Alfamatică

K plus Q fac Y, I și cu I fac 10, W se-adună cu T și cu F, un pepene are felii câte jumătăți iar eu îmi găsesc mai tot timpul cel puțin tot atâtea variante de ordonat. Și dacă din zeci de tâlcuri posibile mi-a fost în favoare un singur total, mi-e de ajuns.

puzzle girafa

La colț. Dialectică

Potoliți-vă, am zis! Eu zic, eu aud. Și ce-mi vine în minte la spartul târgului, după ce ani de-a rândul mi-am crescut impecabilii dându-le impresia că totul e permis? Să-i întreb cum se face că la grădiniță stau ca sfinții. Păi ne pune la colț. (Colț?! În ce secol trăim?! Unde e Alfie Kohn?! Cu prosteștile pedepse și recompense nu era de-ajuns?!) Dar ca să nu las impresia că-s gata să merg să strâng educatoarele de gât și ca să-mi și arunc un ochi fugar pe eficacitatea sistemului cu iz de sadism, lansez, de test, provocarea. Ce-ați zice dacă am avea și noi acasă un colț? Pauză. Stupoare. Și le zic afabilă să și-l aleagă pe care-l vor. Pornesc cam deconcertați (asta ori ne pedepsește, ori e mărinimoasă, că n-am înțeles…), dar probabil simțindu-mă că mă amuz, începe o căutare de parcă ar fi scormonit după ouă de Paște. Al meu, ăsta-i al meu, eu vreau aici! (Dar unul pentru amândoi, nu e de-ajuns?!) Eu aici, eu aici! Ba nu, haide aici, pe hol, să stăm față în față, și să putem să vorbim! (am impresia că ei cred că le dau și o minge și pictez și-un teren între ei!)

Îi mai las să se lămurească în legătură cu colțurile și să și le găsească pe cele mai rotunde și confortabile, în timp ce eu continui să mă întreb cum o fi la grădi, oare îi ține în picioare? Cu fața la clasă? Cu spatele? Pe un scăunel? Au voie să meargă la toaletă? Chem sau nu chem protecția copilului? Invoc sau nu răul tratament? Și în timp ce eu disecam problema, îi aud numărând. A, s-au apucat să se joace de-a v-ați ascunselea. E bine că știu că acasă n-am face asemenea enormități. Adică ne mai supărăm, mai țipăm, ne mai bat vecinii în țeavă dar în rest, funcționăm pe principiile buruiana veselă și space, the final frontier. Și mă duc să vorbesc cu ei ca să mai aflu ce și cum. Când colo, surpriză! Ostaticii în scopuri educaționale se pedepseau de zor! Unul stătea fericit în colțul îndelung ales iar celălalt număra, peltic și chiar și mai fericit! Unspezete, doispezete, mami vine ce? (Adică ce urmează. Păi cred că urmează să vă pedepsesc de-a dreptul, și asta pentru simplul motiv că vă place-atât de mult să vă pedepsiți!) Celălalt, pedepsitul, răspunde încurajator – treizprezece! – și realizez uimită c-ar sta acolo pân’ la infinit…

Plec iar ca să-mi dau minții timp să percuteze ce am văzut. Când mi-au zis de grădi, păreau îngroziți, dar acum le place nevoie mare, deci eu ce să fac acum că m-am apucat să vorbesc înainte de a gândi?! Trag cu urechea să văd pe unde au mai ajuns și mă apropii cu un castron, să-i mai dau câteva linguri de supă prizonierului peltic. Când îl aud pe cel mare somându-mă să plec, că-n timpul pedepsei nu se mănâncă! Poftim?! Și cu acel poftim?! fluturându-mi prin fața ochilor precum eșarfa roșie în zi de sfânt Fermin, mă retrag și aștept. Și-l aud explicându-i celui mic că vor proceda așa: după fiecare pedeapsă, se va mânca, câte un măr, o banană, orice, dar se va mânca. Parcă și văd morcovul portocaliu și trăsurica trasă de măgar, imaginea a tot ceea ce eu n-am apreciat și nici vreodată n-am să apreciez, unde mai pui că în ritmul teribil în care se tot corectează unul pe celălalt, vor ajunge obezi! E tot mai complicat. Cum să-i opresc fără să dau impresia că ce se întâmplă e de-a dreptul ciudat? Și, ce de obicei, aleg calea firii… Adică i-am lăsat să se pedepsească până s-au plictisit. Și văd că nu i-a mai apucat. Și-acum sunt curioasă cum li se vor mai părea pedepsele de la grădi, poate încep să le ia în glumă și mă aleg cu vreo educatoare pe cap, să vezi atunci discuție “constructivă” și edificatoare despre haos vs. reguli și metode cu rezultat!

Zi de duminică, zi de târg

Mă gândeam că ar trebui să-mi fac o categorie distinctă, târguri și expoziții, pentru că văd că nu las să-mi scape nimic la acest capitol. Pe zi ce trece pare-se că-mi descopăr o curiozitate tot mai mare pentru lucrurile mărunte, făcute de mâini de oameni, muncite, gândite, ca să nu mai spun că e dublată cu prisosință de plăcerea de-a mă fâțâi printre tarabe, pe genul acela de alei înguste și pe care se înspică umbra cu soarele.

Și, ca să scurtez introducerea și să ajung mai repede la partea convingătoare, cu poze, să spun repede că am fost azi, într-un final, la un târg care e permanent și se organizează de când lumea cred, și anume la cel din Agronomiei. Doar auzisem de el și văzusem frânturi trecând cu mașina sau cu tramvaiul, dar de oprit, n-am oprit niciodată. Ei bine, e minunat! Am găsit de toate, de la suc de cătină la fagure de miere și ouă de rață și urdă cu mărar, am văzut că au și găini de curte la vânzare, plus ulei de floarea soarelui presat la rece și tot felul de creme după rețete naturale, plus că am mâncat de parcă am fi fost într-o poiană, la țară. Loc de alergat pentru copii, copaci pentru cucu-bau, iarbă cosită, mese din lemn și cergi întinse pe jos, plus o mâncare făcută pe foc de lemne, bună cum rar am mâncat. Și ieftină de nu mi-a venit să cred, am impresia că nici la cantinele stundențești nu se mai mănâncă cu-atât de puțini bani! Pentru lămurire, să precizez că am dat incredibila sumă de 30 de lei pentru două porții de sarmale cu mămăligă și ardei iute, o porție de pomana-porcului, tot cu mămăligă, o porție de fasole cu cârnat, dar cârnat de parcă ar fi fost făcut de tataie, din porc crescut în curte și apoi tăiat ca la carte, tranșat și condimentat cu cimbru și usturoi, e-x-a-c-t-c-u-m-t-r-e-b-u-i-e, plus o porție de varză murată cu boia. A, și să nu uit de pâinea de casă, care a intrat tot în fabuloasa sumă de care povesteam! Iar despre ciocolata în două culori sau despre caramele ca pe vremea copilăriei nu mai zic, căci parcă plănuiam ca, pentru a trăi cel puțin 150 de ani și arăta ca o floare, mă voi feri cât oi fi și-oi trăi de tot ce-ar putea fi făcut cu zahăr…

Cum ar veni, a fost frumos-frumos iar în weekend-urile însorite, acolo ne vom petrece parte din timp, plus că îmi voi cumpăra mere și suc de sfeclă și măr, nepasteurizat (dacă îl fac eu, nimeni nu-l bea…), apoi brânzeturi într-adevăr tradiționale, zacuscă atunci când mi se termină cea venită de la la tatalili, urdă și caș și miere, neapărat!

DSC_0856__1430063310_89.39.40.202 DSC_0859__1430063355_89.39.40.202 DSC_0861__1430063379_89.39.40.202 DSC_0862__1430063402_89.39.40.202 DSC_0863__1430063428_89.39.40.202 DSC_0865__1430063456_89.39.40.202 DSC_0866__1430063478_89.39.40.202 DSC_0868__1430063505_89.39.40.202 DSC_0869__1430063531_89.39.40.202 DSC_0875__1430063561_89.39.40.202

Genul de bărbat care face o femeie frumoasă

Alaltăieri seara m-am simțit inspirată și mi-am pictat unghiile, și de mâini și de la picioare, roșii. Un fel de corai de fapt, dar hai să zicem roșii. Și în timp ce mă încruntam și concentram să nu dau pe lângă iar cei mici chibițau pe lângă mine cu sfaturi și constatări, de genul mami, ești o monstră! (femininul de la monstru, pentru că în “Tinerețe fără bătrânețe” și Scorpia și Gheonoaia au ghearele roșii, pline cu sânge de la cei au încercat să treacă pe tărâmul lor etc.) sau mami, ce cool sunt (așa vorbesc copiii de la Grădinița nr. 7…), dă-te și pe păr, fă-l pe tot roșu! mi-am amintit ceva frumos din copilăria mea, și anume că tata era cel care-i picta mamei unghiile de la picioare. Și nu pentru că ea nu s-ar fi descurcat, ci de drag. De dragul ei. Mi-i amintesc perfect, mama cu pielea ei foarte deschisă la culoare și cu piciorul dezgolit în brațe la tata, el foarte atent și amândoi liniștiți, vorbind încetișor unul cu celălalt. În armonie. Și mi-am dat seama că tata, pe lângă alte o mie de lucruri, e genul de bărbat care știe să facă o femeie frumoasă. Să împlinească. Toate amintirile mele în legătură cu ei au legătură cu tandrețea, ei doi ținându-se de mână pe stradă și după treizeci de ani de căsătorie sau tata aducând flori sau punând masa sau strângând-o sau trecând zilnic pe la mama la bancă, pur și simplu ca să o vadă. Sau tata ascultând-o. Sau ei doi uitându-se la filme. Tata protejând-o. Povestea cu tata și mama trecând calea ferată. Desenul lui tata cu doi îndrăgostiți mergând înlănțuiți prin ploaie. Trimis ca vedere și scris pe-atât de urât pe cât era de tulburător desenat (tata, dacă nu scrie cu majuscule, scrie în morse). Felul în care îl privea mama. Încrederea ei în el. …. (și aș putea continua așa o noapte întreagă)

Garfield, Sylvester, pisica de Cheshire, Ducesa, Si & Am sau “We are Siamese if you please. We are Siamese if you don’t please.”

Am enumerat toate numele de pisici pe care le știu din desenele animate și l-am trecut și pe Tom dar apoi m-am gândit că el e mai degrabă tomberonez și nu prea are ce căuta pe lângă restul, care par mai istețe și sofisticate – asta ca să mă exprim în nota expoziției SofistiCAT deschisă azi și mâine la Romexpo. Poarta C. Pe lângă mașinile de pompieri.

Deci, patrupede cum n-am văzut în viața mea. În afară de bengalezele care sunt parte din familie și de al căror fel de a arăta mă minunez de fiecare dată când merg la tata acasă, am rămas mută față în față cu niște motani maine coon și norvegian-de-pădure care dacă s-ar fi ridicat pe două lăbuțe mi-ar fi ajuns fără probleme până la piept și care au eclipsat pentru mine și pisicile sfinx și pe cele shorthair și în mod cert până și pe micuțul Scottish fold, singurul pisoi jucăuș din întreaga expoziție.

Ca atmosferă, un aer plin pe de o parte de seriozitatea stăpânilor și felul în care își pun tot sufletul la jurizare, clasament, diplome, certificate, drept de reproducere, etc. iar pe de altă parte de dezinteresul total al viețuitoarelor mai mult sau mai puțin îmblănite. Iar pe margine, o întreagă industrie: standuri cu mâncare pentru pisici, mobilier, accesorii, jucării, apoi hainele cu imprimeu felin, bijuteriile și nu în ultimul rând, ca la orice expoziție unde sigur vin și părinți cu copii, delicioase prăjituri de casă și mascotele pentru poze de genul “colorata, mâine-i gata!”.

Și la final să precizez că bengalezele noastre au fost premiate iar eu mi-am promis pentru a nu-știu-câta oară să-mi las împielițații să le calce cât mai puțin pe coadă. Nu de alta, dar ele două și câțiva eventuali pisoi costă cam cât toată casa noastră.

  DSC_0836__1429989797_89.39.40.202 DSC_0839__1429989767_89.39.40.202 DSC_0842__1429989742_89.39.40.202 DSC_0846__1429989687_89.39.40.202DSC_0830__1429989827_89.39.40.202DSC_0811__1429989854_89.39.40.202

Razna rendez-vous

Dimineață, în timp ce tocmai pusesem trafaletul și pensula în cui și mă pregăteam să atac sufrageria cu o nouă armă, mopul, sună telefonul. Diana, ce faci? …. Pauză. (doamne, am uitat că aveam ceva programat!!!!). Îmi cer mii de scuze și reprogramăm pentru seara, la nouă și un sfert. Seara însă, văzându-mă cu casa iar praf și copiii agățați de mine precum scama de măgar, mă gândesc să îmi trimit soțul pe post de curier. Stabilesc cu el, stabilesc cu cealaltă parte și relaxată fiind după această manevră isteață, zic să-mi asezonez farfuria de cartofi copți cu usturoi și alte bucățele neidentificate și neidentificabile rămase de la masa micuților cu o bere ce zăcea cam de mult în frigider. Nu beau decât foarte rar, dar cum aveam de gând să fac ordine și în zona de depozitare mi-am dat seama că din toate cutiile, sticlele și borcanele prezente, berea mă încurca cel mai mult. O iau, o studiez de parcă n-aș mai fi văzut în viața mea un asemenea sistem de prindere și o asemenea etichetă și o desfac. Și cum beam eu și mă uitam pe pereți, bucuroasă că cei mici m-au abandonat în fața resturilor lor de mâncare, ceasul meu interior îmi spune că s-a făcut cam târziu. Nouă și douăsprezece minute. Ou! Îmi sun fotbalistul, care îmi spune că tocmai a parcat. Zic bine, hai fuga să-ți dau pachetele, să nu fim mojici și să întârziem! Îmi zice că e în echipament și transpirat, măcar să se schimbe. Nouă și cincisprezece. Lasă că merg eu, nu mai e timp de schimbat! Sar în alți pantaloni și altă bluză, apuc pachetele și dau să ies, dar trecând prin bucătărie, văd berea. Iar mintea mea care deja procesa alcoolul din jumătatea băută și pornise hai-hui pe alte cărări, îmi șoptește perfidă să o ascund, că a fost singura din frigider și poate soțul însetat o va bea. Unde s-o ascund…? Nu că n-ar fi locuri destule, dar graba și panica și 1/2 din 4,5% alcool nu sunt combinația cea mai de efect în găsirea de soluții pe loc. Deci dau o directivă despotică de-a o găsi exact la același nivel și suspectez că dacă aveam un marker la îndemână, o și marcam. Plec. Cădelnițez cutiile pe stradă, alerg, mă dezmeticesc, dar nu destul cât să-mi amintesc că trebuie să intru la a doua scară de bloc de la o anumită intersecție. Urc treptele de la prima și dau să sun la interfon. Doar dau, căci numărul nici dacă eram amenințată cu arderea pe rug și mintea mea tot nu l-ar fi pompat. Îmi scot telefonul, sun. Aflu numărul, îl formez, aștept. Și sună. Și sună. Și sună. Ceva nu e în neregulă. Poate mai e vreun X sau C de tastat… Sun din nou. La telefon. Diana, la ce scară ești? La prima! E la a doua… Aaaaa. (mi-e și rușine să spun că nu era pentru prima dată când trebuia să ajung în același loc). Alerg la a doua scară, știind că e tot mai târziu. Sun, mi se deschide, deschid ușa la lift, mă strecor cu pachetele în timp ce-mi caut crema de gălbenele gândindu-mă că dacă mă dau cu improvizația mea de strugurel sigur voi arăta mai prezentabilă și îmi și va estompa mirosul de bere și usturoi. În lift, dau să închid ușile. Manual, că la mine așa se închid. N-au mâner, n-au nimic, le forțez de la încheietură, se închid cam greu și… rămân pe întuneric. Ce naiba?! Apăs la întâmplare în zona panoului, apare un cerculeț roșu cu 10 scris. Pornim. Bun, nu-i bai, urc până la 10 și apoi mai cobor un etaj. Ajung, ușile dau să se deschidă. Aaaaaa, e cu sistem automat! Apăs 9 simțindu-mă foarte competentă în probleme tehnice și abstracte, merg două secunde, se deschid ușile, cobor civilizat, ușa unde trebuia să ajung e deschisă, dau să plasez pachetele și să mă retrag, dar sunt invitată să intru măcar un pic să văd bebelușul (o, doamne, te rog, nu, va adormi instantaneu dacă respir lângă el!). Aleg calea sincerității și-mi recunosc păcatele și, printre cunoscuți fiind, sunt scuzată. Fericită nevoie mare, mă arunc în lift și deja împrietenită cu sistemul, reușesc să ajung la parter. Restul, până acasă, a fost ușor. Mi-am nimerit scara blocului iar liftul a pornit corespunzător. Iar berea mi-am găsit-o la același nivel pe care mi-l aminteam (mi-l aminteam?). Misiune îndeplinită deci și iată cum încă o zi cu evenimente razna s-a încheiat.

Liliac. Alb

Ne-a prins azi ploaia în parc la Construcții, habar n-am când a venit, acum era soare, acum s-a pornit de nu mai știam cum s-ajungem mai repede în stația de autobuz. Ne-am urcat uzi, am nimerit într-o aglomerație de nedescris dar care ne-a ajutat cu prisosință în timp ce șoferul care era într-o pasă proastă cred, de la facultate și până la Domino a pus trei frâne de-a fost de fiecare dată cât pe-aci să risipim tot popcorn-ul la care rodeam cu sârg. Și odată debarcați la Mega-Image-ul-nostru-Carrefour-Express, dau peste doamna care vinde verdeață, prietena noastră de ani buni, zgribulită toată și legând buchete de liliac. Alb. Împing copiii sub streașina magazinului de haine la 15 lei și încep să aleg cu ea verdeață pentru ciorba de azi, de mai târziu (și pe care aș fi putut s-o pun la foc în loc să stau să scriu). Și în timp ce puneam în pungi mărar și lobodă și ștevie și ceapă verde și usturoi, mă tot uitam la liliac. Măi și mirosea liliacul acela într-un fel înnebunitor deși turna cu cofa și florile când plouă eu știam că nu miros și deși era cu siguranță cules de-aici, de undeva din București, iar eu de aproape cincisprezece ani de când m-am mutat din dulcea Bucovină, n-am găsit liliac care să miroasă așa de intens cum știam eu, mică fiind. Și când le-am făcut alor mei o surpriză cât casa bunicii, care-i mare cât un conac sau, pentru cei care n-o știu, cât o lună, ba chiar un an de post. Iar povestea pe scurt a fost că, în zi de sfântă sărbătoare, în timp ce creștinii ciocneau ouă și se închinau, eu, cuminte și liniștită precum Smărăndiţa popii, m-am dus să fur liliac. Și tot la furat m-au găsit ai mei, cu bluza plină de sânge și agățată precum floarea la butonieră, floarea fiind eu iar butoniera gardul care mă despărțea de liliac. Și dă-i și luptă cu copila la urgențe, coase-o și ține-o mai mult nemișcată, apoi pe la Înălțarea domnului scoate-i firele, acasă, cu asistenta venită și sub ochii celor mai rezistenți din familie, tata, bunica și mama din câte îmi amintesc, plus Irinuca din vecini, prietena mea nedespărțită și pentru impresionarea căreia am găsit de cuviință să guiț precum godacul la tăiere, căci altfel aș fi tăcut mâlc. Așa deci cu mine și cu amintirile mele legate de liliac. Iar mai jos o poză cu liliacul din curtea bunicii, care a luat locul vișinului din copilărie și care, când l-am văzut eu ultima dată duminică, înainte să venim, era abia înmugurit. Cum ar veni, am și eu unul al meu. Anul viitor sper să-l prind înflorind.

DSC_0733__1429715134_89.39.40.202

Experiment sonic

Azi, precum o femeie muncitoare, sârguincioasă, cu spirit casnic ce sunt și căreia evident că i-au murit lăudătorii, mi-am încropit un outfit în care arătam cam ca bebelușul lui Jerry cu scutecelul prins cu ac de siguranță, mai precis mi-am suflecat mânecile, tras o pereche de mănuși menajere pe mâini, legat o pungă de gunoi la gât și fixat casca de duș pe cap și… m-am apucat de zugrăvit. Sufrageria. Prin “zugrăvire” înțelegându-se că momentan am eliberat spațiul de jucării, haine, fotolii, etajera de cărți și deshidrator și, evitând să respir prea mult, am șmirgheluit desenele rupestre executate de cele două impecabile realizări ale vieții mele.

Și la ora prânzului, odată cu debarcarea de la grădiniță a celor două impecabile-realizări-ale-vieții-mele despre care pomeneam mai sus, constatând că acustica spațiului este de-a dreptul fantastică, am conectat o boxă la laptop și am improvizat o sală de dans. Una de cartier periferic, fără oglindă și cu un vestiar spart, dar unde se pune accentul pe exteriorizarea emoțiilor și libera interpretare. Și melodia care a stat pe repeat până ce ne-au bătut vecinii în țeavă a fost Sonic Empire. Ssss-onic. Em-pire.

Iar experimentul școala-de-muzică a reconfirmat, pe lângă concluzia că un copil n-are nevoie de obiecte ci de cât mai multă libertate de exprimare, că stilurile de dans nu se învață, ci sunt pur și simplu dictate de muzică. Serios acum, expunerea bruscă a doi copii ce cresc scuturându-și capetele pe bancheta din spate a mașinii în timp ce în boxe se aude Du hast sau cine-știe-ce alt zgomot asemănător (știu că citește și tata, deci m-am ferit să spun muzică) la stilul trance (m-am do-co-men-tat!) nu a rezultat în dileme de tipul și acum ce se presupune că trebuie să fac? ci la înțelegerea rapidă a ritmului și executarea unor mișcări ce se apropiau foarte mult de ceea ce se vede la “spectacolele” din tunelurile de metrou abandonate.

DSC_0783__1429633477_89.39.40.202 DSC_0789__1429633587_89.39.40.202

Alice în vizuina pompierilor

Azi iar ne culcăm cu ziua-n cap. La fel ca ieri, când am inaugurat noul pat în formă de mașină de pompieri, care îi aștepta pe micii locatari la revenirea din vacanță, tronând colorat în camera complet schimbată și ea, de la pereții zugrăviți și până la perdea, covor și setul de carioci (iar carioci?!) de pe tot-noua-masă. Atât de schimbată încât cel mic insista că nu suntem acasă, la București, adică ba da, suntem, în timp ce stăm în bucătărie sau sufragerie, dar camera renovată nu e din București, ci din cu totul altă parte. Vreun hocus-pocus al omnipotentului omnitrix, probabil…

Iar ieri noapte s-a dormit excelent. La modul au dormit excelent 2 din 3, numărul trei și excepția fiind eu, care m-am răscolit de pe o parte pe alta precum prințesa din povestea cu bobul de mazăre. Adică “bobul” de la parter și-a ocupat locul lui, a stabilit locul jucăriilor iar ce-a rămas într-un colț al suprafeței de nu mai mult de vreo 90 pe 1,50 mi-a fost desemnat mie. Iar eu m-am declarat mulțumită, până a început foiala pregătitoare de noapte. Care altfel se desfășoară și simte într-un spațiu de 2 metri pe 2 și altfel pe o palmă de saltea îngrădită de pereți și de un acoperiș ce mă făceau să mă simt de parcă tocmai mâncasem prăjitura din vizuina iepurelui de martie. Deci, ritualul de nani. Trecut dintr-o parte în alta peste mine, ba că vrea să doarmă cu capul pe volan (cât de iresponsabil!) ba că vrea să doarmă cu capul la roată (oriunde, copile, da’ numai hotărăște-te odată!). Apoi pârțulețul. Special pentru mine, dar pentru prima dată în viața mea, m-aș fi lipsit cu bucurie de el. Pe un barometru al aerului consumat cu un indicator urcând nu mai sus de 10 din 10, suntem deja pe la 60. Iar estimarea e una optimistă. Cel mare râde, sus. Mi-e ciudă pe el și mă gândesc cu tristețe la tot aerul nemirositor din casă, dar tac chitic de frica unui nou asalt. Deja mi-e nasul mutat la spate. Și, printr-un noroc care, ca de obicei, mă lovește exact când am mai puțină nevoie de el, îmi dau seama că ce respir în acel moment nu e doar bine-cunoscutul omagiu dedicat mie înainte de nani, ci doar intriga unei complicate acțiuni. (Doamne, ce-o fi mâncat?! A, nimic grav, doar câte un ou Kinder în fiecare benzinărie în care am oprit pe lungul drum spre casă…) Micuțul continuă fericit. Iar eu, nefericita, mă ridic să deschid geamul. Dar chiar și așa, nu am scăpare, mă cheamă lângă el, adică în cutia de chibrituri înțesată de jucării și total neventilată. Cu chiu cu vai, printre pârâituri și fâsâieli și chicoteala celui mare, adoarme. Adorm și eu, nu știu dacă de la oboseală sau pur și simplu asfixiată. Dar cum mie nu mi-e dat să dorm vreo noapte cap-coadă, prin somn îl aud pe cel mare că dă să coboare. Sar de 5 metri sau cel puțin așa aș fi sărit la gândul că e pentru prima dată când trebuie ca, adormit fiind, să coboare pe-o scară, de fapt elanul fiindu-mi potolit de lovitura la cap. Doar dorm într-o mașină de pompieri cu plafonul primului etaj la jumătate de metru distanță! Dau să mă strecor prin spațiul de ieșire, dau și cu fruntea de … cum s-o fi chemând laterala acestei mașini ce, într-un astfel de ritm, îmi va fi condamnarea la pungi negre sub ochi și nervi matinali de primă clasă. Ies. Îl preiau pe cel mare de la jumătatea scării, face pipi, îl urc și dau să mă întind la loc. Prin așezare. Cu grijă, știind deja pericolele. Și de-atâta grijă, mă lovesc la cap și în spate. Zic un @#**##@^^ *(o, ce viață frumoasă!) în minte și încerc să-mi găsesc locul lângă bobul de mazăre, pe care am surpriza să-l găsesc metamorfozat în ditamai vrejul și dormind pe diagonală. Încerc să-l mut, îl trag, ridic, și mai dau o dată cu capul. A patra oară. Cu somnul deja sărit și gânduri precum păpușa Chucky, încep să fac planuri. Cum să-l fac să doarmă singur? Și îmi vin în minte fragmente din toate cărțile de categoria Educă-ți inteligent copilul, Educă-ți copilul inteligent, Educă-te ca să o scoți onorabil la capăt etc., dar, predispusă la hematoame cum sunt, nu reușesc să disting UNDE ERA CAPITOLUL DESPRE CUM SĂ-I FACI SĂ CREASCĂ MAI REPEDE SAU MĂCAR SĂ TE LASE ÎN PACE!

Și n-am reușit nici azi. Așa că acum îmi doresc noapte bună. Și să mă trezesc direct peste vreo douăzeci de ani, când fiecare va fi la casa lui. Iar eu probabil voi dormi cu copiii lor – nepoții mei, în vreun pat în formă de… navă spațială.

pat masina