(mama)

Presupun că pentru că aici în Humor sunt o grămadă de lucruri care mă leagă de mama şi pentru că, de când am venit, am sortat toate lucrurile care au fost ale ei, de la casete video, audio, cd-uri, poze şi până la cărțile ei, pline de sublinieri şi adnotări, m-am trezit având pe repeat versuri din melodia lui de Burgh, A Woman’s Heart. E ceva cu iubirea condiționată, deci nu m-am dat eu niciodată prea mult în vânt după ea, dar totuşi sunt deja ore bune de când mintea mea rulează doar “give me your lust and I will drink you dry”…

(și o poză cu mama, una din carnetul ei militar. E printre pozele la care ţin cel mai mult.)

20150625_102655~2__1435683574_109.166.140.34

Înmormântarea animalului mutant

Sunt în bucătărie, bunica face dulceață de cireşe amare iar menirea mea e să păzesc vasul în care forfotesc fructe şi zahăr şi să nu las strop de spumă să se adune. Vine copilul cel mare, agitat. “Mama, am găsit un animal mutant!” Îi zic că mă bucur şi mai-mai că aş lăsa spuma să se reverse ca să văd şi eu “animalul mutant”, pare ceva interesant. Dar cum la bunica nu există treabă nefăcută până la capăt, nici măcar noțiunea de întrerupere nu există în vocabularul ei, rămân prinsă de paletă şi de vailing. Aşa se cheamă aici vasul în care fierbe chestia dulce şi tot mai lipicioasă. Copilul se întoarce, deja trecut de la stadiul de agitat la cel de speriat. Încerc să-l domolesc fără să fie nevoie să-mi părăsesc postul. Nu merge. Vine şi cel mic, povesteşte şi el, e atât de impresionat încât limba lui, şi aşa nu foarte inteligibilă, devine un haos total. Învinsă de curiozitate, ies cu ei.

Sub bancă văd “animalul mutant”. E un pui de vrabie. Mort. Minuscul. Mi-e milă de nu mai pot. Le explic că nu e un mutant din Țestoasele ninja, ci un amărat de bebeluş de vrabie. Mare greşeală! Încep amândoi să se vaite şi prevăd că vor aştepta de la mine să-l resuscitez. Bunica vine şi ea. Tranşează lucrurile în stilul ei. “Ia-l cu o mătură şi dă-l la gunoi.” Patru ochi mă privesc cu disperare. Cum la gunoi?! Să-l luăm în casă, cu noi! Sigur că da. Şi să-l prăjim şi să-l mâncăm. Propun o variantă de mijloc. Să-l îngropăm. Cele două chipuri plângăcioase se luminează. Bunica se întoarce să facă treaba în locul meu, eu iau din garaj o lopată şi purcedem la alegerea unui loc. “Nu pe unde intră pisicile, mami, să nu-l mănânce!” Păi şi aşa e mort, gândesc. Măcar motanul din vecini să fie bucuros. Hai la trandafiri. “Nu, mami, că se va înțepa în rădăcinile lor!” “Rădăcinile n-au țepi.” Cădem de acord. Sap, pun puiul şi mi se cere să zic ceva frumos. Zic cu îngeraşul-îngeraşul meu. Adaptez la partea cu crescutul, atât ne-ar mai lipsi în curte, un cadavru de vrăbiuță gigant, fac o poză ca să-şi amintească mai târziu de “animalul mutant” din anul de grație 2015, acopăr şi dau să mă retrag. Dar de unde. Trebuie şi o cruce. Le zic că termin cu dulceața şi fac una din două bucățele de lemn. Nu, nu, cum ar putea ei să aştepte, vor o rezolvare pe loc! Şi se gândeşte cel mare că ştie el ceva. Fuge în casă şi şterpeleşte de la bunica un Isus de la o carte de rugăciuni. Îmi stă inima în loc, bunica vede tot şi când se va prinde (în vreo 5 minute de-acum, într-un caz norocos) ne va tăia pe toți. E rândul meu să fug în casă. Las figurina la locul ei şi iau un pandantiv în formă de cruce malteză, pe care îl purtam prin liceu. Copiii sunt încântați că va avea puiul cruce, eu de încântarea lor. Pun crucea şi mai fac o poză (încep să aduc a chinez…) în timp ce în spatele meu, surpriză, cel mic se porneşte să cânte cu “cucule, pasăre sură, cuc”. A murit o pasăre deci se impune un cântec cu o pasăre. Bun şi un cuc. Cel mare îi ține isonul dar într-un ton care aduce a jelanie. Stă să plouă iar eu am doi copii care au depăşit partea interesantă a săpatului şi înmormântatului iar acum îi cântă de inimă albastră unui puiuț. Plec în casă ca să nu vadă că mă ia şi pe mine jalea. Reiau episodul dulceața şi nu trece mult până ce vine cel mare cu o buburuză. Să o înmormântăm şi pe ea. “A murit de moarte bună sau ai ajutat-o tu?” El. Nu fac caz, repet procedura, cu un bețigaş în loc de cruce, mai simplu, ca la evrei. Vine şi cu un păianjen, din acela cu picioare foarte lungi.

Estimez că până diseară vor fi pe jumătate insecte în cartier.

20150630_094735__1435661835_109.166.142.91 20150630_094423__1435661795_109.166.142.91

ore

01:23 Îmi redeschid telefonul, tastez parola de wp-admin. O scriu gresit. Ţin minte orice, dar nu parole.

09:30 Iau cărtile de povești, citim Barbă Albastră, Frumoasa și Bestia și Scufiţa Roșie. Alegerea lor. (Să nu uit că vreau să scriu ceva despre povestea cu Barbă Albastră, într-o zi.)

10:20 Culc copiii, azi fiecare în alt pat.

Până pe la 11 jumătate e liniște.

Apoi se trezește cel mare, vrea la baie. Mergem. Ne întoarcem în pat. Nu trece mult, cel mic. Apă. Aduc apă. Încă un pic și se pornește alarma unei mașini din vecini.

00:14 Îmi sună telefonul. Mesaj! Mi se oprește inima în loc. Însă e doar o notificare că mi s-a încărcat 100%, ocazie cu care aflu că am un telefon care face și așa ceva. Îmi repornește și inima, cu o bătaie în minus. Încă una.

Las telefonul și mă reașez in pat. Cel mic se foiește. Stau nemișcată, nu de alta dar dacă visează că se joacă (normal că visează că se joacă, ce altceva ar putea visa la 3 ani?!) se poate trezi și-mi cere jucăria din vis. N-ar fi ceva nou, am mai căutat jucării la lumină de lanteră, cu smiorcăieli pe fundal (cum, n-o găsesc?, e acolo unde a lăsat-o! cândva.). Dar nu se trezește.

Mai trece o vreme cu mine studiind umbre pe tavan și se pornește ceasul-termometru al bunicii. Nu știu ce anunţă. E 1 și un sfert, deci cred că nu ora (în mintea mea cea cu fixuri ceasurile sună doar la ore fixe). Sau poate ora dar i-a sărit un arc și e decalat. Ce trebuie să facă bunica la 1 noaptea? Și de ce nu și l-a luat cu ea, la etaj? Îl opresc, cu regret. Era comic cu ţiuitul lui și dacă n-ar fi fost somnul celor mici, l-aș fi lăsat. Urc la bunica, doarme. O las. Mă gândesc că nu și-ar pune alarmă ca să ia vreo pastilă de somn, corect? Numai în bancurile cu asistente se întâmplă așa ceva.

Aproape ora 2. Save draft. Recitesc. De parcă aș fi zis ceva crucial. Publish.

(galben-pai și dincolo de curcubeu)

Teoretic dorm dar practic stau cu ochii lipiţi de tavan. Plouă. Și ascult cum plouă. Strop peste strop pe tabla de la pervaz. Se luminează camera când fulgeră, apoi vine tunetul și cum Humorul e într-o covată, pare că nu se risipește ci stă să se adune cu următorul și următorul și tot așa până s-or răzleți norii și se va face loc să se ducă, în sus.

Stau și ascult cum plouă și mă gândesc că mâine în curte frunzele merilor vor fi chiar mai verzi și zmeura mai cu chef să se coacă. Și că mâine voi merge în oraș să-mi cumpăr o pungă de pufuleţi. Nu ca sa-i mănânc ci ca sa-i lipesc între ei așa cum am văzut că se joacă cei mici umezindu-i la capete și prinzandu-i șirag. Și să fac un pufulete fără sfârșit care să mă lipească pe mine de un loc despre care mi se tot spune, mereu, că n-are cum fi al meu.

Poze cu crenvurști în zi de sărbătoare

De când am venit, am tăiat liliacul, am sortat lucruri vechi prin garaj, acte in casă, bijuterii în scrinul care a fost al mamei, etc. Azi bunica a zis că nu facem nimic, e sărbătoare. Azi doar stăm. Așa că stăm. Copiii în apă, sunt plecaţi la bazin, bunica în bucătărie – mâncarea bună nu poate lipsi tocmai la zile mari! – iar eu precum purcelul la rotisor. Ba pe-o parte, ba pe alta, așa că am pozat ceea ce văd, crenvurști in curs de bronzare si pagini în care citesc, desigur, despre naivitate, duioșie si chestii care nu au de-a face cu inocenţa, citez. 

Nu-i rău.

20150624_104228__1435133280_109.166.139.105 20150624_104721__1435133327_109.166.139.105

Cu riscul de-a mă repeta, deci…

Stăteam mai devreme în curte și mă minunam de cât de frumos miros crinii bunicii. Și deși eu nu fac poze la flori (la orice fac, numai florile nu mă atrag niciodată, deloc) am scos telefonul (pentru orice altceva aș fi scos aparatul) și am făcut o poză. Care a ieșit… wow (se simte și parfumul, normal). M-am uitat la ea și, mirată, m-am mutat și la una dintre tufele de trandafiri. Doar și ei miros superb… Și nu doar pe înnoptat. La fel, o poză care m-a uimit. Telefonul meu?! De unde până unde? Dar uitându-mă și pe cele făcute zilele trecute, văd că-s la fel. Deci e aerul clar de aici, da, înteleg.

20150623_215248__1435087943_109.166.136.103 20150623_215319__1435087976_109.166.136.103 20150622_093214__1435088031_109.166.136.103

Și în timp ce așteptam să se facă redimensionarea pozelor ca să le pot insera, mi-am dat seama că nici măcar nu zic ceva nou. Tot asta spuneam și într-o iarnă, acum vreo doi ani…

Fără timp

Când te întinzi și închizi ochii, la ce te gândești? Precum clepsidra culcată în care nu mai aleargă praful după cum a fost dat să se răstoarne ci are la fel de mult în ambele jumătăti. Și-n care totul stă.

(La) ce te gândești când te întinzi și închizi ochii, e.

(a nu ști)

“A ști înseamnă a rătăci; a nu ști înseamnă a nu rătăci – drumul iubirii” (Toshizo Hijikata)

Nu știu nimic și am ales să-mi și tai, complet, legătura cu tot ce însemna ani și ani.

Iată cel-mai-alb-gest din toate gesturile mele albe.

Ieri, optsprezeceiuniedouămiicincisprezece.

Tot din categoria ar fi tragic dacă nu ar fi atât de comic

Au ajuns, în sfârșit, diplomele de mici olari. M-am uitat la ele și am zâmbit, parcă nu cu mult timp înainte ziceam că dacă unul dintre copiii mei vrea să fie olar iar celălalt cascador, atunci așa să fie! Așa că să povestesc un pic despre cum a fost la olărit, pentru că am sărit peste acest episod la fel cum am sărit și peste partea cu încurajarea spiritului aventuros prin perindarea băieților mei pe la ediția (a câta o fi fost?) a doua (am căutat pe net) a “celui mai mare eveniment dedicat pasionaților de două roți” (am dat copy-paste și la formulare dacă tot a venit vorba despre “Iubim 2Roti”. Și voi pune și câteva poze la final, ca să vadă mai târziu cei mici cum le-am sădit semințele “conștientizării prezenței vehiculelor pe două roți în trafic, fie ele biciclete, mopede sau motociclete”, etc, etc).

Deci, olărit. Plecarea autocarelor setată pentru 7 și un sfert dimineața. Au plecat la 8 și un sfert. Un început promițător, dar într-un final, deja transpirați și aplatizați pe scaunele plușate, pornim. Și se pornesc și copiii (nu doar ai mei, ci toți) să își desfacă pachețelele de acasă. Așteptarea exacerbează apetitul, normal. Se mănâncă, se împart biscuiți, bomboane, ciocolată, jeleuri. Copilul meu cel mic e uns pe toată fața și unge cu mâinile tot ce-i în raza lui. Fața mea, rochia mea, mânerul de la scaun (să nu pui mâna pe pluș!!). Începutul promițător de care ziceam mai sus promite să nu se schimbe. După o oră, încă nu eram ieșiți din București. Aglomerație. În autocare deja începe să se audă clasica întrebare: Când ajungem? Eu n-am inimă să-i demoralizez, alor mei le zic că imediat, educatoarele însă taie în carne vie: Stați potoliți, drumul e lung, nu vă mai foiți! Și încetați cu a cere apă din 5 în 5 minute! (Vlad, lasă-te mai în jos și bea, tu ești cu mine, nu te speria…). Mai mergem o vreme, cu ochii ba pe geam, ba în televizor, au pus Pisicile aristocrate, e haios, mă uit chiar și eu. Și cum copilul cel mic, deși se uită și el, trebuie să facă ceva (orice) cu mâinile și cu picioarele, reușește să-și prindă mâna în măsuța pentru pahare. Până după cot. Începe să chițăie, discret. N-am timp să fac strategii, dacă se pornește mai tare vin doamnele peste noi și ne facem de poveste, deci fac ce mi-aș face mie. Îi îndrept mâna și trag (gândind simplu, că dacă așa a intrat, tot așa trebuie să și iasă. Și iese, normal.). Mă felicit în minte pentru că n-am intrat în panică și de-atâta relaxare mai-mai că aș întreba-o și eu pe doamna din față – Știți cumva cât mai avem? Însă momentul cu mâna prinsă e urmat de unul la fel de glorios, cu micuțul meu care se ia la harță cu cei doi băieței din față, pe motiv de perdea. Unul o vrea trasă, unul nu, al treilea încă nu știe dar până să intervin deja știe că n-o vrea nici el. Calmez spiritele dar n-apuc să mă calmez și eu că mă trezesc cu cel mare, al meu, venit de pe scaunul din spate, să mă întrebe unde am pus briceagul. De briceag îți arde ție acum?! Cum aș putea să-l scot în autocar?? Mama, dă-mi-l te rog, vreau să îi tai capul băiatului care l-a supărat pe Vlăduț! Fac ochii mari și mă gândesc că e imposibil să-i fi tunat prin cap așa ceva. Dar i-a tunat și-i tună în continuare, justițiarul vrea să își apere fratele și e atât de pornit și îmi tot șoptește că-l vrea și mai mai să-și bage și mâinile în rucsac! Îl potolesc inventând pe loc o poveste cam fără noimă despre cum luptele trebuie purtate așa, în … abstract… Ca la șah! Nu-i foarte convins dar hei, eu, la vârsta lui, când săream la bătaie pentru fratele meu și făceam precum un hamster turbat, eram? Dar chiar și așa, neconvins, se întoarce la locul lui. Bun. Urmează o oprire, își folosește timpul cât crede că eu nu-l văd pentru a-l amenința din priviri pe cel care a făcut greșeala să-i supere fratele (frate care, între noi fie vorba, a și uitat…), pornim din nou și reușim să ajungem fără să mai am parte de bătaie de cap. Doar că ajungem… pe ploaie. Și nu o ploicică pic-pic, ci una cu cofa. N-avem umbrele, până la cabane e cale destul de lungă, e drum de pădure care s-a și înnoroiat, doamnele educatoare sunt agitate, copiii debusolați, puținii părinți care au venit sunt și mai și, cum ar veni, e totul perfect. Cu chiu cu vai ajungem, murați complet, intrăm într-un refugiu, ne lăsăm bagajele, suntem preluați de un ajutor de olar, ni se spune ce avem de făcut, eu îl schimb pe cel mare și … dacă în șase ani de când am copii n-am avut parte de cine-știe-ce căzături și accidente, se întâmplă acum. Cel mic, cocoțat pe o băncuță ca să stea cu capul ieșit din cabana-refugiu și să simtă cât mai bine ploaia (stând cu limba scoasă), cade și i se umple gura de sânge. Începe să plângă, dar nu zgomotos. Pentru că na, are gura plină… Mă întreb cât de grav e. Nu mă uit în stânga, nu mă uit în dreapta, n-am nevoie de un ciorchine de educatoare care să devină brusc și mai panicate. E suficient cât sunt deja, de la ploaie. Mimez că am situația sub control. Țin copilul strâns cu o mână și încerc să-l liniștesc, cu cealaltă caut telefonul. Nu ca să sun, dacă află părintele rămas în București ce s-a întâmplat e în stare să conducă cu 200 la oră ca să ajungă. Și de alte griji, chiar nu-i nevoie. Caut telefonul ca să am internet. Limbă… mușcată… vindecare… coasere… N-am internet. Semnal 0. Nu-i grav (sunt calmă, sunt calmă, sunt calmă). Scot tableta, având naivitatea să cred că dacă nu merge de pe telefon, tableta sigur e mai inteligentă când vine vorba de a capta unde electromagnetice (?). Mai șterg copilul la gură și mă bucur să văd că nu face cine știe ce scandal. Îi cer să deschidă să văd. Deschide. Un pic. Suficient cât să văd că pe o scară de la 1 la 10, pornind de la deloc grav la catastrofic, e pe undeva pe la mijloc. Habar nu am dacă trebuie cusut, mi se pare că e o fisură mare, mă ridic, îmi vine în minte că trebuie să fie pe undeva un punct de prim ajutor. Toate cabanele au. Îl las pe cel mare cu grupul, noroc că e agitație și plâng atât de mulți pici că le e frig, că le e foame, că nu se mai observă cum e al meu. Găsesc punctul de prim ajutor, deschid ușa și… o închid la loc. E doar o cameră goală, neamenajată, cu câteva cabluri pe jos. Plec spre bucătăria pe care am văzut-o în drum spre punctul de prim ajutor ca să întreb dacă măcar o asistentă au. Dau peste o mamaie. Mă ascultă. Și îmi spune să nu-mi fac griji, că nu e nimic, și că mai sunt atâtea din astea câte ni se vor întâmpla! Și nu știu cum, dar mă uit la ea și o cred. Că nu e nimic. Îmi inspiră încredere, așa muncită și blândă cum e. Dar chiar și așa, cu încrederea refăcută, tot am nevoie de o altă părere. Deci mi se luminează ochii când văd intrând o tanti îmbrăcată în alb, cu o bonetă! E asistenta! Zic iar povestea, copilul cooperează și scoate limba (cui nu-i place să fie în centrul atenției?), mă ia în altă cameră și scoate o trusă. Aleluia!!! Să-i dăm cu ceva pe limbuță, îmi zice. Da, da, să-i dăm! Deschide trusa și văd două flacoane, unul cu spirt, un Autan spray, și câteva cutiuțe cu pastile. Mă dezumflu. Iar aici urmează partea cu “ar fi fost tragic dacă nu ar fi fost atât de comic” pentru că doamna ia flaconul de Autan și începe să citească pe verso. Mă uit șocată la ea, mă uit șocată la copil pentru că nu mai am la cine altcineva mă uita (el se maimuțărește la mine, de unde deduc cum arată fața mea în stare de șoc) și îmi pică fisa! Doamna nu e o asistentă, e … bucătăreasă!!!! Și una care chiar nu are probleme dacă o pișcă țânțarii. Îmi scurtez momentul de agonie iar ei îi scurtez momentul în care își punea vederea la grea încercare și îi spun că eu cred totuși că e bine copilul, dacă nu mai dă semne de supărare… E și ea de acord cu mine și ne întoarcem la doamna în vârstă, care încă o dată îmi spune că ehehei, câte se vor mai întâmpla și câte voi mai vedea, să nu mă sperii așa, cu una cu două, că-s tânără și-i păcat de mine. (Sperieturile ofilesc femeile? De cercetat.)

Deci așa cu olăritul… Au urmat episodul cu Bogdan care după ce a olărit o farfurie a plâns că de fapt a vrut o cană (și nu primeau decât câte o bucată de lut, deci a rămas c-o farfurie în loc de o cană) și cel în care le-am cumpărat câte o figurină din ipsos și, până să apuc să plătesc, unul rupsese capul la cobră (la centrele de olărit se vând cobre, ce, pare ciudat?) iar celălalt ciocul la vultur și amândoi plângeau, dar nici alte figurine nu voiau (dar iepurașii ce au?), apoi drumul la fel de lung și istovitor, dar ce mai contează, începând de astăzi, copiii mei sunt olari cu acte în regulă, ta-daaaam!

20150514_111716[1]__1434441931_89.39.40.202 DSC_0379__1434442268_89.39.40.202

Olari cărora le plac cascadoriile cu motociclete.

20150523_100709[1]__1434442023_89.39.40.202 20150523_105547[1]__1434442162_89.39.40.202 20150523_192158[1]__1434442089_89.39.40.202