Înmormântarea animalului mutant

Sunt în bucătărie, bunica face dulceață de cireşe amare iar menirea mea e să păzesc vasul în care forfotesc fructe şi zahăr şi să nu las strop de spumă să se adune. Vine copilul cel mare, agitat. “Mama, am găsit un animal mutant!” Îi zic că mă bucur şi mai-mai că aş lăsa spuma să se reverse ca să văd şi eu “animalul mutant”, pare ceva interesant. Dar cum la bunica nu există treabă nefăcută până la capăt, nici măcar noțiunea de întrerupere nu există în vocabularul ei, rămân prinsă de paletă şi de vailing. Aşa se cheamă aici vasul în care fierbe chestia dulce şi tot mai lipicioasă. Copilul se întoarce, deja trecut de la stadiul de agitat la cel de speriat. Încerc să-l domolesc fără să fie nevoie să-mi părăsesc postul. Nu merge. Vine şi cel mic, povesteşte şi el, e atât de impresionat încât limba lui, şi aşa nu foarte inteligibilă, devine un haos total. Învinsă de curiozitate, ies cu ei.

Sub bancă văd “animalul mutant”. E un pui de vrabie. Mort. Minuscul. Mi-e milă de nu mai pot. Le explic că nu e un mutant din Țestoasele ninja, ci un amărat de bebeluş de vrabie. Mare greşeală! Încep amândoi să se vaite şi prevăd că vor aştepta de la mine să-l resuscitez. Bunica vine şi ea. Tranşează lucrurile în stilul ei. “Ia-l cu o mătură şi dă-l la gunoi.” Patru ochi mă privesc cu disperare. Cum la gunoi?! Să-l luăm în casă, cu noi! Sigur că da. Şi să-l prăjim şi să-l mâncăm. Propun o variantă de mijloc. Să-l îngropăm. Cele două chipuri plângăcioase se luminează. Bunica se întoarce să facă treaba în locul meu, eu iau din garaj o lopată şi purcedem la alegerea unui loc. “Nu pe unde intră pisicile, mami, să nu-l mănânce!” Păi şi aşa e mort, gândesc. Măcar motanul din vecini să fie bucuros. Hai la trandafiri. “Nu, mami, că se va înțepa în rădăcinile lor!” “Rădăcinile n-au țepi.” Cădem de acord. Sap, pun puiul şi mi se cere să zic ceva frumos. Zic cu îngeraşul-îngeraşul meu. Adaptez la partea cu crescutul, atât ne-ar mai lipsi în curte, un cadavru de vrăbiuță gigant, fac o poză ca să-şi amintească mai târziu de “animalul mutant” din anul de grație 2015, acopăr şi dau să mă retrag. Dar de unde. Trebuie şi o cruce. Le zic că termin cu dulceața şi fac una din două bucățele de lemn. Nu, nu, cum ar putea ei să aştepte, vor o rezolvare pe loc! Şi se gândeşte cel mare că ştie el ceva. Fuge în casă şi şterpeleşte de la bunica un Isus de la o carte de rugăciuni. Îmi stă inima în loc, bunica vede tot şi când se va prinde (în vreo 5 minute de-acum, într-un caz norocos) ne va tăia pe toți. E rândul meu să fug în casă. Las figurina la locul ei şi iau un pandantiv în formă de cruce malteză, pe care îl purtam prin liceu. Copiii sunt încântați că va avea puiul cruce, eu de încântarea lor. Pun crucea şi mai fac o poză (încep să aduc a chinez…) în timp ce în spatele meu, surpriză, cel mic se porneşte să cânte cu “cucule, pasăre sură, cuc”. A murit o pasăre deci se impune un cântec cu o pasăre. Bun şi un cuc. Cel mare îi ține isonul dar într-un ton care aduce a jelanie. Stă să plouă iar eu am doi copii care au depăşit partea interesantă a săpatului şi înmormântatului iar acum îi cântă de inimă albastră unui puiuț. Plec în casă ca să nu vadă că mă ia şi pe mine jalea. Reiau episodul dulceața şi nu trece mult până ce vine cel mare cu o buburuză. Să o înmormântăm şi pe ea. “A murit de moarte bună sau ai ajutat-o tu?” El. Nu fac caz, repet procedura, cu un bețigaş în loc de cruce, mai simplu, ca la evrei. Vine şi cu un păianjen, din acela cu picioare foarte lungi.

Estimez că până diseară vor fi pe jumătate insecte în cartier.

20150630_094735__1435661835_109.166.142.91 20150630_094423__1435661795_109.166.142.91

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>