Despre lipsa nevoii de surogat

Am avut mai devreme în minte imaginea unui zid din care a căzut o cărămidă. Ce face zidul, oprește primul trecător și îl roagă să i-o pună la loc? Sau să îi aducă repede alta, presupunând că cea căzută s-a spart? Eu cred că se gândește că e bună o spărtură. În loc să oprească aerul, îl lasă să treacă. Și se vede și orizontul așa.

Așa că, nu știu de ce, dar simt că la fel cum o întâmplare e o întâmplare la fel o alegere e o alegere și că odată făcută se poate trăi, chiar și în singurătate și în absența oricărei speranțe, cu liniște, doar pentru ea.

Natură sau educație? Pygmalion. Mitologie. VR

Pe la sfârșitul anului trecut citeam despre un proiect numit Seeing I în care un artist își asuma 28 de zile în pielea altuia. Impropriu spus în pielea altuia, practic urma să stea într-o încăpere a unei galerii de artă, în hainele lui, pielea lui și cu mecanismele lui de funcționare dar purtând, chiar și în somn, o pereche de ochelari prin care vedea (trăia) viața unui alt om. Singurul ‘contact’ permis era acela cu un psiholog care urma să îl evalueze câte o oră în fiecare zi, dar indirect, prin observarea din exterior a comportamentului lui și a oricăror semne că ar putea deveni deviant. Normal că toată lumea s-a întrebat atunci de ce ar face cineva așa ceva, adică până atunci toate testele și experimentele legate de “cum se simte” realitatea virtuală se opriseră la câteva ore, după care era nevoie de o deconectare de la artificial. Dar în numele artei (și al științei și al tehnicii și al celebrității, etc) omul era dispus să(-și) testeze limitele și să verifice cât din noi e de la noi, din genele noastre, și cât e modelat de ceea ce ne înconjoară. 28 de zile pentru a pune stop unei dezbateri care s-a pornit cu cel puțin trei sute de ani în urmă. (Trăim sau nu vremuri în care totul se simplifică?)

Pe de altă parte, dar asta nu pe la finele anului trecut, ci pe vremea când încă mă uitam și eu la televizor (adică acum vreo … hmmmm… 5 ani, cam așa) aflasem de un experiment în care un tip (să fi fost o tipă?! și să fi fost tot artă conceptuală?) urma să-și petreacă o săptămână într-un spațiu amenajat cam în genul celui din galeria de artă a artistului englez trăind 24/24, 28/28 într-o realitate virtuală, dar nu purtând o pereche de ochelari și în singurătate absolută (cea fizică) ci în compania unor păianjeni. Veninoși, desigur, și nu unul sau doi, ci câteva zeci. Un risc mic comparativ cu cel la care se expunea omul-cu-viața-altuia, nu se punea problema de deteriorarea vederii și de o posibilă afectare definitivă a creierului (sigur nu?) ci doar de câteva pișcături pentru care oricum cei din staff-ul dedicat aveau injecții cu anti-venin. Și care era scopul? Scopul era să spună ceva (foarte multe…) despre trăitul conștient. Adică n-avea cum să se trântească în pat și pentru a-și deschide televizorul să caute cu piciorul telecomanda căzută pe undeva pe jos, ci fiecare gest și fiecare mișcare trebuia făcută gândind. Nu de alta dar… păianjeni… peste tot… care se pot simți în pericol… și pișca… Interesantă chestia cu trăitul atent, nu-i așa?

Bun. Și de ce scriu eu despre cele două experimente? Păi simplu. Pentru că, dintr-una în alta am dat peste niște jocuri pentru copii despre care eu nu știam că ar exista. Adică wow, eu aveam impresia că mamele care vor să-și învețe copiii să gătească (ai mei au cam învățat deja, încă un pic și-și fac ei dulciurile, trăiască bucătăria raw-veg în care nimic nu e complicat!) îi țin pe lângă ele în nori de făină și gălbenuș întins pe lângă vas și riscă să-și blocheze mixerul în aluat și nu că îi lasă să prindă meșteșugul combinării ingredientelor și ordinea lor jucând jocuri online! Dar hei, dacă noi “trăim conectați chiar și atunci când ne ascundem unii de alții, cu iluzia că suntem împreună fără a simți nevoia de a fi într-adevăr, alegând să tastăm în loc să vorbim, cu simulări care ard granița dintre ficțiune și realitate, pierzând înțelegerea a ceea ce suntem noi și a ceea ce e celălalt” (destul de intens video-ul de prezentare pentru Seeing I…), de ce nu ne-am crește și copiii așa? Deci am citit făcând ochii mari descrierea jocului în care Sara gătește un tort de ananas, și mai este și Emma care face baklava, și mai e și un tiramisu la pahar și apoi un pic mai târziu vine și o relație cu un om frumos și bun (doar nimeni nu-și va posta poze nereușite sau va menționa fapte cu care nu se poate lăuda!) și apoi am mai văzut ceva și cu o Barbie însărcinată și care probabil face cursuri de puericultură online (cum să adormi un bebeluș lăsându-l singur în camera sa, de fapt nu chiar singur, ci cu un baby-monitor lângă pat), ne mai rămâne să verificăm și cum se simte a muri și cam gata, nimic nu ne mai poate surprinde, atinge, lovi, durea, suntem la adăpost de tragedii și niciodată, dar niciodată singuri. Pentru că singurătatea sună de-a dreptul terifiant, e bu-hu-huuuuu, o, da!

Așadar nu mai știu cum rămâne cu Pygmalion îndrăgostit de statuia lui… El s-a rugat de Afrodita să i-o însuflețească, se îndrăgostise creând-o și și-o dorea vie, frumoasă povestea dar probabil în curând nici copiii nu vor mai vrea să adoarmă cu ea. Azi e …fix pe dos, nu-i așa? S-ar putea chema sindromul-fricii-de-a-simți-cum-se-simte. Sau cam așa ceva.

Eseu asupra actului descoperirii

O, impresionante momentele când descopăr că nu sunt singură în gesturile pe care le fac! Adică trăiam cu gândul că asemenea exaltare şi conştiinciozitate şi devotament în iubire nu se pot replica dar o privire împrejur şi iată văd că tot ceea ce părea conştiincios, exaltat şi dedicat la modul suprem e fix şi-n gândirea altora! E ca şi cum un copil râcâie pământul, fie el ud, fie uscat, în căutare de râme (oarecum temător, i-au tot spus mami şi tati şi buni şi chiar şi doamna educatoare că ceea ce face e de-a dreptul bizar!) şi într-un moment în care i se rupe bățul şi fuge spre primul copac vede că-n curtea alăturată nu e numai un alt puştiulică ce scobeşte tot ca un apucat, ci-s vreo zece strânşi… şi par şi a şti mult mai bine ceea ce fac!

Fluturi de colorat

Nu e ciudat de plin de voie bună cântecelul cu domnul conte și fluturașul? Adică e o poveste tristă totuși. Dar sună de parcă ar fi … (ei bine, nu-mi vine niciun cântecel vesel în minte acum). E vorba despre un fluturaș cu aripile retezate (iar “retezat” mie nu-mi pare a fi egal cu “rupt” – se repară – sau cu “tăiat” – crește la loc – ci parcă ar fi definitiv, așa, nu știu cum…) dar notele sunt voioase de ai impresia că tocmai urmează să vină iepurașul de paște. În trăsurica lui Moș Crăciun.

Iar apropo de fluturași și aripi, făceam și eu o chestie interesantă când eram mică. În curte la bunica, pe niște flori cu miezul negru și petale colorate, multe, lungi (nu știu cum se cheamă) veneau fluturi din aceia cu aripile tivite cu maro și cu o bulină mare, albăstruie, în partea mai plină a aripii. Doar din aceia. Și cum mama îmi cumpărase la un moment dat un set de crăticioare portocalii, cu mâner lung, eu păzeam fluturii și când se așezau pe floare, o acopeream folosindu-mă de cratița cea mai mare din set și apoi îmi strecuram degetele pe dedesubt și prindeam fluturele de aripi. Și știam povestea cu puful acela pe care dacă li-l ștergi, ei nu mai pot zbura prea mult. Trăi prea mult, adică. Aveam naivitatea să cred că pentru simplul fapt că eu nu vreau să le fac rău, nu le fac. Eram sigură că seara, când ne zice bunica poezioara cu înger-îngerașul, vine și la ei vreo zână și le dă cu praf magic și pac, a doua zi vor fi ca noi. Și vor veni iar pe la flori. Mă surprind având și acum aceeași naivitate. Dacă în intenția mea nu e nimic rău, nimic n-are cum să fie rău. Dar e. Și invers, la fel. Dar la fel de invers, nu e. Domnul conte, fluturașul și voioșia, deci.

Urări

Îi dau celui mic ceva, îmi zice “mulțumesc”. Îi răspund cu “să creşti mare. Şi puternic”. Mă ia de gât cu mânuțele lui subțiri ca nişte fuse şi-mi spune voios: “Şi tu să creşti mare! … (se gândeşte) Măricică! (e fericit) Şi…ăăă… puternicuță!”

Încântător! “Măricică şi puternicuță”. Are lipiciul ăsta mic un talent teribil de-a mă topi de tot…

Cinci butoane, trei persoane, o cabină, o poză

Fiind cu cei mici în trecere prin Romană, în pasaj la metrou am văzut o cabină în care se fac poze la minut. Știți filme sau clipuri din acelea cu oameni care se distrează nevoie mare pozându-se în timp ce se strâmbă, se uită cruciș, scot limba sau își bagă degetul în nas? Hai și noi, zic, să bifăm și asta pe lista chestiilor pe care trebuie să le faci măcar o dată în viață!

Așa că bag copiii în cabină, le explic că ceea ce avem de făcut e să ne maimuțărim cât de mult putem iar în timp ce ei n-au mai așteptat să le spun și a doua oară, eu am început să citesc instrucțiunile. Ditamai pomelnicul. Când eram la punctul 3, deja uitasem ce trebuia să fac la 1. Zic să sar direct la concluzii. Sar. Și rețin doar partea cu să nu mai bag alți bani peste suma standard, chiar dacă aparatul îmi va cere. Bine, zic, nu bag. Și cum în timp ce eu încercam să pun informația cap la cap cei mici deja începuseră să apese pe butoane și să-și bage degetele peste tot pe unde se putea, zic să fac totuși manevra cu pozarea, nu de alta dar îmi imaginam că din exterior cabina se vede și sună destul de ciudat. Îmi mai arunc o dată ochii pe instrucțiuni, scot banii, bag bancnotele și aștept să îmi apară ceva pe ecran. Și îmi apare. Să mai bag bani. Scot alți bani setându-mi un plafon de maxim 50 de lei. Și dacă nu merge, asta e. Și nici n-am să sun la depanări, așa cum scria pe undeva pe la nu mai știu care punct (dar un picior aparatului tot am să-i trag). Și în timp ce eu potriveam alte bancnote, cel mic lucra din ce în ce mai hotărât la butoane, păi dacă tot e într-o navă spațială, să și zboare cu ea! Și nu știu pe ce apasă dar apare mesajul să ne încadrăm pentru poză. Îmi crește inima în mine de-asemenea reușită nesperată, îl iau pe cel cu butoanele pe un genunchi, îl trag și pe celălalt din zona de pe unde scormonea – pe acolo probabil ies pozele, nu bloca! – și le zic să se uite acolo unde ne vedem. Se uită ei dar nu prea se văd, e prea sus chenarul (unul în formă de inimă, așa a rezultat din apăsările haotice pe care cel mic le-a administrat), văd un mesaj cum că să reglez sus-jos-stânga-dreapta tot din butoane, apăs după o logică ce însă nu a părut să se suprapună și cu cea a mașinăriei, așa că procedez băbește, ridicându-mi picioarele pe vârfuri, așa, ca să ne amintim mai încolo măcar ce culoare avea părul lor în lumina neonului din tavan. Pasez ordin să fie apăsat butonul verde și minunea se produce. Aceasta este poza dvs., doriți să repetați? Nu, nu doresc să repet, doresc doar să plec, și apropo, înotatul prin ploaie de-acum două săptămâni mi s-a părut mult mai interesant ca moment din categoria at least once in a lifetime! Apăsați pentru imprimarea pozei. Apăs. Și se aude un fâșâit, apoi un zgomot ca și cum o trapă s-ar fi deschis, dar poza nu apare pe nicăieri. Și mai ales nu din zona pe care o identificasem mai devreme că s-ar potrivi pentru așa ceva. Mă mai învârt, copiii și învârt și ei, poza nu-i. Le zic să plecăm pentru că probabil n-a ieșit. Dau perdeaua la o parte și ies, mă bucur de aerul din pasaj, foarte răcoros prin comparație cu cel în care stătusem până mai adineauri sperând la o superdistracție (să nu mă mai las păcălită de ce se vede în filme, da?!), mă mai uit o dată la cabină (Bogdan, stai de șase, nu-i voi trage doar un picior, ci o voi vandaliza!) și în timp ce mă resemnam, văd… poza!!!! (Pozele ies prin laterala cabinei, cucoană, dacă ai fi citit cu atenție instrucțiunile, știai!) O iau fericită, le-o arăt copiilor. Haha! O victorie nesperată și o amintire… așa:

DSC_0211__1433834324_89.39.40.202

Femei (cu copii) pe Mătăsari. Și la Universitate.

Se adună tot mai multe evenimente la care merg cu cei mici și despre care nu-mi mai găsesc timp să scriu dar azi măcar ceva pe scurt să spun și niște poze faine să încarc. Deci, ieri și azi (și vineri de fapt, dar atunci n-am ajuns) au fost festivalul internațional de teatru de stradă B-Fit in the Street (inițial, citind “B-fit in the Street” m-am gândit că e ceva în genul Color Run, cu mai mult sport și cu mai puțină culoare) și festivalul urban Femei pe Mătăsari, care e deja la a cincea ediție dar de care eu habar nu aveam.

Așa că la partea de teatru și artă stradală am bifat Clovnii nebuni (eu am scăpat ușor, cu unul care m-a mângâiat pe păr, alții însă au sfârșit răsturnați de unul care era mai buclucaș), Familia Arici, Familia Oglindă, Carnavalul Santa Cruz (frumoase femei!), bicicliștii colorați, circarii pe catalige, găinile gigantice și un spectacol absolut genial (“Malaya”) al unei trupe din Olanda, de la care nu am absolut nicio poză ci doar o promisiune din partea unei fete care fotografia în neștire lângă mine (editez și le adaug, dacă va fi cazul), însă oricum tot ce am văzut că-i apărea pe ecran (și ei și tuturor celor care mai fotografiau, indiferent de aparat) era departe de ce s-a văzut în realitate. Foarte departe. A fost grandios. Pe un fundal sonor gen Apocalyptica s-a derulat o poveste despre dualitate, cu o mizanscenă căreia eu n-am avut nimic a-i reproșa. Adică de la machiaj și costume și până la partea de lumină și mișcare a fost … (cum zisesem?) grandios. M-am uitat la oamenii aceia care pe lângă rolul pe care îl interpretau aveau de făcut și față unei mulțimi de gură-cască complet nepregătiți pentru așa ceva (adică nu știu câți s-ar prinde rapid ce au de făcut în condițiile în care spectacolul pornește dintr-un punct și apoi se mișcă în permanență iar “ceea ce se mișcă” nu sunt niște chestii mărunte care își fac loc încet și previzibil prin mulțime ci două angrenaje uriașe care se apropie, se îndepărtează, se urmăresc și care sunt strâns legate de alte vreo douăzeci de personaje care merg pe catalige, învârt sulițe cu foc sau unele în vârful cărora sunt niște pteranodoni (?)) și m-am întrebat pur și simplu cum fac de pot. Adică n-a fost simplu, mai ales că publicul nostru are încă apucături de genul trasului unei zâne de aripă (destul de complicat să-ți păstrezi echilibrul când ești la 20 de metri de sol și te simți smucită de o namilă de bărbat) sau de a vrea să stea cât mai aproape de ceea ce se întâmplă, chit că se face semn că urmează să aprindă o fumigenă sau să fie incendiată o coasă uriașă…

Iar cam acestea fiind spuse despre festivalul de teatru stradal, să povestesc un pic despre Femei pe Mătăsari, unde n-am fost la concerte (oricum niciuna dintre trupe n-avea un nume care să-mi fie familiar, cum ar veni, m-am simțit complet ruptă de realitate, ar trebui totuşi să fac niște verificări pe youtube și să-mi îmbogățesc cultura muzicală cu niște artiști contemporani…) dar am mâncat înghețată și ne-am uitat la cu ce se mai îndeletnicesc micii artizani. Cu de toate, de la eșarfe la haine fistichii și de la lumânări în toate formele (printre care și de brioșă!) la vase pictate manual. Iar ideea festivalului e una foarte pe gustul meu și care ar fi, pe scurt spus, încurajarea creativității și a unei neîngrădite exprimări.

Și-acum pozele. Întâi de la B-Fit.

 DSC_0163__1433709134_89.39.40.202 DSC_0170__1433709179_89.39.40.202 DSC_0174__1433709206_89.39.40.202 DSC_0184__1433709235_89.39.40.202

(later edit, cu o poză de la Malaya, mulțumiri Cameliei Cușnir, care nu este fata despre care spuneam ci mama celui mai bun prieten al lui Bogdan și am avut bucuria să găsesc o poză la ea!)

malaya

Și de pe Mătăsari:

DSC_0191__1433709271_89.39.40.202 DSC_0192__1433709301_89.39.40.202 DSC_0194__1433709339_89.39.40.202 DSC_0195__1433709371_89.39.40.202 DSC_0198__1433709402_89.39.40.202 DSC_0199__1433709435_89.39.40.202

Pentru demnitatea dumneavostră, evitați excesul de cremă autobronzantă, cremă-bază și fond de ten

Bun. Pe vremea când încă nici nu scriam advertoriale – sau scriam, dar eram convinsă că de fapt particip la un mare concurs, am publicat un articol în care scriam de bine despre un spray autobronzant de la Bioderma și de rău despre un ser de unghii de la OPI. Mă gândeam eu atunci că dacă tot costă atât de mult, măcar să se știe ce e ok și ce nu. Și deși observasem că spray-ul e genial, la început de vară, deși l-am găsit în farmacie la fix același preț ca și atunci când l-am încercat, m-am gândit să fac teste cu altceva, că n-are ce să-mi strice, dacă nu-mi convine, schimb. Și mi-am luat cremă autobronzantă în loc de spray, de la Avene. Și am folosit-o cu atât de multă “pricepere” încât când am plecat într-o excursie cu grădinița, preocuparea educatoarelor era să afle ce e cu mine, la ce piele de leopard aveam și degete de cu totul altă culoare decât ar fi firesc pentru un locuitor de pe Pământ, probabil se gândeau că sigur am să dau ceva la copii. N-am dat nimic la copii, dar clar aproape mi-am dat duhul o săptămână întreagă să mă uniformizez cât de cât. N-am renunțat însă, am aflat mai apoi că pielea trebuie pregătită temeinic înainte de asemenea zugrăvit, cam ca la perete, întâi se dă cu șmirghel – gomaj, în terminologia profesioniştilor pielii – și apoi se hidratează foarte bine zonele mai uscate (coate și genunchi, par exemple) și abia apoi se aplică crema. În strat subțire, egal, fără neglijări și fără exagerări. Și neapărat se spală mâinile bine-bine, căci dacă nu, portocaliu scrie pe ele. Zile în șir.

Ajungând la un oarecare succes, m-am lăudat cosmeticienei mele. Și din aproape în aproape, am ajuns la discuții elitiste despre care-i cel mai bun fond de ten. Vichy. Bine, Vichy să fie atunci, dar nu oricare, ci Dermablend, cel care rezistă 16 ore pe piele, are factor UV, efect cameleon, etc! Fuga în farmacie să-l iau. Nu m-a dat pe spate la prima încercare dar după vreo două ore arăta pielea frumușel. Deci am investit încredere și cum într-un moment de grabă am ales alte metode decât cele convenționale pentru a face niște scheme cu pielea mea, am zis să corectez micile imperfecțiuni cu niște… fond de ten. Și am pus întâi un pic, punctual, pentru ca apoi să mă gândesc să dau mai mult, pentru un efect total, având în minte cum se pregătesc Lady Gaga și Beyonce pentru a urca pe scenă, pentru concert: din cap până în picioare cremă bază, fond de ten, pudră, când vine vorba de a arăta impecabil, nu se face economie, normal. Așa că am dat și eu, la modul turnat în palme și întins pe tot corpul, de parcă ar fi fost cremă de corp sau ulei de masaj, nu altceva! Ce-am văzut în oglindă m-a înviorat, așa că mi-am zis să mă îmbrac, dar nu înainte de a verifica ce și cum prin bucătărie. Iar în bucătărie am găsit înghețată întinsă pe masă, pe jos, pe scaune, pe copii nu mai spun, bonus un pahar mare de apă umplut cu bucățele de șervețel. Păi nu? Și cum graba normal că strică treaba, cum ștergeam eu înghețată de pe unde prindeam, clatin masa și vărs paharul cu “viruși” (așa se chemau bucățelele îmbibate și transformate într-un fel de… ceva) și tot ce era acolo curge pe masă și de pe masă curge pe mine. Nu mă impacientez, mă gândesc că mă voi tampona ușor cu un șervet, doar sunt îmbălsămată în ceva ce rezistă 16 ore, iar ăștia nu mint pe ambalaj. Nu? Ba da. Mă ridic ca să văd că am dungi pe picioare, de sus până jos, spectaculoase în sine dar eu pe alt gen de efect mă bazam. Și-acum întrebarea firească la care mintea mea nu venea c-un răspuns a fost: bun, și-acum ce fac, mă demachiez? Așa cum aș face pe obraz? Sau iau demachiat și-mi torn în palme și îmi aplic și-a treia tură de var? (prima fusese crema de corp, cred că n-am precizat). Și cum analizam eu ce pot face și ce ar rezulta, îmi vine ideea (dezastruoasă, dar a naibii, s-a dovedit abia ulterior!) ca în loc să șterg, să mai dau. Tot cu fond de ten. Și am dat. Și mi-am îmbrăcat direct hainele (mizând tot pe cele 16 ore de impecabil-impenetrabil) și am plecat. Inutil să spun că am lăsat urme peste tot pe unde m-am așezat, plus pe niște ghete crem din pânză pe care abia le inauguram, așadar… senzațional.

Concluzia ar fi cam ceea ce zice titlul. Deci fără excese și cu mare atenție la ce scrie pe ambalaj. Anumite produse chiar nu sunt pentru diletanți…

avene