar nu merge. De exemplu, într-o zi în care ştiam că mă voi uita seara la filme mi-am spus că pot să rup odioasa rutină şi să fac lucrurile aşa cum m-am deprins, la modul frumos şi sănătos, cu combinații care pot fi o lecție pentru orice health-guru, ca atare am ieşit la cumpărături, mi-am umplut o paporniță din aceea Mega-Chic-by-Mega-Image cu fructe, mi le-am spălat şi pregătit frumos pentru a fi mâncate în ordinea cuvenită, până să-mi dau drumul la film m-am decis să fac şi un număr de acrobație yoghină, aşa, pentru a-mi stimula chakrele să nu scape frâul prea rău, apoi un duş şi, fresh şi plină de entuziasm, am dat gata în timpul filmului nu papornița de fructe ci două tuburi din acelea mari de Pringles, cumpărate dintr-o benzinărie şi care zăceau de vreme bună în uşa de la frigider.

Acestea fiind spuse să merg mai departe zicând că azi, în timp ce am păpat o mare parte dintr-o pâine abia scoasă din cuptor m-am uitat la un musical din ’48, o transpunere a poveştii lui Andersen “Fetița cu pantofii roşii”. Iar fetița din poveste este o balerină (a te uita la filme cu balerine cu talie de viespe în timp ce mănânci de parcă s-ar fi anunțat un deceniu de foamete e …. aşa cum e) care are de ales între a fi o mare artistă şi mare ei dragoste. Filmul este excelent şi l-am văzut pornind de la o referire la el care n-a fost nici măcar corectă, însă ideea de a urma calea lucrurilor pentru care simți că eşti făcut să trăieşti rămâne în picioare. Povestea de dragoste e încântătoare (mai ales cu două scene, una în care ei doi merg într-o trăsurică al cărei vizitiu a adormit pe capră iar ea vrea să-l trezească pentru a-l întreba pe unde sunt, dar el o roagă să n-o facă, pentru că vrea ca mai târziu când va fi bătrân şi se va nimeri ca o copilă să-l întrebe unde a fost cel mai fericit în viață el să-i spună că undeva pe malul Mediteranei, strângând-o pe Victoria Page, marea balerină, în brațe, sau cea când înainte de spectacolul pentru care el compusese muzica şi se certaseră pentru că tempo-ul lui nu se potrivea cu felul în care făcea ea o anumită mişcare, el vine în cabină şi îi spune să danseze după tempo-ul ei pentru că el o va urma), doar nota dramatică de la final e cam stridentă însă încheierea de basm compensează suficient.

Şi mă întrebam cum The Red Shoes, un film atât de vechi, este atât de bine realizat comparativ cu The Black Swan, de exemplu, în care în afară de faptul că joacă Natalie Portman (mmmmmplaceeee!!!) şi Vincent Cassel nu mi-a plăcut nimic. Ca de la cer la pământ. The Red Shoes e complex, cu replici bine gândite, deloc carnal, în timp ce The Black Swan, deşi pune aceeaşi problemă a pasiunii-obsesie, e jalnic. Rămân la părerea mea că un film clasic face mai mult decât zece din ziua de azi.

P.S. Nu există poveşti mai frumoase decât cele scrise Hans Christian Andersen. Şi nici mâncare mai bună decât cea mâncată … la ore potrivite şi în locuri potrivite. Am scris ca să nu uit.

Javier Vladimir, José Ilici

Nu cred să fi zis că Isabel Allende e una dintre scriitoarele mele preferate. Am citit acum destul de mulți ani tot ce a publicat iar de ceva vreme mi-a venit chef s-o recitesc. Şi tocmai am dat peste o parte pe care mi-am însemnat-o atunci şi aş fi însemnat-o cu exact acelaşi entuziasm şi acum:

“Hilda îl însoțise atâta amar de vreme că nici nu-şi mai putea aminti viața lui de dinainte de ea. Mărşăluise cu pas ferm alături de el la manifestații. Îşi crescuseră copiii în perfectă colaborare. Îi ajutase pe cei la nevoie, rămăsese în ploaie în timpul grevei, făcuse croitorie nopțile ca să câştige un ban. Îl urmase la război sau în exil, îi adusese mâncare caldă la închisoare când îl arestaseră şi nu-şi pierduse calmul când le puseseră sechestru pe mobilă, nici buna dispoziție în timp ce dormeau zgribuliți pe puntea de la clasa a treia a vaporului de refugiați. Hilda accepta toate extravaganțele bărbatului, şi nu erau puține, fără a-şi pierde voia bună, căci în lunga lor viață împreună dragostea pentru el nu făcuse decât să sporească. 

Cu mult timp în urmă, într-un sătuc din Spania uitat printre dealuri abrubte şi vii, el o cerea de nevastă. I-a spus că era catolică şi că avea de gând să rămână astfel, că n-avea nimic personal cu Marx dar că nu i-ar suporta imaginea la căpătâiul patului, iar copiii vor trebui botezați, ca să nu moară cumva păgâni şi să rămână în limb. Profesorul de logică şi literatură, comunist fervent şi ateu, a avut intuiția să înțeleagă că nimic nu o putea face să se răzgândească pe tânăra fragilă cu ochi luminoşi. Au decis să se căsătorească la biserică, copiii să fie botezați dar să urmeze şcolile laice, el să se ocupe de educația băieților, ea de a fetelor, să fie înmormântați într-o groapă fără cruce dar cu un epitaf cu conținut pragmatic pe care să îl redacteze chiar el. Hilda a fost de acord pentru că era îndrăgostită de bărbatul uscățiv cu mâini de pianist. Dacă el şi-a îndeplinit scrupulos partea de program, Hilda nu s-a dovedit la fel de corectă. Când li s-a născut primul copil, bărbatul era la război iar băiatul a fost botezat Javier, după bunic. Mama era tare slăbită când el a venit în permisie, nu era cazul s-o certe, dar s-a hotărât să-i spună copilului Vladimir, primul nume al lui Lenin. N-a reuşit niciodată, dacă-l striga aşa nevastă-sa întreba la cine dracu’ se referă iar plodul holba nişte ochi mirați şi nu-i răspundea. Cu puțin înainte de a doua naştere, Hilda s-a trezit într-o dimineață spunând că visase că va avea un băiat pe nume José. S-au certat zdravăn timp de câteva săptămâni, până au ajuns la o soluție: José Ilici.”

Cam aşa scrie Isabel Allende, fie ca e vorba despre un azil de nebuni, de revoluție, de felul în care năşteau femeile acasă, despre copii abuzați de părinți, despre dragoste, etc.