Picături. Asemănări

Trebuie să scriu despre un om la care mă tot gândesc de pe la prânz şi habar nu am cum, nici măcar cum să încep nu ştiu.

Hai să zicem aşa. Stăteam azi în parc pe un colț de bancă, cel care era ferit şi pe care nu ploua, şi cum îi aşteptam pe cei mici să-şi facă numărul de mizeruială (dacă e să fac un top al lucrurilor pe care îmi place cel mai mult să-i văd făcându-le pe primele locuri ar fi sărintul prin bălți şi ungerea cu noroi din cap până în picioare, ideal) văd un bărbat apropiindu-se, la pas. Să fi avut 50 şi ceva de ani sau poate peste 60, nu prea mă pricep eu la estimat, oricum cert este că avea acel ceva de om viguros dar nu la modul plesnit de sănătate ci aşa, dintr-un echilibru interior, însă nu un echilibru din acela simplu, care vine cu timpul, ci un echilibru pentru care s-a muncit. Mult. Şi nici măcar echilibru nu e bine zis, de fapt mi s-a părut că văd chestia aceea de … …. …. de haos (sin. negru, rău, chin, om fără loc, cam aşa ceva) care nu poate fi domolit, ci doar controlat. Prin efort.

Mi-a atras privirea din prima. Îmi venea să mă uit şi să mă tot uit, aşa cum te uiți când încerci să înțelegi ceva, o dată, de două ori, de o mie de ori, până ceva în minte face poc şi informația a intrat pe făgaş, doar că el se apropia şi în câțiva paşi urma să treacă de mine şi aveam să privesc uimită în urma lui ca să-mi întipăresc forma umerilor, expresia lor, erau şi fermi dar şi lăsați, lăsați a …. amărăciune (sin. neîmplinire, lipsă permanentă de ceva esențial?), mersul (avea o problemă la un picior dar cred că buzele pe care am văzut că le ținea încordate, strânse, într-un mod care îmi era atât de familiar, nu de la o suferință fizică aş fi zis că veneau…), forma gleznelor.

Eram atât de copleşită de asemănare încât îmi venea să alerg după el, să îl opresc, să îl întreb dacă e real, dacă are copii, dacă pe unul dintre copii i-l cunosc, sau dacă e o proiecție a ce va fi cu/din/în mine în cam 20 de ani, un semn pentru mine că va fi totul bine şi că voi face cândva clătite, simplu, cu linişte, cu bucurie, aşa cum îmi doream. Am stat şi m-am uitat după ce a trecut la părul care i se vedea un pic de sub pălăriuța de soare (da, avea o pălăriuță comică, deşi mai mult ploua decât era soare şi nişte budigăi până la genunchi dar care nu îl făceau să pară rupt de realitate ci doar genul acela de bărbat care e copilăros în alegerea hainelor, nu caută potriviri şi asortări dar totuşi arată aaaaatât de bine şi de bărbat), era brunet, de fapt fusese, acum încărunțea.

Apoi l-am văzut pe partea celaltă a lacului şi mi-am dat seama că va trece din nou, că face o tură sau poate dacă am noroc mai multe, aveam o nevoie disperată să mai văd fața aceea cu cute între ochi şi la colțurile gurii şi tenul uniform, mat, egal, întrerupt de o căutătură din aceea care nu încurajează, nu cheamă, nu uşurează nimic… Şi complicat ca atunci când a ajuns iar în dreptul meu să par că stau liniştită şi nu că vreau cu orice preț să mă holbez. Literalmente. A mai trecut apoi de încă două ori, cred. Pierdusem numărătoarea. Mi s-a părut că i s-a schimbat starea, părea vag amuzat. Probabil expresia mea la vederea lui era un spectacol. Eram ca în transă după ce dispărea din raza mea vizuală iar când era în dreptul meu şi aş fi avut nevoie de cât mai mult oxigen în creier, abia dacă mai respiram. Teribilă asemănare. A doua picătură de ploaie. Una mai matură, dar totuşi atât de la fel…

(Şi n-a prea ieşit aici cum am vrut, dar de-acum rămâne aşa. Când voi reciti, la bătrânețe, cu mintea de atunci şi cu o cu totul altă uşurință în exprimare, poate voi edita.)

(fantome)

Cred că mulţi nu știu că de fapt Mica Sirenă nu e o poveste cu final fericit. Varianta din majoritatea cărtilor pentru copii și cea din sălile de spectacol se termină cu mica sirenă recăpătându-și vocea și cucerindu-l pe prinţ, dar povestea, ab initio, e chiar mai tristă decât Fetiţa cu chibrituri. Sirena dă la o parte tot ce are și nu bagă în seamă nimic din ce i s-a spus pentru ca la sfârșit să se transforme în spumă de valuri pentru că prințul e prins într-un vis. Un alt vis.

Trist. Senzaţia de vase comunicante în care ar fi impotriva firii ca lichidul din unul să nu-l umple și pe celalalt anulată brusc văzând că la bază a fost mereu un blocaj și că ceea ce fenta impresia de preaplin și o întreţinea pe cea de echilibru era pur și simplu prelingerea de pe ghizdul vasului. Primului vas.

Cioară, cioară, dă-mi…

Ieri i-a căzut copilului şi al doilea dinte. Vorba vine “căzut”, de fapt dințişorul se mişca, cel din spate deja înmugurise aşa că l-am încurajat să şi-l scoată singur. Şi spre încântarea mea a fost cu-adevărat brav şi şi l-a scos. Bun. Şi a urmat partea cu aruncatul peste şură. Garaj. Deci am pus dintele într-un şervețel, l-am legat cu un pic de ață şi după ce cu mare grijă a fost aleasă o piatră, nici prea mare, nici prea mică, nici rotundă, nici pătrată, nici călare, nici pe jos, ne-am pregătit de lansare. Eu să arunc, cel mare să mă țină de mână, ca o prelungire a mea iar cel mic să îl țină pe cel mare, tot ca o prelungire a mea. “Ziceți în timp ce arunc: cioară-cioară…”. Ei încep într-un glas, eu arunc. Doar piatra, pentru că ața se desface iar dințişorul sfârşeşte pe jos. “Căutați altă piatră, eu aduc scotch.” Aduc, estimez, trag o bucată de bandă, mi-o țin lipită de deget, duc rola înapoi în casă, lipesc. Draci. Scotch-ul nu lipeşte piatră. Sau lipeşte, dar n-am eu suficient. Înapoi în casă deci, iau iar rola şi de data asta înfăşor şi înfăşor până stă. Ne prindem de mâini, incantăm, arunc. O aruncare mediocră pentru că pachețelul se întoarce pe jos. Mă încordez pentru o a treia aruncare dar sună telefonul. Fug spre masa din curte şi… mă întorc dezumflată. “Mami, dintele!” A, dintele. Parcă am fi în episodul acela din Garfield Shorts în care Garfield, Odie şi Jon încearcă să-şi facă o poză de grup şi ba se declanşează aparatul înainte să ajungă Jon ba trece o pasăre şi nu se mai văd ei, ba vine ploaia, ba vine noapte şi nu mai reuşesc. La fel şi noi. Eu adică. Iau dintele, se rosteşte “cioară-cioară îți dau un dinte de lapte, dă-mi unul de os”, arunc de parcă aş fi la jocurile olimpice, piatra zboară de mă rog în minte să nu sfârşească tocmai în geamul casei de peste gard, nu nimereşte, aplaudăm, ei de bucurie, eu de relaxare. Misiune copleşitoare dar îndeplinită cu succes. Doar că cel cu dinții lipsă mă întreabă cum o împăcăm şi pe Zâna Măseluță. Mă trezesc răspunzând să deschidă gurița ca să mai scoatem unul. Pentru a-l pune sub pernă. Sunt foarte serioasă. Se uită la mine întrebător. E prins între ce ştie din piesa de teatru, un eveniment de seamă în viața lui de copil şi o alegere. Şi alege să râdă. Îmi place de el.

20150710_202218__1436553842_109.166.138.219

Deficit de vitamina K

Cum zic cei care meditează, că șocurile sunt bune pentru că zdruncinându-ne ne trezesc? Nu știu cum trezesc pentru că eu de la o vreme încoace sunt doar zdruncinată dar nu și trezită, de fapt atât de năucă încât mai devreme în timp ce mâncam pâine cu slănină (slănină, da) și cu brânză (și ceapă, dar ceapa nu-i nimic spectaculos sau nou) speram cu naivitate că un șoc aplicat stomacului l-ar putea anula pe cel de mai sus. Pe CELE de mai sus, mai precis, pentru că aici vorbim de dublu nivel.

Deci nu m-am trezit. Dar a mă îndopa copilărește cu chestii pe care nu le mai mănânc de multă vreme n-a fost chiar rău. Și am băut și compot de rabarbăr. Tot pentru că.

20150702_193519__1435871720_109.166.142.209 20150702_195514__1435871760_109.166.142.209

Din nou, despre tata

M-am înviorat citind o scrisoare pe care a primit-o tata recent. O transcriu aici, ca să rămână pentru cei mici. Gândindu-mă la părinții mei nu pot decât să spun că eu clar m-am născut sub o stea norocoasă.

Cher Mihail,

Je prends le temps de t’écrire quelques lignes, car cela m’est nécessaire pour te dire :

Merci pour l’énergie que tu as investie dans la préparation de ce 3ème symposium à Gura Humorului.

Merci pour l’accueil que tu nous as organisé, en t’appuyant sur l’investissement personnel de quelques collègues intelligentes, courageuses, dévouées et compétentes. Calina, particulièrement, s’est toute dévouée à notre bien-être, faisant fi de ses fatigues physique et morales !

Merci pour, ceux qui travaillent à St Andréi et qui ont pu, ainsi, théoriser leurs pratiques quotidiennes, les confronter au regard respectueux d’autres professionnels.

Merci pour le regard que tu poses sur chacun que tu croises (élève, collègue roumain, français …ou belge, aussi !), qui nous fait sentir accueillis tels que nous sommes.

Merci pour la simplicité, voire l’humilité que tu montres quotidiennement, que tu sois en « costume cravate » sous les feux de la scène, ou en tee-shirt et jean à griller quelques saucisses et servir la palinka !

Merci pour la clairvoyance et la diplomatie que tu appliques dans tes relations avec nos établissements partenaires, en respectant les sensibilités épidermiques.

Merci pour la chance que nous avons eue de vivre ces quelques jours vrais, d’y approfondir notre relation entre professionnels de la même association et d’associations voisines. La pédagogie en tirera bénéfice. Les personnes qui étaient présentes à Gura, en reviennent enthousiastes, apaisées entr’elles (tu sais comme cela m’est important !), constructives dans leurs positionnements, porteuses d’espoir dans un projet commun et impatientes de se retrouver autour d’une même table de travail.

Tu as réussi, avec ton équipe de choc, à motiver nos cadres pour relancer le partenariat qui nous est cher. Par voie de conséquence, les relations humaines qui nous lient s’en retrouvent plus proches, respectueuses et simples… Merci.

Il semblerait que nous soyons invités à nous revoir… et j’en suis heureux.

Amicalement,

Christian

Simpluță şi cu gânduri negre

M-am apucat să citesc iar chestii pe care n-ar trebui să le citesc. Nu mă mai întreb de ce. Iau lucrurile cum sunt. Aşa mi-a venit azi, deci asta e. Şi e de citit, nu glumă, eu am un blog, sunt care au două. Trei. Eu povestesc, liniar, în alte părți găsesc frânturi, două-trei rânduri, sau pseudo-poezii, aşa că pricepe dacă ai ce.

***

Mie, ca să mă bucur, îmi e de ajuns să coc nişte clătite sau să frământ o pâine sau să văd cu cei mici Capra cu trei iezi. Big Hero 6, mai nou.

Aşa sunt eu, un om mai simplu. În sensul rău. Simpluță. Aşa că-i tot mai simplu să înțeleg de ce.