“O să mă pun în cap, sper să mai încap…”

Am văzut acum ceva vreme o caricatură în trei acte care zicea așa: Mă duc să mănânc la McDonald’s. Bine. Mă duc să fumez o țigară. Bine. Voi deveni vegan. Și cu proteina, fierul și calciul ce faci?! Nu găsesc acum imaginea dar ideea rămâne: dacă un om din zece face ceva diferit, e suspect. Și unde veganii veritabili sunt foarte cumpătați în manifestări, un om care trăiește în secvența junk-food-alte vicii-canapea face un capăt de lume din orice se abate de la ce știe el.

Iar în episodul de azi, un pic despre yoga. Zi-i unui om că faci yoga și așteaptă-te să se uite la tine ca la felul șapte. Șaptezeci și șapte mai precis. Ori ai timp de irosit și ifose cosmopolite și mergi la o sală unde frământarea pricipală e să-ți asortezi pantalonii de yoga cu covorașul și cu elasticul de păr, ori ai gărgăuni și stai la zenit cu (dez)integrarea în cap. Ceea ce e probabil sigur mai grav. Te expui la remarci de genul încă un pic și ai să-mi zici că levitezi! și nici măcar faptul că le iei drept amuzante nu trage în balanță. Faci yoga, ești ciudat. Punct. În rest, e totul normal. Ce pot să spun… Poate doar că eu cred că dacă am face cu toții un pic de mișcare – hai, nu neapărat yoga, yoga e deja o formă de respect, nu doar pentru sine cât mai ales pentru toți ceilalți pe care încetezi să-i mai agresezi -, dar chiar și a urca și coborî pe scări și nu cu liftul și tot ar funcționa și că dacă ne-am folosi ochii, urechile și gura în mod proporțional am trăi altfel. Dar hei, altfel e deviant, deci să ne întoarcem la ce știm, raportul de 10 la 1 stabilește fără eroare ce e bine și ce e rău, nu-i așa?

Non-violența e pentru mai târziu

Dimineață echipam copiii pentru grădiniță. Îi înmânez celui mare niște blugi noi, genul slim-fit, și-i trage pe el și în timp ce eu mă uitam cu coada ochiului admirativ – sunt modestă, foarte modestă din fire, dar nu pot să nu mă umflu în pene că l-am reuși ca pe-un zeu! – el începe să execute niște lovituri cu piciorul prin aer. Cât mai sus. Îl las să-și ducă la bun sfârșit numărul de kickboxing, eu mă ocup de cel mic. Tot mai concentrat pe mișcări și tot mai serios, copilul se luptă cu personajul invizibil și e tot mai hotărât să-l pună la punct/pământ. Sau ce-o fi. Scârțâind, niște rotițe încep să mi se învârtă. Da, azi are dansuri. Dar parcă samba și cha-cha au pentru spectacol și nu streetdance. Deși ce face el acolo numai streetdance nu e, ci capoeira și nu la modul impresionant și demonstrativ, ci tot mai violent. Bun. Îl mai las așa, mă mai gândesc, încă nu întreb. Aștept. Și după vreo câteva minute se suceli și răsuceli, se întoarce la mine roșu la față și-mi zice că nu poate merge cu blugii aceia pentru că nu se poate mișca bine în ei. (Nu te poți mișca bine în ei? Păi încă un pic și ajungeai la tavan, micule derbedeu!) De ce nu te poți mișca bine în ei? Mami (e iritat că nu pricep) nu pot ridica destul de sus și de repede piciorul! Dar de ce trebui să-l ridici? La grădi nu stați pe scăunele sau pe jos? Ba da, dar… nu pot. (Fac jocul mai departe). Crezi că la dansuri nu poți? Cade în capcană și se luminează la față. Da, da, la dansuri nu pot! Păi ia arată-mi și mie cam cum vă mișcați. E între ciocan și nicovală. Știe că am văzut ce dansuri face acolo și mai și știe că îl las să facă orice numai să nu-mi spună minciuni (Osho & bunica mea, nu neapărat în astă ordine, rule!). Îmi arată, cu ochi rugători. De fapt imploratori. Te rog mami dă-mi alți pantaloni pentru că în ăștia nuu… pooot… săăă-l… baaat… peee… Raaaareș!!! Știam, fiule, știam… Și-i dau alți pantaloni.

Da, îi dau. Cred că în orice grup de copii există cel mare și grăsuț (de dragul textului am exagerat în minus aici) care îi intimidează pe toți cei din jur. La șase ani și între băieți, forța fizică face regulile. Nu îl încurajez să se bată, despre asta am mai scris, dar îl încurajez să stea pe picioarele lui. Aș zice că non-violența e pentru un pic mai târziu.

A umblat cineva la butoane?!

Administrative. Îmi aștept rândul, între timp verific niște mesaje, răspund, mă uit pe geam, pe ceas. Oameni intră, ies. Eu stau. Se aude o muzică să zicem ok, cam de club, așa, și nu de Fire sau de Club A – dacă mai există și dacă acolo se mai ascultă muzică așa cum se asculta cândva – ci muzica ce se aude când treci prin Herăstrău. Nu pe lângă HRC, bien sûr. Nu-s atentă, nu e genul meu. Mă gândesc la ce cumpărături trebuie să fac, la niște articole pe care trebuie să le scriu, la toate și la nimic. Se oprește melodia, începe alta. Nu. Nu alta. Aceeași. Nu-i nimic, mă gândesc. N-o ascult, dar e un zgomot de fond neiritant. Fac o listă mentală neputând însă să nu observ că încep să mi se lipească niște cuvinte de timpan. Banane. Cause I see nobody, nobody but you, you, you. I’m never confused. Pe toate pe care le găsesc în micul aprozar. So I’m gonna care for you, you, you. Ceapă verde. You’re always worth it. Usturoi. Verde. The way you work it. Verdeață. Leuștean. But you don’t pay it, don’t pay it no mind. Mărar. I’m so used to being used. Ăăăă, ce-mi mai trebuia? Niște roșii. Convinced we were broken inside, inside. Și mai ce pun în supă? Orez. You’re always worth it, And you deserve it, The way you work it – … și ce supă ziceam că fac?! Opresc lista de cumpărături și ascult. Mă con-cen-trez. Se termină. Îmi redeschid telefonul, mă reconectez la internet, dau să caut versurile dar îmi dau seama că n-am reținut mai nimic. A, the way you work ityou deserve it, ba le țin minte, se tot lungeau și repetau. Găsesc din prima melodia, ah, e vreun hit, pricep acum! Mă uit la versuri. Următoarea afișare, melodia. ȘI-MĂ-GÂNDESC-CĂ-LUMEA-ASTA-E-SUSPECTĂ-CEL-PUȚIN-SPUS. Melodia e din coloana sonoră a filmului … Fifty Shades of Grey. (inspiră-expiră, mai ușor însă de zis decât de făcut, în lumea coincidențelor care nu se mai opresc aerul e foarte rarefiat.) Bun. Adică eu de mai bine de cincizeci de ore citesc și tot citesc cartea asta și se nimerește ca vânzătorul unui magazin de ecrane, cabluri și de huse de telefon să fie obsedat de ceva care se leagă fix de abia încheiata mea îndeletnicire principală?!?! De ce mă mai mir nu știu, oricum de la o vreme trăiesc ca Alice în țara coincidențelor și toate lucrurile ajung la mine chiar înainte ca eu să (le-)ajung. E bine…. Mai stau vreo o oră, nu-i gata ce trebuia să ridic azi și în toată ora aceea, cu pauză de zece minute cât a trecut șeful (?) prin magazin am ascultat melodia aceea non-stop, ba mai tare, ba mai încet, în funcție de cum suna telefonul, de mi s-a întipărit și-n haine și-n piele și-n păr și sigur mă va bântui și pe mine ca pe băiatul care intermedia partea de reparat.

(I’m so used to being used
So I love when you call unexpected
Cause I hate when the moment’s expected
So I’ma care for you, you, you
I’ma care for you, you, you, you, yeah)

Parafrazarea ar fi multe pagini pentru aproape nimic

Am dat gata primele 600 de pagini de umbre și de anatomie ale lui Grey (tot cu anatomie și tot cu Grey). Am citit aproape foc continuu, noaptea cu plapuma-n cap, ziua la coadă la bancă, la Orange shop, la service-ul de telefoane și tablete, sprijinită de aragaz amestecând în vreo oală, în taxi, în tramvai, în timp ce coloram cu copiii, chipurile atentă la culori dar de fapt cu ochii pe pagina mea (Mami, vezi că depășești conturul!! A, da…?). Nu neapărat pentru că m-a fascinat – “fâscinat” ar fi mai aproape de adevăr… – și s-ar citi dintr-o răsuflare (sau printre răsuflări – așa cum se exagera într-o reclamă haioasă cu gospodine și mașini de spălat) – ci ca să ajung, ca orice femeie hrănită până la obezitate cu pagini de poezie, scrisori de dragoste și jurnal, la deznodământ. Deci, e ca-n povestea cu frumoasa și Bestia au ba? Deocamdată ba. Dar mai am încă două catastife de parcurs, nu mă las.

Bun, și din toată această neîntreruptă lectură m-am ales cu un sfert de pagină memorabil. E un dialog simplu:

- Dar nu vom avea o relație?

– Nu.

– De ce?

– Pentru că e singurul fel de relație de care sunt interesat.

– De ce?

– Așa sunt eu.

– Cum ai ajuns să fii așa?

– De ce e cineva așa cum e? De ce unora le place brânza iar alții o detestă?

Atât. Iată o palmă superb aplicată tuturor codependenților și tuturor celor care cred că lucrând la cauze vor așeza lumea cu susu-n jos. Dacă… aș… putea… inversa… polaritatea… – vorba lui Holley Shiftwell din Cars. Nu se poate. Corect. Hocus-pocus e pentru saltimbanci, deci mare grijă cu inversările și cu polaritatea pe scări.

Cam atât despre primul volum, revin cu rezumatul/rezultatul celorlalte două, odată ce-l voi afla. E pitit printre aaaaa…mmmmm…..oooo….aaaaa.

Wasabi-No-Ginger și victime colaterale

Momentele zilei, până acum:

– cumpărături de la Mega cu incentivarea de rigoare: cartonașe. Unul cu un personaj pe care am citit că-l cheamă Wasabi-No-Ginger. Și doar asta am auzit apoi prin casă, Wasabi-No-Ginger, Wasabi-No-Ginger, Wasabi-No-Ginger. Spune cineva că a repeta ceva de o mie de ori pe minut o mie de minute în șir poate fi obositor? Nu e. Și spune cineva că a asculta același lucru de o mie de ori pe minut tot o mie de minute în șir e piatră de încercare? Nu e, mai ales că mă gândisem pe parcursul zilei la ceva cu ghimbir. Deci am văzut partea plină a paharului și m-am amuzat ca atare.

– apoi, trasă de mânecă de copilul cel mare (- mami, Vlăduț e lipicios, ție nu ți se pare?! – ba da, dar așteptam să văd dacă se mai prinde cineva.) mi-am luat inima în dinți și am făcut un pas mic (câțiva) spre cadă și un salt uriaș… peste un și mai uriaș prag psihologic. Zvârcoleli, plânsete, zbucium și la ieșirea din baie un picioruș ud și buclucaș a generat încă una bucată gadget/device-sau-cum-se-spune căzut la datorie. Victimă colaterală. (am întrerupt programul artistic pentru a semnala trista realitate).

– și trei – așa arată unii oameni în unele momente ale vieții lor. Și da, cred că expresia poate avea de-a face chiar și cu…. aaaa…. mmmm…. (în public se râde pe înfundate) …. să zicem cu consumul de fructe și tranzitul de rigoare.

not-need-happy__1427033664_89.39.40.202

(sursa foto)

Școala de arte și meserii sau 50 vs. 64

În continuare și încontinuu, îmi cultiv (cel puțin) 64 de arte. Literatura care tocmai mi-a fost livrată (vive le Fan Courier pour travailler 6 jours sur 7!) sigur mă va ajuta la:

  • jocurile acvatice prin stropirea cu apa – n.b., e artă, nu sport!
  • folosirea farmecelor, băuturilor și cuvintelor magice;
  • arta veșmintelor;
  • aranjarea bijuteriilor;
  • prestidigitația;
  • folosirea dantelei;
  • arta de a completa un citat;
  • dezlegarea enigmelor;
  • arta de a spune povești;
  • citatul clasic drept răspuns la întrebări;
  • decorarea casei;
  • arta de a vorbi prin semne;
  • arta de a (nu) vorbi prin somn;
  • arta de a nu vorbi deloc;
  • arta de a observa semnele prevestitoare;
  • dezvoltarea memoriei;
  • jocurile de cuvinte;
  • arta deghizării;
  • cunoașterea bunelor maniere;
  • cunoașterea regulilor succesului;
  • arta culturii fizice.

Voi reveni educată.

Gray

Interior – șiret – exterior

Dacă mai merg la multe antrenamente de fotbal cu cei mici (cu cel mare de fapt, dar cel mic e peste-tot-însoțitor) voi ajunge să și visez “interior – șiret – exterior”. Și de la atâta repetat al cuvintelor pe teren și de la faptul că îmi perturbă întreg programul de somn. La trei jumătate trebuie să ridic ancora în condițiile în care noi mod normal la ora aceea vâslim (prin marea de jucării risipite pe jos…) spre pat. Abia adormiți și ei și eu, cu chiu cu vai îi ridic de pe pernă după ce cu și mai mult chiu și încă și mai mult vai m-am urnit eu, îi îmbrac, pe cel mare în echipament, pun apă-fructe-biscuiți-hainedeschimb-altehainedeschimb-șervețele, apoi două mingi de rezervă (mereu!), chem un taxi, aburc copiii și bagajele apoi mă prăbușesc și eu peste ele și ei, pornim, moțăim cu toții (mai puțin taximetristul sper…), dacă am ghinion și a venit un începător trebuie să îi explic când stânga și când dreapta deci adio acel ultim strop de somn, ajungem. Debarcăm, intrăm în balon și de-aici devine frumos.

Prima dată însă a fost … hmmm… așa: am ajuns și când să cobor din taxi îl văd pe antrenor. Știam că trebuie să mă prezint, să plătesc un tricou, să vorbesc cu el despre o mie de lucruri așa că încercam să fac o impresie bună, un pic greu dat fiind faptul că eram împiedicată între portiera de la taxi, doi copii care dacă s-ar fi putut ar fi sărit peste mine ca să ajungă mai repede la balon și nelipsitele bagaje, să nu uităm. Cobor, decent, totul decurgea conform planului, nu m-am împiedicat, nu m-am clătinat, am pescuit un copil și l-am luat pe sus, celălalt a pornit regulamentar, am schimbat cu omul două vorbe la ușa rotativă, am dat să intru și m-am apucat de mâner. Aud din spate – împingeți în partea cealaltă. Poftim? Adică am un mâner și un sens dictat de logică (logica mea e discutabilă, știu, dar totuși nu nimerește chiar tot timpul prin gropi) și… trebuie… să … împing…. în…. sensul … OPUS?! Și în ușa FĂRĂ mâner?! Da. Împing, merge, doar că mă opresc eu. Mi s-a agățat bareta de la rucsac în ceva. Sunt prinsă între trei perechi de ochi. Copilul din față care nu pricepe de ce de bine ce abia am pornit să ne rotim nu ne mai mișcăm, cel din brațe care nu pricepe nimic dar tot la mine se uită și omul din spatele meu care așteptă și el să intre, după noi. Mă întorc în limita în care îmi permite spațiul – umplut până la refuz cu ființele noastre și cu bagajele lor -, desfac bareta, mai mult nu mă uit decât mă uit la antrenor, probabil sunt colorată în roșu-violaceu, e stupid ce se întâmplă dar omul mustăcește la mine. A, e amuzant deci?! Ok! Supraviețuiesc rușinii și împleticelii, transmit un gând plin de recunoștință celor care au inventat sistemul ușilor de tip ghilotină și ajung în balon. Space, the final frontier. Și frig ca la Polul Nord. Eu în tricou și hanorac, copiii cam la fel, ni s-a zis că e cald acolo… Presupun că e, dacă alergi. Copilul cel mic mi se ghemuiește în brațe, mă bag și eu cât mai mult în el, parcă am fi doi câini vagabonzi strânși covrig pe un canal de metrou. Antrenamentul însă a fost hilar de-a dreptul, am uitat și de frig și de tot. Unul din exerciții a fost ca piticii să se țină câte doi de mână și să alerge așa, fără să-și dea drumul, după ceilalți. Pare simplu dar e foarte greu. Probă de încredere reciprocă presupun. Unul trage stânga, altul dreapta, într-un final prind un alt băiețel, acum sunt trei, devine și mai greu (eu pe margine râd și râd și râd, antrenorul, ca să facă situația și mai dezastruoasă îi mai alergă și el), copiii se împiedică unii în alții, cad, e… ireal, ce mai! Când s-au strâns cinci i-a trecut însă la altă probă, deja cârnatul mișcător nu mai avea deloc spor, cei liberi zburau ca vrăbiile, cei prinși erau tot mai bulversați de rol, deci stop. Alte exerciții, alte împiedicări, apoi șuturi la poartă, apoi format echipe și joc. Copiii, deși au tricouri diferite, nu prea pricep care-cu-care, în poarta unde al meu s-a plantat portar vrea să stea și prietenul lui, își fac confidențe, se iau în brațe, își declară probabil veșnică solidaritate în timp ce se marchează frenetic pe lângă ei, poarta cealaltă e goală, e un echilibru excelent, doi portari într-una și-n cealaltă gol (la propriu tot mai des…), pentru a salva situația antrenorul se așează el, se țipă de pe margine, se ovaționează, toți sunt bucuroși iar meciul se sfârșește doar cu învingători. Frumos. Și meritul veșnicului exercițiu interior – șiret – exterior, să nu uităm. Interior – șiret – exterior. Interior – șiret – exterior. Interior – șiret – exterior. A se repeta zilnic de câte o mie de ori.

Mai jos, câteva poze de la teren. Cu juniorul bosumflat pentru că n-are voie să intre și el…

DSC_0355__1426856686_89.39.40.202 WP_20150319_002[1]__1426856747_89.39.40.202 WP_20150319_005[1]__1426856841_89.39.40.202

Butonul de plictiseală

A observat cineva cum copilul mic se joacă un anumit timp cu o jucărie și apoi cu alta și totul e bine și frumos până ce micuțul începe să dea semne de agitație? E momentul când mama îl ia pe sus și îi dă ceva de mâncare sau îl schimbă sau îl adoarme sau îi dă altă jucărie sau, desigur, drumul la televizor. Dar nu despre efectele televizorului sau despre hrănitul pe post de calmant vreau să scriu acum ci pur și simplu despre felul în care copilul își manifestă plictiseala. De fapt nu și-o manifestă, el nu conștientizează că s-a plictisit, mintea lui nu funcționează așa – aici voi ajunge într-un final, dar nu la copil, că e mic și are timp, ci la omul cel mare și 24 din 24 obosit și plictisit – ci plictiseala se manifestă din el. Răbufnește. Și iese la iveală prin smiorcăială și un fel de mâncărime, care de fapt e neliniște metafizică în toată regula (sau definiția). E o panică ce explodează în el. Acum că a desfăcut jucăria pe toate părțile, ce urmează, ce poate face mai mult? La naiba, atât a fost? Doar atât?! Devine disperat. Și începe să scârțâie, el e în căutare de idei, de altceva, el vrea, poate, are nevoie, dorește, dar mama vine și îl alăptează / scoate la aer / culcă, etc. Are ea metodele ei de-a-l liniști, mereu.

Eu îi spun butonul de plictiseală. E cel mai bun buton cu care a fost dotat omul. Doar că nu știu cum se face că pe măsură ce copilul crește, butonul în loc să crească proporțional, se atrofiază. La unii dispare complet. Omul mare nu e deranjat de aceleași activități, îi dau liniște, îi dau acel bine-cunoscut confort. E bine-cunoscut confortul, nu? Prea bine cunoscut. Eu nu văd prea mulți adulți neliniștiți. Ce fac acum, unde merg, încotro? Nu. Pe oamenii mari nu îi apucă damblaua și căutările, ci cheful de somn. Trist. Așa că eu, luând exemplul celor mici, îmi cultiv și întrețin butonul de plictiseală. Nu vreau să mă lase să dorm. Vreau în fiecare zi a vieții mele să mă apuce să-mi verific valorile și viața și să mă scormonesc ca să văd ce stă în picioare și ce trebuie schimbat și să nu mă mulțumesc cu ce sunt și să trag de mine să fiu tot ce pot fi și să nu mă las. Ding-ding, e cineva acolo? Da!

Arahnide raw

Nu cred că e vreo expoziție pe care să o fi ratat la Antipa, de la fluturii vii și până la mult controversatul corp omenesc (The Human Body, despre care am și scris aici pe blog). Deci, dacă în această perioadă (până în iulie de fapt) pot fi văzuți păianjeni, am fost să-i vedem. Cu foarte mare entuziasm, știută fiind pasiunea copiilor mei pentru tot ce e purtător de multe picioare.

Proiectul ”Țesături Periculoase”, chiar dacă înseamnă tot exploatare de ființe vii, e unul frumos, de inițiere în comportamentul păianjenilor (am zis așa cum scrie pe site, evident la partea de comportament, nu și la cea de exploatare). Nu sunt niște creaturi îngrozitoare așa cum credeam eu mică fiind, când dacă vedeam unul ițindu-se de după dulap fugeam mâncând pământul și nu mai intram în camera aceea până ce nu-mi făcea tata dovada că l-a omorât și îngropat în locul cel mai îndepărtat de casă. În curtea vecinilor, ideal. Deci, nu. Au multe picioare, da, sunt mărișori, da, au mulți ochi, da, au perișori, gheare, fac pânze, dar stați liniștiți, nu sar ca în filmele horror la o sută de metri distanță și nici nu sug sângele oamenilor până îi stafidesc. Își văd de treaba lor, dacă sunt lăsați în pace. Și chiar și atunci când nu sunt lăsați tot nu devin cine știe ce pericol, conform datelor pe care citind panourile cu informații le-am aflat, din 44,000 de specii cunoscute, doar 200 au (un pic de) venin. Atâta tot. Sunt așadar niște ființe simpatice și inocente, nu vă lăsați păcăliți de literatura țesută în jurul lor!

WP_20150315_002[1]__1426412678_89.39.40.202 WP_20150315_006[1]__1426412785_89.39.40.202 WP_20150315_041[1]__1426412816_89.39.40.202 WP_20150315_044[1]__1426412856_89.39.40.202 WP_20150315_047[1]__1426412911_89.39.40.202 WP_20150315_056[1]__1426412961_89.39.40.202

Filosofia chibritului

Am căutat acum pe youtube și nu mai găsesc în varianta pe care o știam o reclamă care mă obseda acum vreo opt ani, imaginea nu era ceva ieșit din comun însă avea niște insert-uri cu o voce șoptit-suav-agresivă, răscolitoare de-a dreptul. Are you alive? Mă cutremura. M-am dus să-mi cumpăr parfumul, era pe viață și pe moarte, trebuia să îl am ca să pot funcționa, întâi nici n-am vrut să-l miros, eu eram cu banii și așteptam să-l văd la mine în mână, are you alive? are you alive?, numai asta aveam în cap. Mă exasperase atunci vânzătoarea care se mișca prea încet (are you alive? are you alive?!), a luat flaconul îmbrăcat în dantelă, a pulverizat pe o bandă subțire (are you alive? are you alive?…) și mi-a dat să miros. Ei bine parfumul era… era… infernal. Nu erau note de piper și de coacăze cum se povestea, ci de… cremă chinezească, elastic ars și spray de țânțari. Asta a fost, mi-am șters din minte mirosul și am păstrat doar vocea aceea cu un efect răvășitor. ALIVE.

Și mi-am amintit de reclama tot uitându-mă cu cei mici la Frozen, e acolo secvența cu Elsa care își lasă puterile libere și se încheie cu ea complet transformată și cu cuvintele De azi cerul e prietenul meu, de fapt în engleză The cold never bothered me anyway. Iar în continuare n-am să fac filosofia momentului acela zis crucial în care descoperim cine suntem de fapt și ce vrem, ci am să spun în două cuvinte și o poză că azi, fiind nevoie de încălțăminte pentru copii și având și eu chef de ceva-altceva, am făcut ce era mai la îndemână și mai superficial. Mi-am cumpărat chestii. Dar cumpărat, nu glumă, adică mi-am împrospătat tot echipamentul de yoga&alergat și am cedat și unei jachete negre chique-beyond-description, plus unei perechi de cizme pe care PUR ȘI SIMPLU LE ADOR!!! Concluziile (later edit: concluzia, că e una singură…) ar fi că cine a spus că shopping-ul face femeile să nu-și mai încapă în pielea lor (cum ar veni alive și cerul e prietenul, v-ați prins voi, ce e mai sus a fost doar o introducere superfluă ca să mă umflu fără rușine în pene, recunosc), a exprimat o fărâmă (un munte!) de adevăr!

puma