Tehnici de meditație

Mașini. Albă, roșie, neagră, Opel, Logan, motociclete, o dubă Fan Courier, alte mașini. Scutere cu pizza în spate. Alte motociclete. Și iar mașini. Multe. Vreo 172 311. Pe sus, din când în când, elicoptere Smurd. Și mi-a trecut prin minte că aș putea face furori într-un job din acela de monitorizare a traficului. Nici n-aș avea nevoie de aparatul micuț care înregistrează click-click. La fiecare sfârșit de zi, aș preda situația. Câte mașini, câți pietoni, câți câini vagabonzi, câte cărucioare furate din Kaufland, câți porumbei și câți pescăruși. Cred că aș fi primul om promovat după prima lună de numărat. Aveți rezultate excelente, începând de mâine nu veți mai fi în Dămăroaia, vă rugăm să mergeți la Universitate. Se numără ambele sensuri. Plus tramvaie, trolee, autobuze, taxiuri, metroul. Nu uitați de aurolaci și de șobolani. Vă mulțumim pentru implicare, succes! 

Încurajarea deciziilor

Am ieșit cu cei mici pentru rondul de seară. Înainte să plecăm, copilul cel mare mă tot întreba cu ce să se îmbrace. Ca de obicei, îi spun să ia ce vrea el. Încurajez deciziile și nu am probleme de imagine dacă merge la grădiniță cu un prosop pe post de pelerină de Batman (s-a întâmplat) sau dacă apare în parc costumat în Captain America. Sau în Hulk. E alegerea lui, o respect.

Și cum am ieșit noi și ei au pornit încă de la ieșirea din bloc cursa de tip triatlon (alergare, salt în toate bălțile care nu s-au uscat, pedalat nebunesc) mi-am aruncat o privire la cum e îmbrăcat. Și așteptările mele ca ceva să fie un pic altfel s-au împlinit. Imprimeul care de obicei e pe piciorul stâng, în față, se profila nestingherit pe cel drept. În spate. Ei, și-i i-a luat cu fața în spate, nu-i bai. S-a mai întâmplat. Și sigur nu-i așa grav cu a ieși cu două perechi de chiloți, cum se întâmplase mai prin vară. Mami, pe care să-i aleg, pe cei roșii sau pe cei galbeni? Nu contează, pune-i pe care vrei. Și, probabil pentru a fi sigur că nu greșește oricum ar face-o, și-a pus ambele perechi. Corect. Sau, tot din categoria chiloților buclucași, a ieșit uitând complet de ei. În pantaloni de pijama, probabil din lenea de-a se mai schimba. M-am trezit cu el la episodul de la copac, afară ger să-l tai cu cuțitul (unde era vara cu cele două perechi?!) că n-are mai nimic pe el. Ți-e frig? Mai stăm? Da, da, nu mi-e frig deloc (ah, sigur că nu, n-avea decât fundul înroșit precum cel al unei maimuțe, dar nu-i era frig deloc, normal!), stăm! 

Copii. Sunt drăgălași. Desigur, dacă îi lași.

Multă singurătate mai e în lume, doamne…

Mi-am redus consumul de facebook la vreo douăzeci de minute o dată la două sau la trei zile. Îmi mai încarc niște poze cu mâncare, mă mai uit cine ce a postat, mai răspund la niște mesaje, apoi închid și-mi văd de altceva. Bun, și astăzi, spre surpriza mea, mă aștepta un mesaj de la un om pe care-l adăugasem ca prieten la ultima accesare. Fără să știu cine e, eu sunt mărinimoasă, accept pe oricine fără să mă uit pe pozele de profil, mă gândesc că dacă cineva vrea să-mi fie prieten, mă cunoaște, măcar de pe Integraalia dacă nu de altundeva. Așa că răspund la orice request și, dacă pe parcurs mă prind că e ceva suspect (gen un personaj care posta invective la adresa Rapidului de fiecare dată când juca) dau unfriend. End of story. Necomplicat. A, și la intervale regulate, când se adună prea multe chestii dubioase, dau unfriend la câte o sută de oameni dintr-un foc. Îi păstrez pe cei cât de cât apropiați sau pe care într-adevăr îi cunosc. Și gata.

Bun, și mesajul de care spun zicea că am un profil cu poze extraordinare (citez) iar că eu arăt superb (idem). Senzațional (cred că era senzual de fapt, nu știu, eu sunt atentă la nuanțe doar dacă mă interesează cu adevărat ceva). Bun, nu mă panichez, nu mă gândesc că o fi vreun dezaxat extrem de singur și de trist, poate fi și vreun coleg de facultate pe care mi-l amintesc doar vag și care doar constată că am evoluat bine în ultimii zece ani. Mai schimb două vorbe, timp în care el îmi dădea like la poze. Printre care și la unele cu Marilyn Monroe. Îi spun că eu sunt cea din pozele celelalte, știi, nu cele artistice, alb negru, cu diva în costum de baie, să ne înțelegem, da? Știe, știe. Nu e chiar retard (phew, bine că am clarificat!). Și în continuare îmi spune ce minunat arăt (păi în poze cu toții arătăm minunat!). Urmează întrebarea cu semnal de alarmă. Sunt căsătorită? I-aș fi zis că da și dacă nu eram! Mai răspund la vreo două-trei întrebări, pe jumătate dintr-un fel de politețe, pe jumătate ca să văd dacă nu e unul mai glumeț și totuși ne știm de undeva iar eu, atentă (” “) cum sunt, am uitat, pe jumătate ca să verific pe ce treaptă a nebuniei, de la 1 la 10, se încadrează (s-au strâns trei jumătăți, știu, e doar din cauza faptului că eu devin extrem de grijulie când mă apuc de verificat). A nebuniei sau a disperării. A disperării, da. Omul devine tot mai implicat în conversație. Dar mă opresc eu. Închid direct și apoi îmi dau seama că nu l-am blocat. Să redeschid? Nu!! Mă va vedea iar online. Și sigur va gândi că am revenit bulversată și doritoare de partea a doua a conversației. Doamne, mare-i grădina ta… Și plină de oameni ai nimănui. Trist, triști. Da. Următoarea dată când intru îi voi da block. Iar altădată când îmi voi adăuga prieteni, voi discerne cu mai mare atenție. Greu, greu cu singurătatea în mediul online…

P.S. Dacă întâmplător ajunge omul și aici pe blog și vede postarea, sper să nu se supere. Am făcut-o spre binele lui. E doar un apel la un strop de inteligență. Și la o viață reală, e chestia aceea care se trăiește când te uiți pe unde mergi și nu la ce cuvinte tastezi, uite, am zis-o simplu și pe înțelesul oricui, e bine așa?

P.P.S. A nu se înțelege că țin cu Rapidul, da?

Scriere după dictare

Băiete, scrie: Cobori în jos, luceafăr blând, (pauză) Alunecând pe-o rază, (pauză) Pătrunde-n casă şi în gând, (pauză) Şi viaţa-mi luminează! (pauză)

Ai scris? Să văd.

Și vede așa: Cobori în jos, luceafăr trist, Alunecând pe-o rază, Pătrunde-n casă şi în gând, Şi viaţa-mi luminează! 

Băiete, Eminescu și eu am zis blând, nu trist. Ai 4. Mai multă atenție data viitoare.

(Data viitoare). Băiete, scrie: Cobori în jos, luceafăr blând, (pauză) Alunecând pe-o rază, (pauză) Pătrunde-n casă şi în gând, (pauză) Şi viaţa-mi luminează! (pauză). Ești gata?

Da, e gata, a scris. Așa: Cobori în jos, luceafăr trist, Alunecând pe-o creangă, Pătrunde-n casă şi în gând, Şi viaţa-mi luminează! 

Băiete, ești nerod? Ai auzit tu creangă? Și-i blând, nu trist, fă bine și corectează! Dar ai 4 și azi, oricum. Ne vedem la ora următoare.

(Următoarea dată viitoare). Băiete, pune mâna și scrie: Cobori în jos, luceafăr blând, (pauză) Alunecând pe-o rază, (pauză) Pătrunde-n casă şi în gând, (pauză) Şi viaţa-mi luminează! (pauză). Și-acum dă-mi să văd.

Vede… Cobori în jos, luceafăr trist, Alunecând pe-o creangă, Pătrunde-n inimă și-n gând, Şi viaţa-mi luminează! (Pauză. O altă pauză.) … și țipă revoltat: E strigător la cer! Aici scriem după dictare, nu facem cine știe ce fel de artă! Ai 4 și azi. Încă unul și ne vedem în toamnă.

(A treia dată viitoare): Băiete, azi e ziua cea mare. Ciulește bine urechea și cu grijă notează: Cobori în jos, luceafăr blând, (pauză) Alunecând pe-o rază, (pauză) Pătrunde-n casă şi în gând, (pauză) Şi viaţa-mi luminează! (pauză). Ai terminat? Să văd.

Se uită. Se freacă la ochi. Se încordează. Băiatul a scris, mai “bine” ca niciodată. Cobori în jos, luceafăr trist, Alunecând pe-o creangă, Pătrunde-n inimă și-n gând, Şi moartea-mi luminează! …. După câteva secunde, șoptește: Excelent. Ne vedem în toamnă.

(Toamnă). Ei, acum să te vedem. Atenție. Scrie. Cobori în jos, luceafăr blând, (pauză) Alunecând pe-o rază, (pauză) Pătrunde-n casă şi în gând, (pauză) Şi viaţa-mi luminează! (pauză). Când termini adu foaia la mine.

Termină băiatul, o aduce. Pe foaie scrie așa: Du-te în sus, ferice soare, Rostogolit prin iarbă, Pătrunde n-are antonim, Aștept o altă toamnă. Profesorul intră în colaps, nici nu mai știe care e pedeapsa cea mai cruntă pentru sfidare. Articulează scurt: Ești prost făcut grămadă. 

Morala? Morala ar fi că, hmmmm, îndrăgostiții pur și simplu nu scriu după dictare.

***

(coloana sonoră … prin tags pe undeva)

Nimeni nu face lucrurile mai bine decât tine? Ai o problemă.

Eu am o problemă adică. Una mare. Merge copilul la un loc de joacă împreună cu altcineva? Mă gândesc că va transpira și că va ieși apoi afară și-mi va răci. Nu contează că nu răcește mai des decât o dată la doi ani și că în mod normal, iarnă fiind, aleargă ca bezmeticul prin parc și apoi bea apă rece bocnă, dacă nu e cu mine, sigur va transpira și va răci. Chiar și de la cel mai banal și ușor vânt.

Urmează să lipsească mai mult de două-trei ore? Complicat. Înseamnă că va fi nevoie să și mănânce. Ce va mânca? Vreau să mănânce doar cum îi dau eu, pâine de casă unsă cu ceva făcut tot în casă și supă de casă și fructe de un anumit fel, stoarse într-un anumit fel în combinații stabilite la fel. Nu vreau să mănânce pufuleți. Nu mai contează că îi dau și eu. Dacă sunt cumpărați de mine, e suficient pentru a-i transforma dintr-o bombă de conservanți în ceva absolut sănătos.

A mers copilul la un an și șapte luni la creșă? I-am făcut educatoarei creierul praf. Stăteam acolo ca să fiu sigură că nu plânge, că nu rămâne cu vreo traumă, că doarme liniștit, că participă la joc, că nu e trist, că nu e izolat. Prima dată când a rămas și pentru somnul de prânz, am înmânat o listă cu instrucțiuni. Și două girafe, una mare și una mică, preferatele lui, dar nu din pluș ci din plastic, un pericol și pentru el și pentru copiii din jur. Dar erau preferatele lui iar educatoarea trebuia să îi ignore pe toți ceilalți și să îl adoarmă pe al meu cu girafele, apoi să i le ia iar când l-ar fi văzut că se foiește și dă semna că s-ar trezi, să le așeze înapoi pe pernă, lângă obrazul lui. Și, revenind la listă, ei bine pe listă erau însemnați pașii pentru a-l adormi, de la a-l spăla pe dinți până a sta aplecată peste capul lui, spunându-i cu blândețe că mami e plecată cu tramvaiul (tramvaiul era elementul cheie, gândul în sine de a merge cu tramvaiul era liniștitor pentru copil) și că se va întoarce tot cu tramvaiul și că îi va aduce o jucărie sau ceva bun. Și-i aduceam. În fiecare zi, o jucărie sau ceva bun. Nu conta că altora le interziceam asemenea gesturi, susțineam sus și tare că nu aduc decât probleme, că nu încurajează decât atașarea de obiecte și de gesturi, ca să nu mai zic de comportamentul condiționat, eu le făceam și punct.

Și dacă veni vorba de comportament, să nu uit să mai povestesc ceva. Despre al meu. Clacam. La intervale regulate, clacam. Și nu mai judecam nici suficient de departe încât în asemenea momente să mă închid în baie ca să nu mă vadă copilul plângând. Dădeam un mini (maxi…) spectacol și apoi o luam de la capăt, împrospătată, cu impresia că nu s-a observat nimic. Teribil. Știu, și știam și atunci. Și știu și acum.

A, și apoi pretențiile despre cum să i se vorbească și cum să vorbim între noi. Neapărat adaptat vârstei lui, cu înțelegere, deschidere, fără vocabular violent, fără acuze, fără ironii, fără abuz. Am făcut-o mereu? Mi-e și groază să-mi amintesc de câte ori nu.

A crescut copilul, mâine se fac șase ani. La al doilea am slăbit hățurile, l-am lăsat mai liber, n-am mai căzut dintr-o extremă în alta, ba atenție infinită ba dezastru absolut. Dar tot mă mai trezesc dând directive, încercând să-i feresc de alții și de un mediu care nu-i cel mai bun, tot mai am impresia că dacă nu sunt în grija mea (sau chiar și în lipsa mea de grijă) nu va ieși nimic bun.

Cum ar veni, mă tratez. Sau încerc. Despre rezultat, îmi vor vorbi ei, când vor fi mari. Doar că atunci va fi cam târziu…

(the test of time)

In ancient times, I have heard, a hawker of hand-fans used to pass by the palace of the king every day. He used to brag about the unique and wonderful fans he sold. No one, he claimed, had ever seen such fans before.

The king had a collection of all sorts of fans from every corner of the world and so he was curious. He leaned over his balcony one day to have a look at this seller of unique and wonderful fans. To him the fans looked ordinary, hardly worth a penny, but he called the man upstairs anyway. The king asked, ”What is the uniqueness of those fans? And what is their price?” The hawker replied, ”Your Majesty, they don’t cost much. Considering the quality of these fans, the price is very low: one hundred rupees a fan.” The king was amazed. ”One hundred rupees! This paisa-fan, this penny-fan, is available anywhere in the market. And you ask a hundred rupees! What is so special about these fans?” The man said, ”The quality! Each fan is guaranteed to last one hundred years. Even in one hundred years, it won’t spoil.” ”From the look of it, it seems impossible it can even last a week. Are you trying to cheat me? Is this outright fraud? And with the king, too?” The vendor answered, ”My Lord, would I dare? You know very well, sir, that I walk under your balcony daily, selling my fans. The price is one hundred rupees a fan, and I am responsible if it doesn’t last one hundred years. Every day I am available in the street. And, above all, you are the ruler of this land. How can I be safe if I cheat you?”

The fan was purchased at the asking price. Although the king did not trust the hawker, he was dying of curiosity to know what grounds the man had for making such a statement. The vendor was ordered to present himself again on the seventh day.

The central stick came out in three days, and the fan disintegrated before the week was out. The king was sure the seller of fans would never turn up again, but to his complete surprise the man presented himself as he had been asked to – on time, on the seventh day. ”At your service, Your Majesty.” The king was furious. ”You rascal! You fool! Look. There lies your fan, all broken into pieces. This is its condition in a week, and you guaranteed it would last a hundred years! Are you mad, or just a supercheat?” The man replied humbly, ”With due respect, it seems My Lord does not know how to use fans. The fan must last for one hundred years; it is guaranteed. How did you fan?” The king said, ”My goodness. Now I will have to learn how to fan too!” ”Please don’t be angry. How did the fan come to this fate in just seven days? How did you fan?” The king lifted the fan, showing the manner in which one fans. The man said, ”Now I understand. You shouldn’t fan like that.” ”What other way is there?” the king asked. The man explained, ”Hold the fan steady. Keep it steady in front of you and then move your head to and fro. The fan will last one hundred years. You will pass away but the fan will remain intact. Nothing is wrong with the fan; the way you fan is wrong. You keep the fan steady and move your head. Where is my fan at fault? The fault is yours, not that of my fan.”

(fragment din From Sex to Superconsciousness, Osho)

Viole(n)t

Mi-am făcut manichiura. Era în pachetul de 8 martie, împreună cu un epilat și un coafat. Vreți și serviciile din pachetul cadou, pe lângă epilat? Care sunt? (Ala-bala.) Le vreau. Și m-am prezentat pentru pachet. Ajunsă la manichiură, mă întreabă ce vreau. Nu vreau ceva special, doar să le dați o formă (au…) și un lac simplu. Ce culoare. (Habar nu am.) Ceva discret. Roșu. Roșu vă rog. Turbat. (?!) Păi de ce roșu? Brusc, nu mă mai simt față în față cu o manichiuristă, ci cu Charles Koch, încă puțin și îmi dă să desenez un copac. Nu știu… așa vreau. Eu vă văd cu altceva! (Deja mă obosește, zic da, să-mi facă ea cu ce i se pare că mi se potrivește, dacă mă va “potrivi” cu ceva dezastruos mă opresc la primul magazin și-mi iau o acetonă. Să fie ea fericită, o las). Lucrează la unghii, taie, aranjează, pilește. Vorbește cu mine. Are un copil, îmi povestește despre el, o ascult, mai intervin și eu, îi zic că am doi. Ridică ochii din șervetul cu bucățele de unghii și se uită la mine. Trag speranță că în lumina neonului arăt normal, deși privirea ei e cea rezervată unui extraterestru (O, doamne, apără-ne, sunt printre noi așadar!). Îmi spune câți ani are ea, îi zic și eu. Nu știu dacă e speriată sau tot mai nefericită. S-a nimerit să arăt decent în ziua cu programarea, probabil nu crede nimic din ce spun, își zice că sunt alienată și că de fapt nu am copii ci că doar mi-a sunat ceasul biologic și că am reacționat făcând o cumplită criză existențială în timp ce urcam-coboram-urcam-coboram pe vreun stepper sau mă împachetam cu ciocolată, la spa. Îmi vine să o liniștesc spunându-i că în zilele proaste (șase zile jumătate din șapte, cam așa) arăt precum un cadavru ambulant (brains…., brains…., brains…., brains…., în caz că a văzut filmul cineva). Îmi mai povestește cum și-a crescut ea singură băiețelul, o las să creadă că eu am și bonă și bunici și menajeră prin preajmă, cred că dacă îi mai zic că… hmmmm… eu i-am crescut pe amândoi îmi va băga forfecuța în mână. Foarte adânc. Accidental. Dar ajunge la lac, se întoarce, caută printre sticluțe (și eu care credeam că m-a “potrivit” deja…) și pune pe măsuță două variante. Un albastru-indigo și un violet închis, ciudat (deci cu așa ceva mă potrivesc eu, bine, hmmm, mi-am notat pentru analizat…). Aleg violetul, de fapt albastrul mi se pare ciudat. Îmi face unghiile, mă întreabă dacă îmi place, îi zic că da, deși am o viziune cu degete prinse în ușa de la lift. Știu exact nuanța, (și asta) mi s-a întâmplat. Termină, trec la coafat, mă apăr cum pot de fixativ și de lac, plătesc, dau frumușel bacșiș, plec.

Acasă, cochetez cu acetona. Să îmi șterg unghiile (sau să o trag pe nas?). Mă mai uit la ele, le las. Pe seară par negre, arată de parcă aș fi dat timpul înapoi cu vreo cincisprezece (o sută de) ani, pe vremea când nu ieșeam nici vara din hainele negre și din bocanci. Nu-mi plac. Azi postez niște poze cu mâncare, într-una mi se văd un pic unghiile. Nu trece mult și primesc un mesaj, privat. O amică, mă întreabă dacă acelea sunt unghii de gospodină. Și de femeie cu scaun la cap. Nu sunt, dar dacă mă uit mai bine, parcă-parcă totuși îmi plac. (… și uite așa am scris aproape șase sute de cuvinte despre niște unghii și despre un lac. Care, conform manichiuristei, mi se potrivește. Fără poate și doar.)

unghii

Ăăăăăă…. mmmm… povestire cu curat-murdar

Copilul cel mic nu mai vrea să facă baie. Nu mai vrea și punct. Oricât am sta pe lângă el și am încerca să-l momim spre curățenia care poate fi aaaatât de amuzantă (ah, da, sigur, exact așa cum e de fiecare dată când îi bag șampon în nas și în gură, sigur că da!), nu vrea. Azi, în disperare de cauză, am scos jucăriile de piscină, doar-doar va face pasul cel mare peste marginea căzii. Avionul gonflabil, uite ce frumos și albastru eeee, oaaaaa!!! Da, e frumos. Îl privește cu drag din zona uscată a băii. Peștișorii cu motoraș. Neah. Rățuștele. Nope. Scot ochelarii de scufundări. Ba bine că nu! Vesta de salvare. Uite, vrei să te îmbraci și tu ca Bomban? Vrea pe naiba. Transpir lângă el, îmi vine să scot de la naftalină costumul de baie cu paiete, acela vintage, al bunicii, și să intru și eu în cadă, s-o fac pe mica sirenă (ocup toată cada, dar trag speranță că n-ar observa) sau pe-a broscoiul cel verde și râios, orice, aș sta și pe post de suport de stropitoare, doar-doar să reușesc să îl spăl. Nu vrea. Cel mare face atmosferă, știe care e situația și participă trup și suflet la convingerea murdarului derbedeu, dar nu, nu merge. Nu merge și pace.

Îl scot pe cel mare, încerc să mă gândesc doar vag când a fost ultima băiță a celui mic (pe la Crăciun, parcă, cam așa ceva…), îl îmbrac, scot haine curate și pentru cel mic, pe principiul foarte sănătos sau sperat a fi așa, că pielea se exfoliază regulat și prin frecarea cu haine curate se cheamă că e și el spălat. Stilul uscat. Cam cum se spală oamenii în spitale, cu pudră de talc. Apoi apuc niște șervețele umede și-l primenesc așa, prin zonele esențiale. Prin esențiale a se înțelege cele pe care mă lasă să i le ating. Adică vârful nasului și un strop de obraz. Îi pun un body, bluza cu Batman (una dintre multele, el dacă nu e Batman nu poate nici respira…), pantaloni și dau să-i schimb șosetele. Haaalt! Trebuie să-și curețe scamele dintre degetele de la picioare. Și se apucă, tacticos. Cu fața unui pui de maimuță și concentrarea unui savant, extrage unul câte unul toate firele adunate. Propun, așa, de probă, tăierea unghiilor de la picioare. Poftim? Fugi și visează în bucătărie, acolo e viața ta! Știu, nici asta nu vrea, voi reveni cu punerea în practică mai târziu, când va dormi. E încă una dintre “reușitele” mele de mamă. Mi-e și teamă să fac un bilanț.

Mă uit la el cum arată, odată îmbrăcat. Decent. În lume n-ar zice nimeni că nu e proaspăt spălat, dar eu o știu. E încă o zi care s-a adunat. Și încă un strat… Iar eu, în continuare, nu am habar cum să fac. Așa că zic încă o dată bogdaproste că măcar mă lasă să-l spăl pe dinți și-mi văd cu resemnare de treaba mea.

baita 1 baita 2 baita 3

Zona crepusculară

Am citit zilele trecute un articol despre “descoperirea” pe care a făcut-o cineva care a stat câteva luni izolat și s-a concentrat pe … the inner self (să zicem simplu “suflet”, în limba lui Creangă). Bun, și după aceste luni de stat singur cuc, omul a scris vreo două mii de cuvinte despre ce a experimentat și unde a ajuns (stând pe loc). Ideea este că scrisese haios, începuse cu o avertizare pentru cititori, să nu care cumva să creadă că a luat-o pe arătură (entered the twilight zone, în original) și că toată acea polologhie e rezultatul unei minți numai bune de analizat de către un “prieten” psihoterapeut, nu, nu, nimic de acest gen. El a meditat, s-a retras din calea bombardamentului informațional și a ajuns la luminița de la capătul tunelului. Nimic bizar.

Și mi-a venit să râd. Cred că încercarea lui de a-și descrie periplul în așa fel încât să nu șocheze pe nimeni a fost mai greu de dus la capăt decât a face acea călătorie în sine. Pusese și niște poze, nu cu luminița ci cu Michael Jackson, povestise ceva despre scara corporatistă pe care fiecare stă cu degetele de la picioare în gura altuia și toți sunt prinși într-o viermuială însuflețită de a ajunge mai sus, mai repede, deși acel mai sus nu e niciodată suficient de sus, deci, per total, încercase să vorbească despre ceva nou în metafore cât mai vechi. Complicat. Complicat de explicat ceva ce nu se face în comun, la picnicurile de weekend. Și iată introducerea potrivită pentru a scrie ceva despre acele momente care deja nu mai au de-a face cu banala coincidență, momente când ești la secunde distanță de… ceva. Îți vezi de-ale tale, ești calm, dar dintr-o dată, te apucă. Deschizi canalele de comunicare cu lumea și vezi un lucru care a apărut acolo cu fix câtva secunde înainte și te gândești, precum o ființă rațională și neplecată în zoooona crepusculaaaară, brrrrrrr, bu-huuuu-huuuuu, cum se poate face că nu s-au strâns mai multe vase de spălat (un castron în plus ar fi făcut diferența!) sau prin ce (ne)șansă nu s-a spart vreun pahar a cărui strângere să fi împiedicat acea potrivire-la-secundă sau, mai mult de-atât, în val-vârtejul acela al lui trebuie să verific acum, dar acum, fix, fix aaaaaacuuuuum!!!! nu s-au întâmplat lucruri potrivnice gen căzut peste unul dintre obstacolele care fac orice casă plină ochi cu jucării desfătarea părinților sau un telefon și o conversație anostă și interminabilă sau vecina de dedesubt cu peretele umflat de apă sau… sau nu mai contează, ideea a fost marcată. Nava spațială se poate întoarce la bază.

The Babysitters, un excelent film execrabil

The Babysitters e un film de mâna a zecea. Cu o povestioară banală – o liceană care are grijă de copiii unei familii și sfârșește construindu-și o rețea de prostituție -, cu niște actori despre care la o primă vedere am spus că sunt singurii care s-au prezentat pentru rolurile unui film cu buget cât o chiflă de hamburger și cu niște “răsturnări” de situație de-a dreptul previzibile, filmul s-ar cataloga drept o mare pierdere de timp.

Nu e chiar așa. Dacă e să fac bilanțul momentelor jenante vs. cel al momentelor foarte bune, cred că sunt mai multe din ultima categorie. Copila aceea deșirată are un farmec al ei, mai ales în prima parte. Are un fel frumos de-a privi, de-a tăcea, de-a aștepta și de a-și trece degetele prin păr. Nu e cochetă, nu e sprințară, nu o interesează tinerii de-o vârstă cu ea (foarte bun momentul cu puștii aceia râzând prostește cu gurile pline de cartofi prăjiți!) și, aparent, vine dintr-o familie normală. Normală în sensul că locuiește într-o casă ordonată, părinții nu sunt divorțați (faptul că unul stă la televizor iar celălalt la calculator, în biroul amenajat în pivniță, nu pare a avea și alte implicații) și se preocupă de ea fără însă a-i impune lucruri. Totul e cum trebuie. Atât de cum trebuie încât pare bizar că în aventura în care intră într-un fel aproape tâmp, nu-și pierde capul. Nu din dragoste, cel puțin. Și nici măcar pentru bani. Bani câștigați ușor, care se strâng repede, mulți, fără consecințe. Nu-și ia lucruri, nu are nevoie de haine, nu, pur și simplu îi strânge. Fără scop, fără planuri. Prietenele își iau toate nimicurile pentru care nu primesc bani de la mama și de la tata, ea rămâne la fel. Filmul dă, în două rânduri, o morală. Ar fi, pentru toți, nevoia de altceva, de evadare, de un strop de putere. Bărbații își înșeală soțiile ofilite cu niște adolescente, copilele acelea prind dintr-o dată curaj, nu mai sunt mărunte, anonime, devin importante. Și mai primesc și bani. Viața tuturor s-a colorat. Probabil. Eu, din film, am rămas cu o întrebare. Cum faci, ca părinte, pentru a-ți învăța copilul să trăiască în/cu/de plăcere, cu drag, cu dragoste? Cum jonglezi cu timpul tău, cu banii, cu înțelegerea pe care o ai, cu deschiderea, cum modelezi exemplul care ești în așa fel încât să-i arăți că a trăi nu e nici pe departe o înșiruire searbădă de zile și de nemulțumiri ce se echilibrează, ocazional, prin rătăciri? Mm? Cum faci?