Primele luni din 2003

S-a nimerit să aud mai devreme Pink Floyd şi mi-am dat seama că pentru mine începutul lui 2003 a sunat doar a “ooh, I need a dirty woman, oooh, I need a dirty girl” şi a avut gust a chiftele de peşte mâncate cu căței de usturoi şi slănină adusă de la Sf. Gheorghe de prietenul celei mai bune prietene. El picta non stop, ea râdea non stop, eu îl descoperisem pe Klimt printre albumele din atelierul lui de pe Ceaikovski, atelier care era şi dormitor şi bucătărie şi loc de întâlnire şi în care stăteam rupți de lume ascultând “ooooooooh, ….”, asta nu pentru că ar fi fost neapărat dorința lor ci pentru că, aşa cum ochii mei vedeau doar Klimt, la fel urechile mele păreau să nu mai accepte altceva. Într-un top al celor mai frumoase perioade din viața mea, cred că acele câteva luni cu zloată de la începutul lui 2003 sunt undeva sus de tot, eram atât de copii şi atât de cuminți deşi păream de-a dreptul turbați şi toți cei care ne vedeau ne dădeau toate şansele să n-ajungem prea departe. Eram mici. Şi ne împărțeam timpul între cele câteva seminarii de la care nu puteam chiuli, autobuze, club A şi un amărât de chioşc de unde ne cumpăram pâine şi vin şi țigări ca să însoțim chiftele acelea demențiale şi slănina care veneau cu regularitate de-acasă şi-apoi între noi, care vorbeşte, care râde, s-a înțeles ceva din ce a zis, nuuu, dar nu mai conta. A, şi să nu uit de apariția celui de-al patrulea personaj care a făcut toată acea inocentă nebunie să fie şi mai suspectă pentru vecinii din blocul din Ceaikovski, era pictor şi el, de-o vârstă cu noi, dar cu o barbă c-a lui Barbă Albastră şi cu fulare legate atât de bizar încât noi restul, care nu arătam nici noi foarte normal, de-acum reuşeam să trecem neobservați. Şi încă ceva, episoadele din cabinele telefonice, în care ne închideam şi râdeam până rămâneam fără răsuflare, ne opream numai ca să mai lăsăm câte un om să dea un telefon, ieşeam, stăteam pe trotuar, dându-ne ghionturi şi râzând pe înfundate de nu-i mai ardea vorbărețului să o lungească prea mult prin cabina din care evident că se auzea tot… Aşa deci cu Pink Floyd.

Din categoria “no comment”. Aproape

Copilul: “Mami, azi mă duci tu te rog la fotbal?”

Eu, încântată că-mi preferă prezența: “Sigur că da, te duc eu!”

Copilul, nedumerit: “De ce?”

(Nu ştiu, poate…pentru…că…tocmai…m-ai…rugat?)

***

După o mini-vacanță, reîncep antrenamentele. Îi spun copilului: “De luni mergi iar la fotbal, ştii?”. Mă întreabă entuziasmat: “Când, vinerea asta??”

(Aham, şi joci baschet.)

***

Copilul umple cana de filtrat apă, e plăcerea lui, s-a declarat responsabil. Mă uit la data de pe ea şi-mi dau seama că urmează să schimb filtrul în câteva zile. Ca să-i fie uşor să-şi amintească, îi zic: “Când ai joia de fotbal, să-mi spui să-ți dau să pui un filtru nou.”. Mă întreabă: “Când am joia de fotbal?”

(Marți parcă.)

Nu-i aşa că ştiu?

Mara e elevă şi nu se ştie dacă a fost sau nu atinsă de proful de religie. Nu ştie nici mama, nu ştie nici dirigintele, nu ştie nici moderatorul spectacolului TV, nu ştie nici reprezentantul patriarhiei care de fapt nici nu ştie despre ce e vorba in general, el fusese la un summit la Bruxelles, nu ştie nici Anca, colega Marei, nu ştie nici colegul Bogdan pentru că el oricum nu face mare lucru în afară de-a se juca pe telefon, nu ştie nici măcar colegul Andrei care e în secret îndrăgostit de Mara şi nici măcar psihologul invitat în studio nu are un răspuns concret.

Mara scrie în jurnal: “aaaaaaazi prrrroffful de religieeeeee m-a aaaaaatins pe piciooooor”. Apoi taie tot. Pentru că a venit mama. Apoi noaptea şterge tăietura, pentru că ea ştie că a atins-o proful pe picior. Apoi are îndoilei.”Ştiu că m-a atins pe picior. …. Nu-i aşa că ştiu?”

Haosul e tot mai mare. Proful poartă blugi şi stă cu fundul pe catedră, Mara de fapt s-a lovit la genunchi la ora de sport iar mângâierea a fost ca să o liniştească, dirigintele a atins-o şi el pe Mara, pe păr, de ziua ei, dar numai el ştie pentru că ea nici măcar nu şi-a dat seama că a atins-o, Andrei e gelos, la întrebarea dacă e nevoie de religie în şcoli doar purtătorul de cuvânt zice că da, ca să-i învețe pe copii să fie buni şi generoşi, psihologul vorbeşte despre impulsurile care se trezesc de la o vârstă în copii, iar asta imediat după ce colega grăsuță a Marei povesteşte cum numără ea oi. Ca să adoarmă. Nu până la 100 cum i-a zis bunica ci a ajuns o dată şi până la 1500 şi ceva (cu 3).

O piesă de teatru care mi-a plăcut mult. Şi ca scenariu şi ca regie. Mai ales ca regie. Rulează în zilele ce urmează la TVR HD.

(“Spectacolul Profu’ de Religie de Mihaela Michailov a pornit de la un fragment declarat câştigător în cadrul celei de-a III-a ediţii a Concursului de proiecte pentru tineri regizori şi dramaturgi români organizat de Teatrul Naţional Marin Sorescu Craiova”.)

P.S. Frumos răspunsul dirigintelui la întrebarea mamei Marei, de ce nu i-a spus Mara ce s-a întâmplat. “Dumneavoastră trebuie să ştiți de ce!”. Corect. Nimic nu vorbeşte mai mult despre disfuncționalități decât un copil care nu-i mai vorbeşte părintelui lui.

Un film pe care l-am văzut de două ori în mai puțin de 24 de ore

“So Evil My Love”. L-am descoperit căutând altceva şi mi-au atras atenția cele câteva replici citate. Am reuşit să-l văd până exact la deznodământ şi apoi, pentru a şti cum se termină, a trebuit s-o iau de la capăt (cred că numai eu pot găsi site-uri cu filme la care nu se poate poate da pauză…). Nu-i nimic, filmul e oricum genial. Mai puțin finalul ales, care mi-a distrus toată imaginea pe care mi-o făcusem despre personajul feminin principal. Dar care era oarecum de aşteptat, povestea mi se pare construită circular, începe cu ea pentru o secundă ezitând dacă să ajute un om să trăiască şi se termină cu ea … (mmmm, trist). Însă pentru tot ce nu poate fi ea compensează el, de unde drumul ei e de la alb la negru al lui e invers. Sau ar fi putut fi.

Şi revenind la replici, filmul e senzațional de la un capăt la altul. Scena cu el îmbrățişând-o pe partenera numărul 1 (ca să zic aşa…) şi vorbind despre partenera numărul 2, ca să zic tot aşa (- Mark, do you love me? – I adore you! – It’s not the same. – It’s not. – Do you love her? – I might. – What do you mean?! – I said I might. – What does this mean? – This means I’m capable of emotions I distrust. And I don’t like it.), sau fiecare dintre scenele în care el vorbeşte cu agentul lui, partener la furt şi în final la falsuri (You agree with the law?! It’s a unique occasion, it calls for a toast!), apoi felul în care cel care urma să fie şantajat decretează “What women want is one thing, what’s good for them is another!” (cât de sensibil, intuitiv şi nuanțat… îşi merită soarta!) şi să nu uit scena în care ea, personajul principal, partenera numărul 2, cere să fie sărutată într-un loc public iar el îi explică de ce nu se poate încheind cu “Consider yourself kissed” (perfect, romantic).

(A, şi scriind cu gândul la finalul brutal, cu-atât mai brutal pentru că urmează brusc după declarația lui de dragoste, care e copleşitoare… – mi-am dat acum seama că încă un indiciu e în scena în care el îi spune că ea de fapt nu se teme de el, ci se teme de ea însăşi. Pe bună dreptate…)

…iar alt punct forte al fimului ar fi felul în care arată scenele de intimitate, vorba lui Vasile Ernu care frumos povestea cum în filmele sovietice nimic nu era mai taboo decât erotismul, aşa că o secvență cu glezna unei femei soldat ce se spăla pe picioare într-un râu stârnea de departe mai mult imaginația decât au făcut-o mai târziu filmele cu Emanuelle, la fel şi aici (şi de fapt în mai toate filmele din perioada alb-negru), singura parte din corp pe care i-o atinge el mai jos de față este un umăr dezgolit, dar felul în care i-l strânge e o imagine atât de intensă şi de senzuală încât dintr-un colaj de scene de dragoste perfecte eu zic că n-ar putea să lipsească…

***

Deci concluzia mea ar fi că e un film superb dar cu un final ratat. Sau cel puțin eu una rămân în minte cu imaginea unei femei care dacă nu s-ar fi simțit trădată ar fi putut foarte bine trăi cu tot ce se întâmplase.

Deci așa se face!

Alerg prin casă după cei mici și îmi vine o idee. Într-un moment în care nu sunt pe fază, mă strecor în bucătărie și când îi aud venind să mă someze să-i mai alerg sar în faţa lor zbierând și gesticulând mai ceva decât fac ei când sunt puși pe rele. Planul îmi reușește, îi bag în sperieţi, se refugiază precum purcelușii speriaţi de lup, drrrrrrept în pat, punct pentru mine. Nu trec câteva minute și mă trezesc cu ei iar după mine, dar acum se vor speriați, nu alergaţi. Mai scornesc câteva ambuscade, dar ăștia se prind repede care-i șmecheria (orice șmecherie!) deci adio succes.

Cel mare se simte dator să îmi explice: “Mami, trebuie să ne sperii prin surprindere!”. Încerc, deja secătuită de idei, să-i sperii “prin surprindere”, așa cum mi s-a recomandat (de fapt era o critică). Și într-un moment de respiro cel mare îmi strigă: ” Mami, vii odată?! Hai să ne sperii prin surprindere!!!”

(Bine, aşteptaţi-mă surprinși, vin!)

Spălatul pe dinţi nu mi s-a părut niciodată atât de romantic

Mă gândeam să-mi fac o secțiune cu replici de film care mie mi se par superbe. N-am făcut încă nimic pentru asta dar trebuie să scriu acum un pic despre un film cu Al Pacino și cu Michelle Pfeiffer din care mi-a rămas în minte în primul rând faza cu ea plângând și frecând cu înverșunare cada din baie în timp ce amicul ei gay încearcă să o consoleze iar el (“el” fiind Pacino, bărbatul care o iubește cu disperare) o sună non-stop pentru ca de fiecare dată receptorul să fie ridicat și apoi pus peste o secundă în furcă și când, într-un final, prietenul gay decide să răspundă, el, neștiind ce să mai facă pentru a o convinge de ceea ce simte, începe să cânte. Iar ceea ce-i spune amicul-pe-invers sună așa: “Excuse me, Johnny, I’ve got to hang up. We’re expecting a call from you any minute.”  … …. …. Am râs și-am râs și-am râs, de-acum complet nesolidară cu Pfeiffer care în continuare agoniza cu capul băgat în cadă.

Bun, și-apoi bineînteles că mi-a rămas și îmi va rămâne pentru totdeauna în minte finalul cu ei doi spălându-se pe dinţi și vorbind cu gura plină, ascultând “Clair de lune” și cu ea întrebând: “Orice-ar fi?”… Orice-ar fi, desigur.

Topping

Cel mare către cel mic:

“Hai să ne jucăm de-a ceva.”

Cel mic, entuziasmat, lasă ce face și așteaptă ordine.

“Hai să ne jucăm de-a… (se gândește)… de-a… de-a topping!”

Las și eu ce fac și aștept să văd ce-i tună, asta e ceva nou. Și pare interesant. El continuă, serios-misterios:

“Topping se joacă așa: un om aruncă… o prăjitură (pentru o secundă ezitase, oare se gândise la un castron cu ciorbă?) în faţa altuia, iar dacă îl nimerește e TOPPING!” (accentuează satisfăcut)

(O fi având preferinţe la prăjitură? Să fie cu cremă? Și nu, nu te uita la mine, nu voi aprinde cuptorul.)

Chestii noi

I-am descoperit şi eu pe Vasile Ernu (şi mi-am comandat tot ce a publicat) şi pe Cosmin Bumbuț, fotograful cu o sumedenie de premii care încep cu “cel mai bun…”, “cea mai bună…” dar care din punctul meu de vedere e cel mai bun prin așa ceva:

2014-12-15-17-32-28-2 2014-05-23-06-10-55 2014-11-16-16-04-02

(sursa foto)

Şi am descoperit şi cafeaua de cicoare. Care are un gust infernal, dar pe lângă nişte turtă dulce cu multă scorțişoară, a sfârşit prin a-mi plăcea.

20150801_114208__1438426247_109.166.133.202