(divino veritas)

Pe rândul meu, e bunicuţa binevoitoare cu nepoţelul căruia îi poate fi rău. Și îi va fi cu siguranţă dacă în loc să se uite la drum va continua să se joace cu ochii în telefon. Cam așa cum fac eu. Dar eu fiind mare, voi simţi dacă mi se face rău.

Apoi, în faţa mea, e doamna căreia i-am cedat fostul meu loc. Pentru că i-e rău în autocar și trebuie să stea cât mai în faţă. Bun, până acum suntem deja trei. Trei cărora le poate fi rău. Ia pastiluţe dintr-o cutiuţă albastră. Mănâncă croissant. Pentru că i-am cedat locul se simte datoare să mă întrebe dacă vreau și eu. Nu vreau, dar o întreb dacă vrea banane. Fac semn spre cele două ciorchine (“doi ciorchini”, limba română și cu mine mai avem până să ne imprietenim…) de lângă mine. Mă privește întrebător. “A, nu, nu, nu vă speriați, deși știu că acum arăt precum o (un amărât de pui de) maimuță, (subnutrit și plângăcios), sunt un om”.

Pe rândul celălalt, e un nene serios care nu face nimic în afară de a se uita pe geam. Nu am nimic de zis despre el. Apoi e fata cu brățări la mâini și la picioare care nici ea nu face nimic în afară de a-și plimba degetul pe ecranul de la telefon. Când apasă, știu că dă Like.

Și, cireașa de pe tort, e doamna care după o oră de când am pornit, încă citea dintr-o carte de rugăciuni. Apoi s-a jucat o vreme cu pandantivul în formă de cruciuliță și, din când în când, își făcea câte o cruce. Când îi sesizam mișcarea mâinii, mă uitam pe câmp, gândindu-mă că sunt biserici și se închină în dreptul lor, dar nu, cred că repeta în minte cele citite. Și apoi și-a scos telefonul pentru… pentru… A-ȘI FACE NIȘTE SELFIES!!! Și-a aranjat șuviţe de păr, și-a scos ochelarii, a pozat, a verificat, a schimbat unghiul, apoi unghiul șuviţei, și-a umezit buzele, și tot așa până ce ochiul ei evlavios s-a declarat mulţumit. Le va posta pentru Doamne-doamne, clar. Ca-n povestea cu Drobul de sare, cred că acum pot spune și eu că mi-a fost dat să văd tot…

20150728_131949__1438082926_109.166.130.25

(această poză a fost publicată fără acordul ei, dar l-am primit de la Doamne-doamne, pentru că ce-i frumos, și lui îi place!)

În această lume, pentru mine există un singur bărbat…

… care să poarte mustață şi să îmi placă. Ei bine, doi de fapt, să-l număr şi pe Freddie Mercury. Trei, pentru că îmi mai plăcea şi un nene din vecini, nenea Stelian, care avea un foarte reuşit simț al umorului, organiza seri de vizionări de filme la video, la care mergeau doar părinții (ce bine era după ce ei plecau iar bunica în sfârşit adormea!) şi purta blugi decolorați, care pe vremea lui Ceauşescu erau ceva W O W.

Dar revenind la bărbatul cu mustață, e vorba despre Timothy Dalton, actor de a cărui existență eu nu aveam habar şi pe care tocmai l-am văzut în “The Beautician and the Beast”, o comedie romantică la care, aşa cum e în firea lucrurilor, am râs şi am consumat încă un pachet de şervețele.

Foarte sensibil filmulețul. Şi cu nişte replici foarte spumoase, gen “gura celeilalte bone mirosea de parcă ar fi avut înăuntru pe cineva care murise trăgând pârțuri”, vorbe pline de înțelepciune (o femeie trebuie să arate “flashy, not trashy”, să nu se expună la soare –  “rays today, raisins tomorrow”, şi, desigur, să nu uităm că “you can catch more flies with honey than with vinegar”…), vorbe care atunci când sunt rostite de gura cea mare a tipei din serialul The Nanny, aceea cu râsul superbo-enervant, nu pot fi trece neluate în seamă.

M-a binedispus comedioara şi… a, şi Timothy Dalton interpretează şi arată mmmmm. Pot să o mai spun o dată. Mmmmmmmmmmmmmm! Chiar şi fără mustață, deşi pe el, prin excepție de la regulă, l-am plăcut mai mult în prima jumătate a filmului, când o purta trufaş şi atitudinea lui era “I take what I want, no questions asked!”.

Următoarea stație, Dobbs Ferry

Wow, ce film tocmai am văzut… Cu Meryl Streep și Robert De Niro şi se cheamă “Falling in love”, un titlu prea banal pentru un film atât de bun.

Iar Meryl Streep e superbă în roluri de femeie care iubeşte, la fel am gândit-o şi când am văzut “Sophie’s Choice”, cu tenul ei de porțelan şi ochii înrourați, transfigurată, mie mi se pare pur şi simplu ca o icoană.

Şi felul în care spune “el e ultimul meu gând înainte să adorm şi primul meu gând când mă trezesc şi în mintea mea când vorbesc cu alți oameni, vorbesc cu mine însămi despre el, nu îl cunosc dar mă face să mă simt bine, este “the right thing…” (“sufletul pereche” a fost tradus, eu aş fi zis “ceea ce mi se potriveşte”, era mai puțin pompos şi spunea chiar mai mult) e atât de simplu şi atât de frumos încât desigur că mi-am tras cutia cu şervețele mai aproape. Perfect de înțeles reacția mea având în vedere că eu plâng şi de fiecare dată când se dezactivează Baymax în Big Hero 6.

Deci mi-a plăcut. Mult. Enorm. Mi-a atins toate coardele sensibile, n-a scăpat nimic.

În scop de acrobaţii lingvistice și estetice și cum se mai cheamă

Am decis că a venit vremea să mă împrietenesc cu conjugarea verbului “a ști” pentru că în continuare nu știu când – cum – și ce să scriu. Râd, glumesc dar om onest cum sunt să și recunosc că în anumite momente mai mult sau mai puţin dese ochiul cititorilor strepezesc.

Și dacă mă încordam puţin îmi ieșea un haiku cred… Pentru că eu alte limbi și sistemuri mai bine le stăpânește.

Parenting

O chestie care mi-a plăcut mult şi pe care am găsit-o într-un articol care nici măcar nu are legătură cu parenting-ul: “It’s not actually difficult to see solutions to […] problems: children can do it, until we educate them out of it.”

Mi-a amintit de ce-mi zicea, râzând, o prietenă din studenție, acum mamă mândră de trei copii: “Sunt minunați. Încerc să nu-i stric.”

Tomuri întregi de parenting comprimate fără a se pierde nimic.

“going primitive”, ta-daaam!

Consider că până la acest moment am făcut trei lucruri importante pentru copiii mei. Unu, că îi încurajez să facă ceea ce vor (desigur, atâta timp cât asta nu presupune să-mi transforme deshidratorul în mașină de spălat), doi, că i-am învătat ce înseamnă să mănânce sănătos (chit că amândoi știu exact ce gust are iaurtul Danone cu Darth Vader sau Yoda pe ambalaj) și trei, că ferindu-mă de bone și alte ajutoare au crescut foarte legaţi unul de celălalt. Vrând-nevrând au fost non-stop împreună iar din asta a rezultat o relaţie cum puţini părinți pot spune despre copiii lor că au.

Bun. Și dacă mi-am propus să ajung la lucruri importante făcute pentru ei măcar câte să pot număra pe degetele de la o mână, am trecut la numărul patru gustul pentru natură. Fiind prima generaţie născută intre betoane există riscul să nu-și mai dorească să iasă dintre ele, dacă doar asta vor vedea în majoritatea timpului, nu-i așa? Așa-i. Deci am purces la scormonit internetul în căutarea cortului perfect, a saltelelor perfecte si a sacilor de dormit perfecţi. Iar după aproape două ore de asimilat detalii tehnice și făcut comparaţii am sfârșit prin a comanda nu ceea ce era perfect, ci ceea ce se găsea în stoc la magazinele online. Iar azi a venit și comanda. Bucurie mare, emoţii, preiau pachetele, mă uit la ceea ce am intuit că trebuie să fie cortul și îl desfac (așa am citit pe site-urile de camping că se face, îl desfaci de acasă și te familiarizezi cu el, nu dai lupta când ești deja terminat de la drum și cărăratul bagajelor!) gândindu-mă că la cât de mic e sigur mi-au încurcat comanda (cort de 3 pers., cu spaţiu de depozitare și un mic acoperiș) și am unul de o persoană, una anorexică chiar. N-a fost așa, normal, a fost cortul ales și atât de mare încât acum am toată sufrageria plină cu el.

De-acum rămâne să văd unde mergem. Și cum mă voi descurca. Dar cum timpul a dovedit că absorb teorie cu o precizie de 100% și că o pot pune în practică într-un procent egal (hai, de 98%, de dragul sincerității), mă îndoiesc că va urma să povestesc pe aici cum am ajuns în camping și mi-am dat seama că am cumpărat saltele gonflabile dar pompă nu am comandat (iată de unde se scade un procent) și că nu am nici ciocan pentru a bate cuiele (…) și că nici beţe de rezervă nu am și nici soluţie de ţântari și nici baterii pentru lanterne și… dușul unde îl fac?

20150717_141328__1437136871_109.166.129.243 20150717_141627__1437136920_109.166.129.243 20150717_142426__1437136954_109.166.129.243

Frumos ca o fată

Frumoși ca niște fete, de fapt. Așa sunt băieţii mei. Într-o primă fază, când imi spunea cineva că oau, ce fete frumoase am, mârâiam că sunt băieţi și mă minunam cum un păr mai lung determină genul de parcă hainele cu supereroi, genunchii juliţi și … (ăăă, nu mai știu ce-ar mai fi, mie una mi se pare că arată a băieţi, fără tăgadă, chiar și când poartă agrafe și tricouri cu portocaliu, galben și roz) n-ar mai conta, acum însă când imi spune cineva că-s fete o iau cu încântare, da, sunt frumoși de parcă-s desenaţi și vor crește să fie superbi. Punct.

Ei bine și azi în parc îi urc în balasoar și se urcă și o fetiţă și cum ăștia mici trebuie mereu să se numere unii pe alţii și să facă tabere, zice că în balansoar sunt două fete și un băiat. Mă gândesc că s-a referit la cel mic, care are zulufi și s-a nimerit și cu un tricou în culori pastelate, dar nu, ea se uită la Bogdan. La care copilul reacţionează scoțându-și repede agrafa din păr (da, are agrafă, ca să i-l pot lăsa lung, așa cum îl are Thor, fără să arate în perioada intermediară precum căţeii aceia care nu văd pe unde merg) și urcându-se pe lanţuri, trebuie să o impresioneze doar! Și în timp ce el dădea un adevărat spectacol și-i dovedea că e bărbat, mai mult, însuși Spiderman, micuţa care arăta de parcă ar face zilnic zumba cu Lorde pe fundal (asta n-are de-a face cu textul dar se leagă de o chestie pe care am văzut-o puţin mai devreme și care mi s-a părut comică) se uită mai bine și la cel mic, el la ea, iar eu cu temere la toţi, acum dacă mi-l face și pe ăsta să se caţere pe lanţuri ca să o convingă că e băiat, nu știu zău ce mă fac… Poate să îi zic că da, are dreptate, ba chiar mai mult, sunt trei fete in leagăn. Și că trebuie să se dea toate ca la pension. Regulamentar.

20150717_104135__1437123540_109.166.129.24320150717_104155__1437123591_109.166.129.243