(would you crucify or damn me, or stand by me, like smoke around the flame…)

Și mi-a ajuns la urechi o poveste, de nu știu când și nu știu de unde, poveste veche… Trăia odată un brutar de care moartea nu avea habar. Atât de slab și de cocârjat era că unii îi dădeau trei sute de ani, în vreme ce alții îi dădeau șapte sute de ani. Și acest brutar era bun ca pâinea pe care o cocea, cu toate că gurile rele nu încercau să vorbească de rău și să fie bănuitori. Unii ziceau că de unde atâta putere la un moșneag ca să plămădească aluatul? Acuma între noi fie vorba, brutarul era un pic de vrăjitor. Ba mă tem că tot cu ajutorul vrăjilor o îmbrobodise pe coana Moartea, că nu mai sosise de veacuri să-l strângă. În timp ce cocea pâine stătea toată noaptea și citea din cărți învechite de vreme tot felul de descântece și de semne zugrăvite cu sânge. Toți pereții erau plini de cărți, iar deasupra lor stăteau împăiați trei corbi, trei bufnițe și trei motani. Și apoi numai ce prindea a sloveni din cărțile lui că cei trei corbi înviau, bătând din aripi, cele trei bufnițe înviau și ele deschizând ferestrele de foc ale ochilor și cei trei motani înviau și ei, frecându-i-se de picioare. Și apoi dacă citea o pagină îngălbenită pe la colțuri, luă o bucată de aluat și făcu din ea o fată. Puse păpușa aceea pe lopată și o vârî în cuptor, zicând: Radamada, rodomodo, rudumudu…

Și numai ce din păpușă începu să se înalțe un abur care străbătu cuptorul, apoi ieși afară ca un fum luând înfățișarea unei fete mlădie ca un cânt, cu plete până la pământ. Apoi fata de fum, purtată de vânt, zbură peste acoperișurile caselor și peste copaci și se întoarse pe gaura cheii intrând în brutăria vrăjitorului. Cum veni fata, corbi croncăniră, bufnițele bătură din aripi iar motanii mieunară. 

Ai venit?, întrebă brutarul. Ce-mi poruncești?, întrebă fata de fum. Oamenii zic că am împlinit trei sute de ani, alții îmi dau chiar șapte sute, ei află că azi am împlinit nouă sute de ani… Nouă sute de ani, o vreme lungă. Am văzut crescând împărății și le-am văzut năruindu-se, am cunoscut bucuria și durerea, am stăpânit comorile ascunse și am fost mai puternic decât cei puternici. Ce-mi poruncești? întrebă din nou fata de fum. Nu-ți poruncesc nimic. Du-te, fată de fum! Cunoaște lumea și bucură-te de viață, că din pâine te tragi și ești bună ca pâinea, iar dacă vreodată vei fi la o nevoie întoarce-te la mine și te voi ajuta. 

Și fata de fum ieși afară și se înălță aidoma unui fum, alunecând neauzită pe caldarâm. Trecea pe lângă oameni dar oamenii nu o vedeau. Și așa cutreieră fata de fum preț de nouă ceasuri pe ulițele împărăției până ajunse în fața unor ziduri în paragină. Tocmai când voia să se întoarcă, auzi un glas răgușit șoptind tainic… Atunci așa rămâne… la noapte! Dar barem te-ai îngrijit să-ți ascuți cuțitul?, întrebă în șoaptă un alt glas. Nu-ți face griji, o să-i găurească pielea, nu te teme! Dar nu mi-ai spus nici cum îl cheamă, nici unde să-l aflu… Fata de fum se strecură în ceva ce părea a fi fost o casă, cândva, și la lumina lunii văzu doi bărbați stând jos. Îi zice Petrea pescarul și stă în coliba de la marginea mării. Fata de fum, dacă îi privi mai atent, se miră nespus. Unul era bărbos și neîngrijit, purtând haine murdare și zdrențăroase iar celălalt din contră, purta haine domnești, pană scumpă la pălărie și părea tânăr. Poți să-i pui cruce lui Petrea pescarul, îi spuse bărbosul, iar celălalt își smulse din pieptar o piatră nestemată. Te mai așteaptă una dacă te ții de făgăduială. 

Fata de fum nu mai stătu să asculte și restul. Nevăzută și neauzită se ridică în văzduhul nopții și pluti către marginea mării, dornică să-l vadă pe cel pe care cuțitul bărbosului avea să-l omoare. Vântul o purtă grabnic cum numai el știe și măcar că drumul până la mare era lung, Fata de fum auzi în curând mugetul mării. Luna lumina nisipul adormit pe care era o colibă de piatră. Și Fata de fum lunecă pe horn și se trezi în colibă. Nu era mare coliba, pe pereți erau scule pescărești iar într-un ungher era un pat sărăcăcios, unde dormea un flăcău. Dormea cu fața în sus iar lumina lunii îi scălda fața cioplită ca în piatră albă. Fata nu se mai sătura să-l privească. Într-un târziu, fără să știe ce face, își lipi buzele ei de buzele flăcăului. Acesta zâmbi în somn pentru că în visul lui se ivi o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Dar în clipa aceea cineva încercă ușa. Se deschise și în colibă pătrunse bărbosul cu un cuțit în mână. Fata mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ pieri din visul flăcăului. Trezește-te!, strigă Fata de fum. Trezește-te! Dar flăcăul nu se trezi iar bărbosul înainta cu pași de pisică. Niciun om nu putea să audă glasul Fetei de fum după cum niciun om nu îi putea zări făptura subțire. Atunci Fata de fum se repezi să răstoarne scăunelul cu trei picioare aflat lângă o măsuță. Dar mâinile ei subțiri nu aveau putere să apuce scăunelul. Se zbătu între pereți, încercă să lovească cu pumnii fața bărbosului dar nimic nu se întâmpla, bărbosul înainta cu pași de pisică. Atunci Fata de fum se repezi afară și înălțându-se, văzu un nor. Ajutor!, făcu Fata de fum, îl omoară! Cine? Unde? Ce s-a întâmplat? Și fata îi spuse tot. Atunci norul coborî cu Fata de fum și intră în colibă. Și fata văzu cum bărbosul se oprise, stând aplecat asupra pescarului cu cuțitul ridicat. Repede!, zise Fata de fum. Și norul slobozi un fulger care lovi cuțitul și de îndată în colibă începu să plouă. Bărbosul răcni iar pescarul trezindu-se, se aruncă deasupra bărbosului. Și în colibă începu o luptă pe viață și pe moarte. Fata de fum stătea cu sufletul la gură în timp ce în colibă încă ploua. Și ținu lupta până seara când Petrea pescarul îl dovedi pe bărbos. Apoi Petrea pescarul îl legă zdravăn pe bărbos, îl luă ca pe un sac în spate și porni cu el în cetate, cu gândul să-l lepede la picioarele judecătorului. Și Fata de fum pășea alături de pescar, tăcută și nevăzută. Dar cum drumul era lung, Petrea pescarul obosi și se așeză pe un bolovan. Bărbosul se trezi și începu să spună: Lasă-mă, Petrea pescarul, să mă duc în lumea mea, că de nu, o să-ți pară rău! Ce ți-am făcut de ai vrut să mă omori? Nu mi-i îngăduit să vorbesc. Așa? Mai vedem noi… 

Și fiindcă se mai odihnise, îl ridică și legat îl puse să meargă pe propriile picioare. Așa intrară în cetate, odată cu zori… Și lumea se minuna văzând flăcăul ducând un bărbos legat ca un urs. Și apoi când auziră că bărbosul a vrut să-l omoare pe flăcău se strânseră mulți și strigară să se facă dreptate. Atâta larmă se înălța din uliță, că împăratul se trezi din somn. 

Cine nu mă lasă să dorm?, strigă el cu asprime. Apoi află de la slugile lui că un flăcău adusese prins un ucigaș. Dacă tot mi-ai stricat somnul, ia să-i înfățișați înaintea judecății mele! Și iacă se pomeni Petrea pescarul față în față cu împăratul și îi povesti toată tărășenia. Fata de fum stătea lângă el și era numai ochi și urechi. În fine, împăratul se lămuri cum stăteau lucrurile. Deodată, se deschise ușa și în încăpere intră un tânăr îmbrăcat în straie scumpe. Poftește, feciorașul meu, poftește! Și învață cum să cârmuiești! Fata de fum dădu un țipăt neauzit când îl recunoscu pe omul care ținuse sfat cu bărbosul și îl tocmise ca să-l omoare. El e ! El e!, strigă fata uitând că nimeni nu o putea auzi… Priviți, îi lipsește o piatră nestemată de la pieptar! Căutați-o la bărbos și o veți găsi! 

După ce sărută dreapta tatălui, tânărul se așeză în jilț, zicând: Cum? Acest om a cutezat să ridice mâna asupra omului cu barbă?! Dimpotrivă!, zise împăratul. Se vede cât de colo că nu te pricepi să împarți dreptatea. Bărbosul e vinovat și flăcăul a venit să ni se plângă. Se poate? N-aș crede, Măria ta, să mă fi înșelat eu oare…? Știi ceva? Îngăduie, rogu-te, să cercetez eu. Împăratul se răsuci către mai marii dregători și cum începu să caște, zise: Măi, dar de dimineață m-am mai sculat… Culcă-te fără grijă, Măria ta, că am să fac eu dreptate! Nu te teme! Și se bucură împăratul când văzu cât de harnic era feciorul său și se duse iar la culcare. Cum a rămas singur cu împricinații, feciorul împăratului chemă straja și zise: Luați-l pe acest ticălos și vârâți-l în beci! Straja se năpusti asupra bărbosului. Nu pe mine, neghiobilor, ci pe celălalt! Da, pe celălalt! zise și feciorul de împărat. Și nu uitați, mâine de dimineață sa-l scurtați și de cap! 

Fetei de fum nu-i venea să creadă. Degeaba a strigat ea că bărbosul e vinovat și nu Petrea pescarul… Nimeni nu o vedea și nimeni nu o auzea. Și straja îl aruncă pe Petrea pescarul în beci. Se strecură și Fata de fum cu el în beci dar ce folos, nu avea cum să-l ajute. Ba pot!, își zise fata, o să cer ajutorul brutarului! Și se întoarse la brutar.

Fata de fum intră pe fereastra larg deschisă. Cei trei corbi croncăniră, cei trei motani mieunară. Știu de ce ai venit, făcu brutarul. Am aflat demult cât e de strâmbă dreptatea împăraților. Ai spus că mă vei ajuta! Da, fata mea, dar să știi un lucru, nu pot să îți îndeplinesc decât trei dorințe. Așa că ai mare grijă ce îmi ceri și cumpănește bine înainte. Ajută-mă să-l scap pe Petrea pescarul! De ce vrea împăratul să îl vadă mort? Bătrânul îi zise: Feciorul de împărat e căpetenia a treizeci de tâlhari. Bărbosul face și el parte din ceată. Odată Petrea pescarul a dat peste ceată, dar nu l-a recunoscut pe fiul împăratului. Dar pentru că se teme că într-o zi ar putea să-l recunoască, a hotărât să-l ucidă. Ajută-mă să-l scot din beci! 

Bătrânul luă o sită rotundă, turnă doi pumni de făină în ea și prinse a cerne făină peste un ochi de sticlă neagră. Când se uită Fata de fum, văzu că din făină se alege întocmai beciul în care stătea Petrea pescarul. Când văzu beciul și pe flăcău, inima i se strânse. Bine!, spuse bătrânul. Apoi cu degetul arătător trase o dâră prin mijlocul unuia dintre pereții de făină ce întruchipau pereții beciului. Și apoi tot lunecând pe ochiul de sticlă degetul marcă un cerculeț, apoi se lăsă să alunece până la marginea ochiului de sticlă. Deodată Petrea pescarul auzi un uruit iar peretele din stânga se se nărui, lăsând calea liberă. Petrea pescarul se repezi prin spărtură și văzu un drum care îl scotea din hrubă. Și merse el, merse, până la o criptă mică, care era acel cerculeț de pe ochiul de sticlă al brutarului. După care drumul continua main departe. Și îl scoase pe flăcău afară la lumina zilei, tocmai lângă malul mării. Apoi vrăjitorul cernu făină pe locul dârei, astupând drumul șin peretele ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și nimic nu ar fi fost. 

Acum Petrea pescarul e liber. Ți-am făcut pe voie. Mai ai două dorințe așa că chibzuiește bine înainte de-a mai cere și altceva. Îți mulțumesc!, zise Fata de fum ieșind pe fereastră. Și pluti până la marginea mării unde Petrea pescarul se afla în cripta pe care degetele moșneagului o desenaseră. Acolo avea să se ascundă o vreme Petrea pescarul. Când ajunse Fata de fum, Petrea pescarul dormea. Fata de fum îi atinse buzele și așa pătrunse în visul lui. Și în visul lui Petrea pescarul se făcea că el mergea printr-o țară pe un nisip auriu care se întindea cât vedeai cu ochii. Și cum mergea el se împiedică de un bolovan. Era capul bărbosului care voise să-l ucidă. Ferește-te!, strigă cineva și Petrea pescarul văzu o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ, o fată pe care o mai visase cândva. Capul bărbosului pieri în nisip. Cât de frumoasă ești, zise Petrea pescarul. Și tu ești frumos, zise fata. Și pășiră alături, unul lângă altul, pe nisipul auriu. Apoi ei se înălțară în văzduh, plutind ușor. Capul bărbosului se ivi iar din nisip. Încerca să îl muște de picioare pe flăcău. Ciudat mai era să vezi un cap despărțit de corp și care plutea și se hlizea prin aer. Pun eu mâna pe tine, Petrea pescarul!, striga capul. Nu te teme, Petrea pescarul, capul de acolo e capul unui tâlhar din ceata celor treizeci iar căpetenie le e feciorul împăratului. Nu își sfârși vorba că apărură niște straie scumpe, domnești, zburând spre el. Erau straiele feciorului împăratului și vorbeau cu glasul lui: Mi-ai scăpat o dată, Petrea pescarul, a doua oară nu-mi mai scapi! Pe el, bărbosule! Și capul bărbosului se năpusti asupra flăcăului. Și dacă văzu că nu îl putea dovedi fluieră și apărură alte douăzeci și nouă de capete care se ridicară și se năpustiră asupra lui Petrea pescarul. În acest timp straiele i se înfășurară în jurul corpului încercând să-i oprească mișcările. Am să te ajut, nu te teme!, și Fata de fum ieși din visul flăcăului iar acesta spuse: Iar am pierdut-o… de aș mai putea să o văd o dată, m-aș lupta cu toate capetele din lume! Fata se bucură când îl auzi dar se și întristă că nu o putea vedea când se deștepta. Și doar era atât de aproape de el… Apoi flăcăul se întoarse la coliba lui de unde își luă sculele pescărești și se întoarse iar la locul lui. În tot acest timp Fata de fum era umbra lui. Când să se culce el se întrebă: Oare o să mai dau de fata aceea? De îndată!, zise fata și când flăcăul adormi se întoarse iar în visul lui. Și Petrea pescarul se bucură nespus văzând-o. Dar și visul continua, cu lupta dintre el și straiele domnești și capetele tâlharilor. Acestea încercau să-l muște, să-l copleșească, în timp ce straiele domnești îi încetineau mișcările. Dar Petrea pescarul mai ținea minte vorbele fetei, vorbe în care ea îi spusese că îl va ajuta. Și deodată Fata de fum rosti în cele patru vânturi: Brutar solomonar! Și se iviră ca din pământ trei corbi. Aceștia se repeziră la capete și le scoaseră ochii. Rămase fără ochi, acestea începură să strige de durere, să cadă și să se ciocnească între ele, până sfârșiră toate pe jos, pe nisip. Și cum atinseră nisipul, acestea pieriră. Flăcăul atunci apucă straiele și le sfâșie, așa cum rupi o pânză. S-a isprăvit cu mine, Petrea pescarul, răcni glasul feciorului împăratului iar straiele se pierdură plutind în depărtare. Rămâi cu mine, îi spuse flăcăul fetei. dar Fata de fum îl privi cu tristețe, spunând că nu poate deși ea și în lumea oamenilor e vie și alături de el, numai că el nu poate să o vadă. Numai aici ne putem vedea, mai spuse ea. Și Petrea pescarul se trezi. Rămâi cu mine, dacă mă vezi și mă auzi, rămâi aici cu mine! Dar fata dacă îl auzi plânse și fugi afară din criptă și luă drumul cetății. Și nu mică i-a fost mirarea când a auzit vorbindu-se că pe țărmul mării se găsiseră leșurile unor tâlhari și că acestea erau lipsite de lumina ochilor. Și mai încolo află că feciorul de împărat se îmbolnăvise grav și că trăgea să moară și că niciun vraci nu îi găsea leacul. Așa că Fata de fum luă o hotărâre.

Se întoarse la brutar. În brutărie era liniște. Cei trei corbi stăteau împăiați pe cărțile lui. Știu de ce ai venit, făcu iar brutarul. Ți-am spus să te gândești bine înainte de a cere ceva. Vreau să mă faci om!, spuse Fata de fum. Oamenii mor, gândește-te bine… Să mă faci om e a doua dorință iar dacă nu mi-o plăcea, să mă faci la loc. Dar tu uiți că te-am ajutat când erai în țara visului? Ți-a mai rămas o singură dorință. Gândește-te bine că devenind om, așa vei rămâne. Și vei cunoaște toate suferințele oamenilor. Și Fata de fum se uită în ochii brutarului și văzu cum șiruri de oameni treceau și nu se mai opreau. Erau tot felul de oameni. Împărați, boieri, oameni avuți, oameni săraci. Fiecare ducea în mână ce avea. Unii palate, alții bogății, alții câte o bucată de pâine. Cine sunt? Sunt toți oamenii pe care i-am cunoscut și s-au perindat prin fața ochilor mei în acești nouă sute de ani. Și unde se duc? La moarte… Uită-te aici, făcu bătrânul. Și fata se uită la ochiul de sticlă. Și dacă se uită, văzu o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Asta sunt eu?, întrebă fata. Și fata se uită mai departe. Văzu că fata alerga fericită pe ochiul de sticlă, râzând strălucitoare de tinerețe, jucând ca o sfârlează vie. Și dacă se uită ea mai departe, văzu că pe fața fetei apărură mai întâi niște brazde subțiri, mai apoi adâncite, până îi brăzdară fața. Nu mai alerga, mergea anevoie. Pletele i se făcură fumurii iar spinarea i se gârbovi. Apoi se ajută de un toiag. Acum era o femeie bătrână, cu părul alb, care de abia mai mergea. Și bătrâna se împiedică și se prăbuși. Și așa rămase. Apoi trupul i se împuțină până ce dispăru de tot. Gândește-te bine, repetă brutarul. Fata de fum atunci plânse îndelung. Și se gândi la Petrea pescarul. Nu mi-ai spus tot, zise fata. Din ce mi-ai arătat lipsesc dragostea și lupta. Ți-am arătat numai de ce ai a te teme, îi răspunse brutarul. Și bătrânul merse la rafturile de cărți și alese cea mai veche carte. Și citi: Și Fata de fum va fi pentru trei ceasuri vie dar pentru ca vie să rămână și să intre în rândul oamenilor trebuie să dovedească tot ce-l face pe om, om. Și dacă cele trei ceasuri se vor scurge fără ca Fata de fum să facă vreo dovadă ea se va răspândi în văzduhul fără margini și chiar și amintirea ei va pieri. Corbii croncăniră, bufnițele bătură din aripi iar motanii mieunară. 

Fata de fum glăsui liniștit: Fă din mine un om, bătrâne, și lasă-mă să-mi văd partea hărăzită de dureri și de bucurii. Bine, spuse brutarul. Și amestecă într-un sip de piatră trei picături roșii cu trei negre și puse licoarea la fiert. Apoi trasă un cerc pe podea și fata se așeză în inima cercului. Bea, porunci bătrânul, și-i întinse licoarea fumegândă. Și fata bău și simți o gheară de foc răscolindu-i trupul și în clipa aceea fulgere roșii o străpunseră, țâșnind din cercul vrăjit. Și fata se prăbuși sub arsura fulgerelor, sfâșiată de o înspăimântătoare durere dar când se ridică era mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Și dacă își înălță brațul și-l simți greu și dacă își înclină capul, pletele foșniră. Din clipa asta ai trei ceasuri de-ncercare, zise bătrânul sărutând-o pe frunte. Și eu nu te mai pot ajuta. Iar fata se aplecă adânc în fața lui și-i mulțumi în timp ce corbii croncăniră, bufnițele zvârliră foc pe fereastra ochilor iar motanii mieunară. 

Iar fata plecă repede, cât mai dornică să ajungă la Petrea pescarul. Și nu făcu mulți pași că se întâlni cu un grup de oameni. Pe un pat de aur purtat pe umerii slujitorilor trecea feciorul cel bolnav al împăratului. Bolnavul purta tot straiele domnești pe care Petrea pescarul i le smulsese în țara visului. Aceste straie i se lipiseră de piele și nimeni nu mai putuse să i le scoată. Văzând feciorul împăratului fata, strigă: Prindeți-o pe fata aceea! Străjile se repeziră să-i îndeplinească porunca, chit că buzele bolnavului de fapt rămăseseră închise și nici ochii nu o văzuseră pe fată. Iar straiele prinseră glas și o iscodiră: Unde e Petrea pescarul? Nu știu, răspunse fata. Pentru ultima dată te întreb unde se află Petrea pescarul. Și ține seama, călăul o să-ți dezlege limba. Nu știu, repetă fata. Atunci fu chemat călăul și i se porunci să o facă pe fată să vorbească. Și acolo, lângă patul feciorului de împărat, călăul își arătă meșteșugul. Și fata cu plete fumurii fu schingiuită cu fierul roșu și-n cleștele durerii, fata plânse cu lacrimi de sânge. Unde se află Petrea pescarul?, striga călăul. Nu știu!, răspundea fata și gemetele ei se amestecau cu strigătele mulțimii. Iar călăul se înverșuna tot mai mult, sporindu-i fetei chinul și din ce în ce creșteau durerile ei, dintr-atât creșteau și cele ale bolnavului întins pe pat. Feciorul împăratului se mai zbătu de câteva ori și fără să știe își sfâșie singur hainele, desăvârșind cele începute de Petrea pescarul. Și în clipa când straiele fură făcute bucăți o viperă neagră ieși din gura bolnavului și se ascunde în colțurile palatului. Dar călăul, care nu luase seama că feciorul de împărat murise, continuă să o schingiuiască pe fată. Când își dădu seama și se opri într-un sfârșit, chemă vraci, sluji și veni și împăratul. Unul din vraci văzând fata întrebă: Ce e cu fata asta?! Luați-o de aici! Iar călăul temându-se că împăratul îl va pedepsi dacă va afla că a schingiuit-o fără porunca lui, luă fata în brațe, că de mers nu mai putea merge, și o lepădă pe un maidan lângă zidurile cetății. Și așa trecu ceasul întâi din cele sorocite… Iar fata stătu acolo pe maidan și veniră câinii și-i linseră rănile și sângele de pe mâini și de pe față. Apoi fata se trezi și se gândi la Petrea pescarul. Asta îi dădu putere și aflându-se acolo din întâmplare niște bețe, se sprijini de ele și reuși să se ridice. Vai, dar ea nu mai era mlădie ca un cânt… și așa, târâindu-se, ieși din cetate. Și merse ea, merse și tot căzu, până la o margine de pădure. Acolo văzu o casă. Și se bucură crezând că avea să-i dea cineva niște apă. Dar când se apropie de casă se auzi un țipăt și o vâlvătaie cuprinse casa. Trâmbe de fum și limbi de foc ieșeau prin fereastră și prin acoperiș în timp ce un glas de copil țipa tot mai slab. Și gâfâind, fata intră în casă și se târî prin fum și focul o cuprinse, pletele ei până la pământ i se pârliră, bârne de foc cădeau și o loveau, deschizându-i rănile făcute cu fierul roșu de călău… Durerea spori când într-un ungher află un copil. Cu ultimele puteri luă copilul și-l înfășură în ce mai rămăsese din mantia ei și îl târî afară. Mântui copilul și se rostogoli stingând flăcările care îi cuprinseseră rochia, pământul răcorindu-i trupul. Nu, nu mai e mult, îi trecu prin minte. Și asta îi dădu puteri noi. Cel de al doilea ceas se scurse însă și el. Iar ei, trântită la pământ, i se păru că îl vede pe Petrea pescarul lângă o fată. Simți o durere în inimă, și-o stăvili, apoi se lăsă iar pe pământ și plânse. Nu, nu poate fi el, și cu un efort, se apropie de cei doi. Se înșelase, da, nu era el. Cei doi se uitau cu mirare în timp ce ea, cu o putere pe care numai gândul o poate da, ieși din pădure și ajunse la malul mării. Aproape alergând ajunse la coliba lui Petrea pescarul și mult se minună flăcăul când o făptură plăpândă și rănită și plină de sânge și cu fața neagră de funingine, cu veșmintele rupte și arse, îi căzu la picioare. Gândul îl duse la fata din visul lui, chiar dacă vedea doar plete ciuntite și o manta arsă. Cine ești tu?, întrebă Petrea pescarul, și inima i se strânse de milă. Dar ea nu mai avea putere să rostească niciun cuvânt și doar se adună lângă el și i se strânse la piept. Și în clipa aceea bătu al treilea ceas de încercare. Și pământul cântă și marea sună și văzduhul vuii iar când își plecă ochii Petrea pescarul văzu că ține în brațe o fată mlădie ca un cânt și cu pletele până la pământ. Tu?, rosti flăcăul, nevenindu-i să creadă… Tu? Eu, Petrea pescarul, spuse fata, cu zâmbetul blând, ca al unui om care a ajuns să știe. (…)”

(Vladimir Colin, Basmele omului)

Deci de aici ideea pentru parola mea. De aproape un an încoace, de fiecare dată când am tastat-o, m-am întrebat de unde până unde mi-a răsărit în minte. Abia acum mi-am dat seama.

Cui i-e frică de Gândacul-Lup de mare?

Aproape 4 dimineața, mă trezesc să merg la baie. Şi deşi de obicei mă mulțumesc cu semi-întunericul, acum aprind lumina. Norocul secolului, pentru că fac un semi-infarct. Pe jos, un gândac din acela cum numai blocurile din Bucureşti poate găzdui, stând pe spate. Zic “noroc” pentru că dacă prin întuneric l-aş fi simțit sub picioare, aş fi făcut direct infarct. Nu pot nici să mă uit la el darămite să-l ating şi să-l ucid precum pe-o bestie sângeroasă (nu, nu e un călugăr budist reîncarnat, n-am să pot gândi aşa niciodată, chit că sunt yoghin consacrat şi mănânc aproape doar iarbă) aşa că dau buzna în sufragerie şi-mi trezesc soțul. Vino repede, am o problemă, îi zic, nu ştiu dacă în şoaptă sau țipând isteric, sunt în stare de panico-transă. Se ridică pe jumătate şi mă întreabă ce e, probabil pentru a-şi da seama dacă se înarmează cu un kalaşnicov, cu un cuțit, cu o fumigenă sau dacă a apărea pe jumătate dezbrăcat va produce suficientă impresie. Un gândac, haide!!!! Eu sunt în pragul unei crize de apoplexie, el, şi aşa adormit, dă să se relaxeze. Mă întreabă, complet lipsit de solidaritate cu starea mea de matelot pe cale de a fi aruncat peste bord în gura unui rechin înfometat (rechinii sunt mereu înfometați, ştiu eu de pe Discovery!), unde este. Şi-şi trece adormit palma peste mâneca mea. Mă trece un frison de parcă ar fi mişunat pe mine vietatea şi ştiu că îmi face asta ca să mă sperie dar nu-i timp să-l muştruluiesc, deci complet strivită de imaginea infernală, reuşesc să articulez că în baie. Se ridică şi porneşte spre baie. Îl urmez terifiată dar foarte hotărâtă, trebuie să văd cu ochii mei cum creatura e exterminată. Ne apropiem, el ia calm o bucățică de hârtie igienică (ia toată rola, să nu ne împroaşte!!!), iar  eu întreb cu glas mic, ca nu care cumva monstrul să se sperie, să se rostogolească pe burtă şi să ne scape: Ce face aici? Şi mă trezesc cu replica: Doarme pe spate. Şi nu numai cu replica, ci şi cu un zâmbet de parcă lumea toată ar fi a noastră. Cedez zâmbetului, e reconfortant, văzând atât de multă stăpânire de sine mă simt de parcă aş fi prins colacul de salvare (şi nici rechinul nu mai e aşa înfometat, ba chiar a zis că poate sări o masă). Mă las aproape încântată pe colacul cu capac ce mi-e la îndemână, merit un pic de relaxare, dar nici nu apuc să iau contact cu suprafața că gândacul a cărui prezență nu-mi mai părea atât de stingheritoare începe să dea din picioare. Țip alarmată, apare şi copilul cel mare, timp în care însă ambuscada ia sfârşit şi sunt somată să mă ridic, pentru ca lichidarea intrusului să se facă în apă. Cum în apă?! Dacă se întâmplă aşa cum am văzut eu în acel film de groază în care un pui de crocodil e aruncat în toaletă iar el creşte şi tot creşte prin gurile de canalizare şi, hrănit cu detergenți poluanți (să-mi amintesc să verific dacă au adus iar la Mega detergent din acela eco!) se transformă într-un mutant şi omoară un oraş întreg, ba cred că era chiar o țară?… Dar până să apuc să-mi duc eu dilemele la final, apa e trasă. O mai trag şi eu o dată, pentru siguranță. Şi pornim în grup spre bucătărie, copilul pentru că-i e foame (adică să cotrobăie prin congelator ca să vadă dacă mai e înghețată), salvatorul ca să iasă pentru a fuma o țigară (nici să nu te gândeşti că mă laşi singură acum, dacă gândacul a venit pe la noi însoțit de vreun frate?!) şi, dacă se nimereşte să mai fie şi înghețată, să profite şi el iar eu, precum polițiştii care se pregătesc să dea buzna într-o locație cu posibili atacatori, mergând mai pe lângă pereți şi cu ochii cât cepele, şi nu numai cât cepele, ci şi în patru. Sute.

Gândac n-am mai găsit, dar nici somn nu mai am. Deci scriu povestea cu aproape toate luminile din casă aprinse, cu un pantof lângă mine şi, cum spuneam, cu ochii în patru. Mii, de-acum. Şi stă şi salvatorul treaz, din solidaritate. Şi pentru că rulează şi nu ştiu ce meci, în reluare.

Într-o lume ideală

Nu știu dacă mi se pare mie sau într-adevăr așa e însă parcă înclin să spun că mamele au cam început să se împartă în două mari categorii. Mamele-cuc, genul care se întorc la serviciu imediat după ce au născut și lasă copilul în grija unei bunici sau a unei bone și mamele care cad în extrema cealaltă, mai precis acelea care nu țin copilul în cărucior ci doar în sling/wrap/manduca sau cum se mai cheamă, îl alăptează până ce intră la școală, nu-l vaccinează, îl îmbracă doar în haine din bumbac organic și i le spală doar cu detergenți eco-friendly și, nu în ultimul rând, sunt atât de experte în parenting încât în prezența lor nu îndrăznești nici să respiri, darămite să te mai lauzi.

Dar cum orice pahar pe jumătate gol are o jumătate plină, observ cu plăcere că toată această alterare a noțiunii de maternitate e foarte frumos echilibrată de niște tați curajoși care trebuie neapărat dați drept exemplu, astfel încât să știe tot mai mulți că se poate. Timid, dar pare-se că încep și la noi părinții să simtă că sunt amândoi datori să se implice în creșterea copiilor, nu mai trăim în preistorie când unul stătea acasă și veghea asupra casei și a odraslelor în timp ce al doilea era mai mereu plecat la vânătoare, așadar pe undeva denaturarea a ceea ce înseamnă a fi mamă e compensată de grija taților. Tați care observ că apar în număr tot mai mare prin parcuri iar asta nu numai în weekend-uri, ci toată săptămâna, de unde deduc că acel concediu de paternitate nu mai este doar așa, un articol de lege, ci chiar a devenit o alegere și o realitate.

Iar eu personal, cunosc doi. Și nu știu cum se face dar ambii mă fac să mă întreb dacă eu, în calitate de mamă și teoretic împărțind cu copiii același suflet și aceeași carne, pot să le ofer la fel de mult pe cât îi văd pe ei dând. Deci azi scriu un pic despre unul dintre ei, pentru că s-a nimerit să facem drumul grădiniță-casă împreună, fiecare cu câte doi copii și, după cum ne-am dat seama tot mergând, oprindu-ne și povestind, cu idei foarte apropiate. Iar drumul grădiniță-casă a durat astăzi două ore în loc de douăzeci de minute, timp în care mi s-a confirmat că răbdarea și stilul hai să fim în mintea lor, că-i fain tare! dă roade cum nimic altceva nu poate. Așadar am plecat și ne-am oprit întâi să mănânce cei mici covrigi, să bea apă cu bule, apoi să vadă niște pești într-un acvariu dintr-un geam, să numere felii de pastramă și cârnați dintr-un afiș, să se cațere pe niște bolțari și să studieze un pliant (eu iau înghețata roz, o vrei tu pe cea cu portocală?), pliant din care le-am făcut și avioane, după aceea să numere furnicile care porniseră dintr-o crăpătură de zid spre o alta și odată numărate, să le încurce într-un hal fără de hal măturând cărarea lor cu crenguțe înfrunzite, apoi să vadă melci galbeni, să se joace cu o sticlă de apă sărind pe ea și stropind în toate părțile, și, tot din categoria chestiilor zburătoare, pentru a face elicoptere din miezul acela de tei, care nu știu exact cum se cheamă. Și în timp ce cei mici s-au bucurat de toate cele enumerate, tatăl despre care spun pe de o parte le-a explicat lor cum-de ce-pentru ce de parcă tot viitorul lor ar fi depins de acele explicații iar pe de altă parte mi-a povestit mie cum acum trei ani, când s-a născut cel mic, și-a luat concediu, apoi pe măsură ce puștiul a crescut și-a dat seama că de fapt așa, fiind aproape de el și de surioara mai mare, a început efectiv să trăiască. Mă uitam la el și mă minunam, parcă erau gândurile mele articulate de altă gură, iar a vedea atât de mult calm și atât de multă plăcere investite într-o relație care în majoritatea cazurilor e extrem de hurducată și se lasă mai mereu cu țipete, tras de urechi, amenințări și palme, e cel puțin lăudabil!

Așa că m-am gândit că un tată bun face cât două mame. Pe de o parte e grija, grija aceea fizică, să le fie bine, să nu le fie sete, să nu stea fără pălăriuțe în soare, dar pe de altă parte e spiritul acela jucăuș care încurajează năzbâtiile și explorarea și care nu le stă în fire prea multor mame. Și m-am întrebat dacă nu cumva într-o lume ideală rolul mamelor nu cumva ar trebui să se rezume la a purta copii și la a le da naștere, pentru ca apoi la cârmă să treacă bărbații și astfel să rezulte copiii temerari, crescuți de parcă ar fi niște parteneri de joacă și viață și nu niște boțuri de aur ce trebuie protejate de tot și de toate.

20150513_125238__1431543183_89.39.40.202 20150513_131700__1431543229_89.39.40.202 20150513_135016__1431543251_89.39.40.202

Ori, ori sau ambele

Acum ori am început eu să tânjesc rău de tot după vorbe frumoase, ori rândurile de mai jos sunt într-adevăr sublimul-absolut…

“Cam tot înaintea primului an de școală, eram vara la bunici. O cățea de-a lor, Molda, fătase sub un pătul. Nimeni nu-i văzuse cățeii. Într-o zi, m-am vârât de-a bușilea până la culcușul lor. Era-ntuneric sub pătul, așa că mai mult pe pipăite am adunat cinci mogâldețe, le-am vârât în traista pe care o adusesem cu mine și-apoi am târât-o cu băgare de seamă în curte, în bătaia soarelui. Mi-am scos fusta și-am așternut-o pe jos, pe urmă, ușor de parc-aș fi umblat cu niște ouă moi, am răsturnat traista. Cinci rostogoale, pufoase, două albe și trei negre, stăteau amestecate-n fața mea, unul peste altul, cum căzuseră din traistă. Nu-ncercau deloc să se așeze în altă formație. Le era bine oricum. M-am culcat pe burtă și am început să mă uit la ei. Nu văzusem niciodată ceva mai frumos. Erau pe cât de lungi pe-atât de lați. M-am uitat în ochii lor, mărgele de-un cenușiu lăptos, de nu știai dacă văd sau nu. Cu ochii lor fără privire, cu capetele care făceau una cu trupul, bulz-urile acelea păreau niște zeități ale bunei-stări și ale mulțumirii de sine. Am căpătat curaj și am luat unul în mâini și l-am întors cu labele în sus. Niște labe ca niște pâinișoare dospite. Vedeam cum îi curge sângele prin niște fire-albastre care brăzdau peisajul fraged alb-rozaliu al burții umflate de lapte. L-am lipit cu burta de pieptul meu și l-am ținut așa, ca-ntr-un extaz. M-a apucat apoi un fel de frenezie, m-am culcat cu fața-n sus și i-am luat pe toți și i-am așezat pe mine, mi-i puneam pe față, mi-i lipeam de urechi. Şi-i sărutam, îi sărutam în neștire. Din când în când, printre rostogoalele pufoase, vedeam petice de cer albastru dintr-un cer fără pată. Mi se părea că până atunci am fost oarbă.”

(Ileana Vulpescu – “Arta conversației”)

(între două felii de viață, nu le dăm niciodată o șansă viselor)

Am lipit două replici și a rezultat ceva cam patetico-siropos și care nu se potrivește nici pe departe cu un film pe care abia l-am văzut și care e undeva la granița dintre comedie, dramă, romance și care m-a încântat cum rar mi s-a mai întâmplat, dar care replici, luate împreună, îi prind ideea, în mare.

Filmul despre care zic e unul franțuzesc (am mai scris eu că-mi plac la nebunie filmele franțuzești, pentru mine e suficient să știu asta ca să mă uit), se cheamă Je vais te manquer și, pe scurt, îmbină frânturi din viața a nouă personaje principale și trei secundare (patru de fapt, să nu-l uit pe tipul care n-are nevoie de internet pentru că, pentru el, a fi maestru-bucătar, a merge cu bicicleta și a face amour à sa femme – nu neapărat în ordinea în care le-am scris eu – îi sunt suficiente pentru a fi fericit), complet diferite între ele (un polițist care se vrea Batman, un psihiatru, un scriitor, o educatoare, un editor, o lesbiană, o femeie de serviciu cu un soț șomer și îndrăgostit de telecomandă, o mamă care are cancer, o mamă fericită și pe cale să devină pentru a doua oară mamă, apoi e femeia îndrăgostită de același bărbat chiar și după ce au trecut 48 de ani, timp în care nu au știut unul de celălalt, e menajera ignorantă și amorezată de scriitor, și, nu neapărat în cele din urmă, e infractorul amnezic ce-și dorea să vadă arcul de triumf din Paris), pentru o idee simplă: viața, așa, cu firimiturile ei de fericire, e totuși o chestie senzațională.

Și, ca să citez din vorbele unei actrițe a cărei povestioară am văzut-o pe TED și care spunea despre cum a trăit ea prin orfelinate și, mai târziu, măritându-se de patru ori, a avut un singur lucru în cap, și-anume acela să nu fie părăsită dar care și-a părăsit ea primii trei soți pentru ca al patrulea să o lase el pentru una ce-avea vârsta ei pe jumătate, filmul ar fi de-a dreptul tragic dacă n-ar fi atât de comic. Pentru că sunt niște dialoguri și situații absolut haioase, gen doamna (cea cu iubirea regăsită după 48 de ani) care își vopsește părul și și-l coafează pentru marea întâlnire dar pentru că acesta devenise albastru, precum Viagra – zice ea – și-l spală iar concluzia stilistului gay e că mai bine albastru și buclat decât lins și tern precum părul de la subsuoară, sau scriitorul care, în pană de inspirație, își scria în restaurant lista de cumpărături pentru a da impresia de elan creator și a întreține mitul, apoi polițistul care face flotări și se hidratează cu bere iar subalternilor le spune că ei trebuie să fie supra-oameni, neputându-și niciodată permite luxul unei perioade de adaptare, pentru ca, mai târziu în film, a sfârși interogarea psihiatrului arestat (pentru simplul fapt că purta barbă și ținea un buchet de flori precum regina Angliei, respectiv buchetul pentru doamna de după 48 de ani, cea cu părul ca Viagra) într-o confesiune despre cum viața lui a fost distrusă după ce a fost părăsit de soție. Și, să nu uit, scena cu menajera îndrăgostită de scriitor și care-i dă zilnic raportul în legătură cu vânzarea cărților lui, cărți pe care de fapt nu le cumpără nimeni, și care, într-un acces de curaj, își permite să-i spună acestuia că n-a mai scris de vreo șapte luni, pentru a i se răspunde că e tot atâta timp de când și ea umblă neepilată, replică pentru care el nu se consideră răutăcios, ci crud, iar ea, pentru că nu face distincția între răutăcios și crud, e o ignorantă. Și-ar mai fi povestea femeii de serviciu, tinere, drăguțe și care, bună ascultătoare, aflând povestea de dragoste a celor doi care s-au regăsit pe internet, după jumătate de secol, văzând ezitările doamnei care nu știe dacă într-adevăr să meargă să-și întâlnească dragostea sau dacă pur și simplu să o păstreze mai departe așa, în ideal, în imaginație, propune să facă schimb cu ea, spunându-i să nu fie speriată de soțul pe care l-ar găsi acasă, pentru că acela oricum nu-și va dea seama că a venit altcineva, e suficient să-i dea telecomanda.

Mi-a plăcut enorm. Felul în care bătrânul psihiatru aprinde artificii în aeroport, calmul lui când se întreabă ce a rămas din băiețelul care la patru ani își dorea să se facă pompier, imaginea barmaniței lesbiene care își lasă iubita goală în pat și apoi stă și plânge pe scări, apoi ideea alegerii unui moment și-a unui fel pentru a muri, iată niște fragmente care mie mi s-au părut cel puțin frumoase. Deci, Je vais te manquer tocmai a intrat pe lista filmelor mele preferate.

Spiritus mai mult sau mai puțin sancti

Spiritul rău să-ți întunece mintea! – iată urarea unui personaj rău dintr-o povestioară de-a lui Zimitot către cei asemenea lui, un fel de “forța fie cu tine”, și care avea o replică în genul “forța fie cu tine, de două ori!”, transpusă în Spiritul rău să-ți întunece sufletul. Desigur, personajele bune aveau varianta cu Spiritul bun să-ți lumineze mintea/sufletul, dar tot cu accentul pus pe suflet, și uite-așa mi-am amintit fragmentul din Frozen în care micii troli vorbesc precum bătrânii din popor, despre mintea pe care i-o poți schimba unui om dar sufletul pe care dacă vrei să-l abați din căile lui, trebuie să te zbați, nu șagă!

Și cu urările despre care ziceam intrate pe-o ureche dar neieșite pe cealaltă am debarcat la târg (unul de-un weekend doar, la Muzeul Tăranului, pun și poze la sfârșit) unde după ce am lăsat copiii să se bucure printre tarabe și să se umple de frumosul acela pe care-l are lucrul făcut de mână de om, ne-am oprit să și mâncăm. Și abia ce ne-am așezat la masă, c-a și început să plouă. Iar în timp ce alți meseni intraseră într-o panică nemaivăzută încercând să administreze mai cu sârg situația din farfuriile pline cu borș de pește făcut la ceaun, genial la gust dar fierbinte ca naiba și pe care nu și-l puteau turna pe gât ca să fugă mai repede și să se adăpostească, mi-a venit să râd amintindu-mi de vorba cu spiritul cel rău. Pentru că numai spiritul rău ar putea să întunece într-un asemenea hal mintea oamenilor încât în loc să se bucure că mănâncă sub cerul liber o mâncare gustoasă și să-și vadă de ea mai departe mulțumiți, să se gândească la urgii care ar putea veni cu-asemenea putere încât sigur ar face totul harcea-parcea și ar lua și mesele și castroanele pe sus și bonus la tragedie, ar veni și-o avalanșă! Păi nu?! Noi însă nu ne-am grăbit să mâncăm. Dimpotrivă. Am stat și am mâncat pe îndelete iar copiii s-au jucat printre mese și pe sub mese și am prelungit cât mai mult statul în ploaie pentru că m-am gândit cum bunica a fost într-o vreme săracă lipită și plângea când avea o bucată de pâine albă. Iar de la bunica m-a dus gândul mai departe, la oamenii aceia care cândva, demult, mâncau mai mult mămăligă sau turte din făină necernută iar pâinea albă era prilej de sărbătoare, n-o avea chiar tot amărâtul la masă. Așa că lipiile acelea pe care le-am cumpărat calde, de pe grătar, și pe care cădeau stropi mie îmi aduceau a pâinea aceea albă despre care știu din povești, pâinea rară și mestecată îndelung, printre lacrimi. Lacrimi de om simplu care se bucură cu tot sufletul (acela luminat de spiritul bun) de tot puținul pe care îl are.

Și-acum această divagație înduioșătoare fiind încheiată, rămân urările cu spiritul bun/rău, mintea/sufletul, lumina/întunericul, pentru a fi folosite… după chip și asemănare.

20150510_103136[1]__1431253030_89.39.40.202 20150510_103203[1]__1431253134_89.39.40.202 20150510_104428[1]__1431253094_89.39.40.202 20150510_105618[1]__1431253173_89.39.40.202

Părinți bogați, copii săraci. Și invers.

De la mine de pe geam se vede grădinița Rio. S-au mutat niște prieteni de-ai noștri de acolo și și-au închiriat vila, întâi au fost doi chiriași, apoi unul n-a rezistat concurenței, în timp ce celălalt da. Și a luat el și restul de casă, s-a extins. Mă uit cu admirație de fiecare dată, fie că e Moș Nicolae și montează în curte un cal uriaș, înaripat, făcut din luminițe, fie că e un nene pe-acolo și curăță zăpada cu o lopată, fie că au petreceri, fie că pur și simplu sunt copiii care aleargă, sar și se dau pe tobogane. Și văd dimineața când nu-i nici șapte jumătate părinți lăsându-și prichindeii, apoi seara, spre șapte, luându-i. Și mă gândeam cum micuții de-acolo sunt scoși zilnic de două ori pe-afară, cum merg ei cu autocarul la teatru, la circ sau la alte distracții, cum mănâncă ei cuminți și antrenându-se unii cu alții și micul dejun și fructele de la gustare și prânzul cu supă, indiferent de care, apoi încă o gustare iar seara, curați-educați-hrăniți-culcați-la-prânz, sunt preluați de părinți și duși acasă, de unde probabil nu-i mai scoate nimeni la o tură prin parc și nici nu le mai citește nimeni, doar s-au ocupat doamnele educatoare. Și nici masa de seară nu mai e așa importantă, primește și el ce mănâncă părintele venit stors de la muncă, oricum ce-i în burtică din timpul zilei contează.

Și bag mâna în foc că micuții primesc o extra-porție de desene animate sau de jocuri pe telefon și toată lumea e împăcată. Două-trei ore de petrecut împreună în fiecare zi, cam aici s-a ajuns din excesul de zel al părinților care nu mai lucrează ca să aducă acei bani care-s necesari într-o casă ci ca să se dezvolte, crească, pentru joburi mai bune, cu bani mai mulți, mașini mai mari, vacanțe mai scumpe (și cu bone de sezon angajate). Cam așa arată copilăria copiilor de părinți care muncesc pentru bani mulți. Tot mai mulți. Așa a arătat și copilăria lui Bogdan, până acum vreo trei ani. Îl lăsam dimineața, îl luam seara. Se ocupa grădinița să facă el înot, engleză, să meargă la teatru. Seara noi eram sfârșiți, puneam CD-ul cu Cars și adormeam când Bucșă și Fulger zburau spre Tokyo, rar mai prindeam și cursa și anihilarea lui “Torque” Redline. Mă lăudam la serviciu că-mi port copilul la o grădiniță montessori, că au mâncare bio, că-i scoate mult pe afară. În weekend-uri încercam să recuperăm, să ne revanșăm, luam jucării peste jucării, suplineam timpul pierdut cu lucruri. Se chema că suntem o familie și că avem o viață.

Și mă uitam azi la copila (nepoata) lui tanti care vinde în față la Mega verdeață. Stătea acolo și avea un carnețel și un creion bont și scria niște litere și încropise și o păpușică. Și era luminoasă la față iar eu uitându-mă la ea, mă întrebam ce va mânca la prânz. Va lua mamaie probabil o pâine și niște parizer și îi va face o tartină și i-o va pune pe o foaie ruptă din carnețel. Da, s-ar zice că vai, sărăcuța de ea, nu are o viață. Probabil va crește să fie… o florăreasă. Poate. Una care nu va fi prețuită de un bărbat galant, chiar de-ar aduce pe undeva cu Eliza Doolittle. Copila va fi luată de unul care sigur nu s-ar pricepe să o iubească dar clar să o bată. Și așa, uitându-mă la ea, uitându-mă și la mamaie care stătea lângă ea, nu știu cum o parte din mine s-a gândit că un bilanț făcut mult mai târziu, când poate va vinde și ea, tot ca mamaie, verdeață, va zice că tot ce a făcut la viața ei a fost să poarte copii și să nască și să se tot împiedice în copiii aceia în timp ce lega sau buchete de flori sau mănunchiuri de pătrunjel, iar copiii la rândul lor s-au tot împiedicat printre oamenii care au tot venit, au cerut câte ceva, au plătit și au plecat, apoi că s-a certat cu rudele, că s-au împăcat, apoi iar s-au certat, că s-au dat afară din casă apoi s-au primit la loc și așa, cu chiu cu vai, zi de zi, și-a trăit (și și-au trăit) o viață. O viață ba în frig, ba în prea multă căldură, cu țevi sparte, cu tencuieli coșcovite, o viață cu oameni poate buni, poate răi, poate urâți, poate frumoși, poate neciopliți sau poate cât de cât atenți, dar totuși oameni. Vii. O familie. Un bilanț bogat, zic eu. Și măcar mai plin și mai uman decât cel al unui copil crescut câte nouă ore pe zi în grădinițe particulare apoi în școală particulară cu after school cu mese asigurate apoi în facultate particulară și apoi direct prin sânul vreunei multinaționale.

***

E un scenariu cam în alb și negru, știu. Dar parcă tot ne trage de mânecă și întreabă dacă nu cumva trăim (TRĂIM?) tot mai însingurați și într-o lume tot mai dezechilibrată…