Omul cu centura neagra 1 DAN

Mă sună tata, printre altele îmi spune că s-au înscris la cursuri de dans. Curs de dans după ce abia a terminat unul de italiană, care a venit după unul de engleză care la rândul lui a venit după unul de management. Franceza și germana le știe. Nu din școală, le-a învățat tot pe cont propriu, franceza nici măcar la vreun curs, ci mai mult cu mama.

Acum citește Inteligența materiei, îmi povestește și despre carte, e tulburat, e încântat. Tata…

Are 60 de ani, face judo de performanță de o viață întreagă, participă la competiții pentru veterani, le câștigă, arată cu douăzeci de ani mai tânăr decât colegii de generație. Are diplome pe care scrie Cine ajunge primul la tatami câștigă și are copii instruiți de el pe podiumurile din lume.

Trec la un stil de viață diferit, renunț la carne, la lapte. Nu mă critică, nu-mi spune să mă uit la el, iată ce în formă e deși a mâncat o viață întreagă carne. Nu. Nu îmi vorbește despre importanța proteinei animale ci… mai-mai că renunță și el la ea. Înțelege. E un om care înțelege deși o viață întreagă a făcut altceva.

Îi spun de yoga, îmi spune de practici tibetane. Îi spun un banc, îmi spune două. E omul căruia îi pot spune orice. Îi spun de Osho și-i trimit un pachet de cărți, începe să citească. La școală, convoacă profesorii pentru consiliul profesoral. Ultima lui prezentare s-a chemat Despre. Și a fost despre toate. În primul rând le-a spus colegilor (el e director dar, nota bene, are colegi, nu subalterni) să vină doar dacă vor la consiliile lui, că nu-i trece nimeni la condică. Iar dacă nu vin, să-și folosească timpul cu folos. Desigur că vin toți, tata le vorbește despre a fi mai bun, mai înțelegător, despre a da, despre a fi OM. Și le vorbește frumos. Și cu umor.

Cred că aș putea scrie la nesfârșit despre tata. Așa cum numele lui e în monografia judo-ului ieșean, centura neagră 1 DAN, implicare în construcția sălii polivalente, sălii de judo, sălii de pregătire fizice și a bazinului de înot, așa cum numele lui va fi pomenit și peste zeci de ani de-acum de nenumărați părinți de copii cu autism, tot așa ar trebui ca numele lui să fie într-o carte despre … arta de a fi om.

Cooperativa “Munca în zadar”, asociație familială

După cum se știe deja, aici pe blog se vorbește, în marea majoritate a timpului, despre o casă cu doi copii. Și, tot după cum se știe deja, în afara a două perioade de câte trei luni fiecare, m-am descurcat singură cu ei. Pentru opt-nouă ore pe zi. În rest, ne-am descurcat în doi. Cum am putut și cât de bine ne-am priceput.

Și, dacă e să mă gândesc, piatra de încercare, pe lângă altele vreo zece sau chiar o sută, o mie ar fi de fapt mai aproape de adevăr, a constituit-o și o constituie, în continuare, curățenia. Cum o facem? Cât de des? Cât ține? Și, întrebarea supremă: Se mai merită?! Pentru prima întrebare, am trecut prin toate variantele de răspuns.

Unu. Facem curățenie zilnic. Am făcut, am tras de noi, și, la fiecare final de zi, aveam casa lună. Ținea până a doua zi dimineața, la trezire. Nici mai mult, nici mai puțin. Cum ar veni, n-o vedea nimeni, ne bucuram de ea vreo jumătate de oră până să adormim, apoi adio. Era din categoria “(azi) o vedem și nu e”, vorba poetului. El vorbea despre dragoste dar extrapolând, ajungem și la găleată și la mop. Care doar împreună pot funcționa.

Doi. Facem curățenie o dată pe săptămână, înainte de weekend. Muncă de Sisif, nu altceva. Dacă nu știe nimeni cum poate arăta o casă de copii după o săptămână întreagă de călărit patul, canapelele, plimbat tartine unse cu miere prin casă, risipit jucării, creioane colorate, cărți, reviste, piese de puzzle, vă spun eu. E dezastru. Ceva ce nu poate fi descris. Coșmar. Haos total. Deci… nu. Curățenie o dată pe săptămână e ca și cum te-ai apuca să ari fără utilaj și fără cal un hectar. Și cât ține? Tot până a doua zi, aici nu există variații. Frustrant.

Trei. Facem curățenie când avem musafiri. Dar stai, cum facem cu cei neanunțați? Complicat. Pas.

Patru. Facem curățenie când nu se mai poate. Păi… nu se poate zi de zi, 24/24. Înseamnă că revenim la prima variantă? Hmmm.. nu.

Cinci. Nu mai facem curățenie niciodată. Sau cel puțin până ce nu cresc mari și pleacă la casa lor. Dar stai… angoasa aproape veșnică nu e pe gustul nimănui. Unde mai pui că dacă îi creștem așa, dezordonați și nepăsători, va veni vremea când nu vom mai scăpa de nurori. Și de ale lor ocări. Deci… pas.

Și totuși, întrebarea persistă. Cum facem în așa fel încât nici să nu ne spetim muncind și nici să nu o luăm de la capăt într-un timp mai scurt decât a durat să o facem. Răspunsul e… în zona crepusculară. Așteptând probabil să fie descoperit.

Îmi suflă cineva ceva despre serviciile profi de curățenie. Și-o listă cu oferte, pe care văd chiar și opțiunea de curățenie după constructor – hmmm, asta s-ar preta la noi, în varianta de curățenie după… distrugători! O voi studia. Gândindu-mă în paralel dacă se merită să dau bani pentru ceva ce niciodată nu va dura… (A se vedea efectele punctului unu. Doar pentru cunoscători.)

Cucu-bau si totul posibil

Cum arată cucu-bau când joacă un copil de nici șase ani și unul de doi și jumătate? Păi… cam așa: cel mare se ascunde și cel mic vine să îl caute. Întreabă: sub pat?, cel mare nu răspunde, întreabă: în dulap?, cel mare tace mâlc, întreabă la jucării?, iar niciun răspuns, dar dacă tot i-au picat ochii pe jucării, uită care erau scopul și rolul lui și începe tacticos să se joace. Cel mare așteaptă cât așteaptă, mai așteaptă un pic, încă un pic, face zgomot doar-doar și-o face simțită prezența, realizează că e în van, până la urmă iese, nu se supără că a fost uitat acolo, se joacă și el un pic și apoi inversează rolurile. Cel mic pornește să se ascundă. Și în drumul spre o ascunzătoare, fie ea care-o fi, îi cere părerea celui mare: după canapea? Sub plapumă? E mic. Într-un final, se ascunde. Cel mare îl caută, întrebând la rândul lui: în dulap? Cel mic răspunde, entuziasmat și convins: da, în dulap! Cum ziceam, e mic…

Continuă așa, ba unul, ba celălalt, unul foarte abil, unul naiv până la dumnezeu, până ce la un moment dat îl surprind pe cel mic căutând sub o cană de pe comoda de jucării. Mă blochez. Îl las să văd ce mai face, el continuă serios, dacă l-a căutat pe cel mare sub o cană și nu l-a găsit, continuă încercând într-o coadă ruptă de dinozaur. Mă abțin să nu râd, nu vreau să-l tulbur, îmi amintesc cum, și mai mic fiind, încerca să se uite pe geam “urcându-se” pe o pagină ruptă dintr-o revistă, știa că eu îi pun o cutie ca să ajungă la geam și cum cutia n-o avea la îndemână, s-a gândit că o foaie îi va servi scopului de a fi mai înalt exact la fel cum o făcea cutia pusă de mine… Nu mi-e greu să-mi dau seama ce-i în mintea lui, dacă Greuceanu din povestea pe care o înțelege doar pe jumătate se poate transforma în porumbel și în muscă, de ce n-ar face-o și fratele mai mare, nu-i așa?

La vârsta lui (a lor de fapt), orice e posibil. Și am de gând să-i las așa. Cei care cred în imposibil fac totul posibil, o știu sigur, am observat-o deja.

Posibilitatea unei insule – “starea” & trei mari idei

Am terminat Posibilitatea unei insule. Dacă în prima jumătate sunt personaje, în a doua parte este doar despărțirea. Despărțirea de Esther, de Esther ca femeie și de Esther ca simbol.

E un alt gen de text, e un vocabular diferit. E “starea“: Acum cred că această mică scenă, atât de duioasă, atât de discretă, fără vorbe, a influențat-o hotărâtor pe Esther. Prin purtarea ei din săptămânile următoare a urmărit un singur lucru. Să nu mă facă să sufăr, să încerce chiar, prin toate puterile, să mă facă fericit. Mijloacele ei de a face un bărbat fericit erau remarcabile și păstrez amintirea unei perioade de bucurie imensă, iluminată de o fericire pe care nu o credeam suportabilă, căreia nu credeam să-i pot supraviețui. Păstrez de asemenea bunăvoinței, a inteligenței, a înțelegerii generoase și a grației ei, dar în fond nu am cu adevărat amintiri, nici o imagine nu se desprinde din ansamblu, știu doar că am trăit […] într-o asemenea stare, o stare de perfecțiune suficientă, deplină și totuși umană, a cărei posibilitate a fost câteodată intuită de unii oameni, deși nici unul nu a reușit până acum să-i facă o descriere plauzibilă.

Despre carte pot spune că, pentru mine, e o carte-moment. E cam ca-n pictură, există pictura de dinainte de Van Gogh și pictura de după Van Gogh. Pentru mine sunt cărțile pe care le-am citit până să-l descopăr pe Houellebeque și vor fi cărțile pe care le voi citi de-acum înainte. Nu am concluzii, nu pot simplifica spunând că e o carte bună, o carte rea, o carte pe care o recomand, etc. E o carte care mie mi-a venit cumva.

Poate doar să scriu puțin despre cele trei mari idei în jurul cărora mi s-a părut a se învârti atmosfera romanului.

Corpul: vigoarea minții, senzațiile, puterea sunt ale unui corp perfect întreținut (criteriile naziste, tinerețe, frumusețe, forță). Degenerarea fizică e primul pas spre moartea minții (rezultând acele divagații gratuite ale unor minți limitate, cețoase). Parafrazând, neîncrederea naște monștri. There are not a lot of basic socio-religious emotions. If you have no sex, you need ferocity. That’s all.

Detașarea: înțelegerea (în carte, viitorul, cel al neo-umanilor) vine din observare, din concentrarea atenției, din ruperea cauzelor. A se vedea tentativa lui Daniel de a o privi pe Esther ca pe o combinație drăguță de particule, o suprafață netedă, a cărei dispariție nu însemna nimic – o încercare nereușită, normal.

Iubirea. Care e forma ei perfectă? Incurabila nostalgie a mitului iubirii, Hefaistos propunându-le muritorilor să topească doi într-o singură ființă, să trăiască laolaltă o singură viață și să moară de aceeași moarte și să rămână tot unul, nu doi, acolo în Hades, sau câinele Fox și iubirea lui necondiționată sau iubirea purificată, abstractă, în absența fluctuațiilor, a bucuriei imense, a transfigurării? … C’est en forgeant qu’on devient forgeron.

Ștefănică și Dienuța

Ca pretext pentru a scrie despre anunțuri la pijămăluțe pentru copii și oferte la treninguri, să povestesc despre cum se distrau Ștefănică și Dienuța – în speță fratele meu și cu mine – mici fiind.

Noi, mici fiind, rămâneam mult singuri acasă. Bunicii și tata plecau la școală, mama la combinat iar noi ne vedeam brusc stăpâni pe o casă uriașă, parter și etaj, opt camere și dependințe toate la dispoziția noastră. Și profitam de ele la maxim. Fratele își aducea din șură burghiul și alte scule, eu dădeam atacul în șifonierul bunicii, apoi în cel al mamei. Scoteam rochiile și le îmbrăcam pe rând, ba unele cu flori, ba unele cu modele geometrice, îmi puneam pălăriile, broșele cu puf, mărgele, cercei, pantofi, sandale, nimic nu rămânea neprobat, deși le știam pe toate până la ultima cusătură. Apoi treceam și la cămășile de noapte, ale bunicii mai conservatoare, mai simple, din bumbac și cu volane, ale mamei mai fistichii, din voal, dublate, dantelate. Eu eram prințesa, Ștefănică era prințul. Știam că ne vom căsători unul cu celălalt când vom fi mari, că ne vom ajuta pe celălalt, nu ne îndoiam că așa va fi nici când plictisiți, el de sculele aduse de-afară iar eu de ținutele din casă, începeam să ne alergăm unul pe celălalt precum șoarecele pe pisică, adunând după picioare covoarele cu ciucuri frumos aranjați, traversa de pe hol și preșurile de la intrare. Și ne alergam unul pe celălalt din ce în ce mai înverșunați până ce, agitați și transpirați, începeam să ne certăm de la jucării și să ne batem de parcă ar fi trecut secole și nu minute de când eu, zâna, îi promiteam lui, cavalerul, iubire veșnică și o mulțime de copii cu păr buclat și de aur (n-aveam nici unul și nici celălalt nici păr buclat, și nici auriu, dar starea de poveste le impunea). Așa am crescut noi, cel mai mult când eram singuri acasă și cel mai frumos atunci când ieșeam din hăinuțele noastre mici pentru a îmbrăca unele mari, cu miros de lavandă și de adult plin de responsabilități…

Perdelelele si liceul

Zi de curățenie. Vine copilul cel mic și mă întreabă, peltic, dacă “le spălăm și pe perdele”. Râd și-și dă seama din râsul meu că a fost ceva în neregulă. Reia, concentrat: “spălăm și perdelelele?”. Dublu articulat sună mai bine, da.

***

Acum ceva vreme, în parc, vorbeam despre un prieten de-al copilului mare. Ca să verific spiritul de observație al celui mic, l-am întrebat dacă a văzut ceva schimbat la copilul-prieten. S-a gândit un pic și a exclamat: “Dintii! Iupt dintii!” (i s-au rupt dinții). Am jubilat și m-am lansat într-o poveste despre cum copiilor le cad dințișorii, cam pe la vremea la care încep să meargă la școală.  Azi ne întâlnim iar cu prietenul și surpriză-surpriză, are dințișori noi. Cel mare trage concluzia: i-au crescut dinții pentru că a început să meargă la liceu.

Cum se încurajează exprimarea artistică

Pe fundalul acestei imagini se vede cum arată toată casa mea.

DSC_1021__1424078177_89.39.40.202

Așa este totul. Mai puțin partea de sus a pereților și tavanele, dar probabil pe măsură ce cresc, vor ajunge desenele și pe acolo. Pentru mulți, e incredibil că-mi las copiii să facă așa ceva. Mie mi se pare firesc. Așa am crescut și eu, în a doua parte a copilăriei. Întâi, am locuit la bunica. Acolo însă era muzeu, nu puteam atinge nimic, nu puteam strica nimic, era jale. O singură dată, într-un elan artistic de necontrolat, eu și fratele meu am scrijelit pe peretele din camera albă (la bunica aveam camere tematice, iar camera albă se chema așa pentru că toată mobila era albă, imaculată, superbă, era feeria casei acea cameră!) niște căsuțe și niște animăluțe, însă opera noastră aproape a îmbolnăvit-o pe bunica, ca să nu mai spun de papara pe care ne-am luat-o, pe post de învățătură de minte! Apoi însă, odată ce ne-am mutat, mama și tata ne-au cântat în strună, ne-au lăsat să ne facem camerele așa cum ne-am dorit iar noi ne-am dorit mai întâi afișe – cu Michael Jackson, Iron Maiden, Madonna, Sepultura și care-au mai fost, în funcție de vârstă, modă, prieteni – afișe fixate în piuneze, spre ‘bucuria” lui tata la zugrăvelile bi-anuale, apoi desene făcute în ceracolor (niște culori cerate în al căror meșteșug ne inițiase mama) și în nuanțe violente, tot spre bucuria lui tata, care între a acoperi zeci de găuri micuțe și a curăța cu șmirghel tot felul de desene șerpuitoare și care se prelungiseră, de la o lună la alta, de la un perete la altul, cred că totuși o prefera pe prima… Dar am crescut frumos, am crescut în bucurie. Și exact așa îi voi lăsa și eu să crească pe copiii mei. Restul, sunt simple detalii.

(Aici, oferte pentru lambriuri și materiale de construcții, de mare ajutor pentru iubitorii de artă. Și pentru cei care părintește, o încurajează. Să creștem frumos!) 

Posibilitatea unei insule, prima jumatate

Când scriam mai deunăzi că nu aveam starea pentru proză de oameni cinici și dărâmați (invers de fapt, întâi dărâmați și apoi cinici) mă refeream la “Posibilitatea unei insule” de Michel Houellebeque. O citesc de câteva zile și mă tot opresc, nu pentru că ar fi un text formulat greoi sau fără fluiditate ci pentru că pur și simplu îmi trebuie pauze ca să respir. La propriu. Este atât de apăsător totul și atât de multă amărăciune încât cartea te dărâmă, oricât ai fi de echipat și pregătit pentru a-l suporta pe Houellebeque.

Amărăciune într-un text care abundă de umor. Un umor care deși te face să râzi, e un umor egal cu el însuși, amar. Povestea, spusă la persoana întâi, este a lui Daniel, un one man’s show care se autodefinește drept un observator acid al realității contemporane și-și vede meseria și atitudinea umoristică drept un pașaport pentru a se comporta ca o “jigodie, ba chiar a-și valorifica abjecția fiind gras răsplătit, atât cu succese sexuale cât și în numerar, totul cu aprobarea unanimă” dar care, cum era de așteptat, sub toată violența de exprimare și lipsa de milă față de tot ce înseamnă semenii lui, este impresionant de fragil.

Și povestea începe cu el la 39 de ani, deja la apogeul carierei, extrem de bogat dar trăind modest, întâlnind-o pe Isabelle. Dragoste la prima vedere, lucru absolut șocant pentru un om care până atunci nu fusese îndrăgostit niciodată și de care, în ciuda charismei și a succesului lui, nici o femeie nu fusese îndrăgostită cu adevărat. Dragoste, atracție fizică, comunicare perfectă, dintr-o dată doi oameni care rezonează impecabil, ab initio. Ea îi vorbește lui despre sinceritatea lui anormală, adică ceea ce îl deosebea pe el de toți comicii generației lui, iar el o vede, interpretând gestul ei de-a i se abandona direct, drept limpede și sinceră și atât de puțin dotată pentru minciună. Trec câțiva ani, funcționează perfect, se căsătoresc, mai trec câțiva ani și apoi se rupe totul. Aceleași obsesii. La unul singur ar fi fost suportabil, dar din nefericire ei sunt doi. Doi la fel.

Al doilea personaj feminin care apare în scenă la aproape zece ani distanță este Esther. El are spre 50 de ani, încă un relativ succes dar totul e dublat de oboseală și o lipsă de interes față de tot. Încă acid, încă violent, încă șocant, dar tot mai distrus de lumea pe care a disecat-o atât de mult în scheciurile lui încât nu îl mai surprinde nimic: “Aveam 47 de ani, se făceau 30 de ani de când îi făceam să râdă pe semenii mei, acum eram terminat, vlăguit, inert. Scânteia de curiozitate ce mai rămânea în privirea pe care-o aruncam peste lume avea să se stingă în curând, apoi aveam să fiu ca pietrele, cu o vagă suferință în plus. Cariera mea nu fusese un eșec, cel puțin nu unul comercial. Lumea, dacă o agresezi cu suficientă violență, până la urmă o să scuipe banii ei mizerabili, dar niciodată, niciodată n-o să-ți dea înapoi bucuria.

Iar Esther este un fel de resuscitare. Are 22 de ani și trăiește cu atât de multă liniște în dezinhibarea ei perfectă (nu-i e nimic străin, de la cocaină și până la orgiile sexuale), încât Daniel se trezește într-o neașteptată frenezie a simțurilor și… iubire: “Nu voiam să devin un automat și tocmai asta îmi dăruise Esther – acea prezență reală, acea savoare a vieții vii […] Tot ce puteam să fac, după atâția alții, învinși până la urmă, cu toate sarcasmele și cu grimasele lor, era să mă înclin: nesfârșită și miraculoasă era puterea iubirii.” Revenind însă la Esther, paragraful care mi se pare a o descrie și amuzant dar și cel mai bine este următorul: “Din fericire, a sosit Esther, surâzătoare, cu fustița de vară fluturând în jurul coapselor și s-a aruncat în brațele mele cu o dăruire care m-a făcut să uit totul. S-a așezat și și-a comandat un diabolo cu mentă, așteptând cuminte să terminăm discuția. Din când în când, regizorul o cântărea din priviri – Esther își ridicase picioarele pe scaunul din fața ei, le ținea desfăcute, nu purta chiloți și totul părea natural și logic, o simplă consecință a temperaturii ambiante și dintr-o clipă în alta mă așteptam să-și șteargă păsărica folosindu-se de un șervețel de hârtie.

Despre partea science-fiction a romanului, despre neo-umani și delirul tehnologic și despre clonare și șirul nesfârșit de vieți eu n-am să scriu, însă voi povesti un pic despre alte două personaje feminine care apar și care, deși nu au legătură cu Daniel și sunt și pasagere în povestire, sunt deosebite.

Susan. Susan face parte dintr-o sectă (trec partea de sectă tot la detalii, alături de neo-umanii despre care spuneam mai sus) și este iubita profetului. Una dintre cele douăsprezece. Dar Susan este o întruchipare a femeii slave, cu totul diferită de psihorigida Isabelle și de lumeasca Esther: “Total incapabilă de relativizări și, în fond, destul de indiferentă la problema adevărului, Susan nu putea trăi decât în iubire, cufundată complet în iubire. Găsind o nouă ființă pe care să o iubească, iubind-o poate chiar mai mult, ea își găsise o nouă rațiune de a trăi și eram sigur că vor rămâne împreună până în ultima zi […]“.

Apoi este Francesca, “o fată cu pielea foarte albă, cu un chip de o puritate ce amintea de Botticelli, părul negru, lung și des, cobora în valuri până la talie” și care, împreună cu un italian sangvin dar budist, “formau un cuplu superb, mai mult, păreau sincer îndrăgostiți. Încă trăiau momentul vrăjit când încă descoperi universul celuilalt, când vrei să te încânte tot ce-l încântă pe el, să te amuze tot ce-l amuză, să împărtășești cu el tot ce-l distrează, îl bucură sau îl indignează. Ea îl privea cu acea încântare duioasă a femeii care se știe aleasă de un bărbat, care se bucură pentru asta, care încă nu s-a obișnuit cu gândul că are un bărbat doar al ei și care-și spune că viața va fi o bucurie”. Nu e însă o bucurie, el, într-un acces de gelozie, îl omoară pe profet (același din secvența cu Susan) iar ea e omorâtă ca să nu existe martori la scenă.

Deci, o jumătate de carte, Daniel, Isabella, Esther, Susan, Francesca dar, pe fundal, imaginea câinelui Fox. Sau imaginile câinelui Fox și ideea unui tip de iubire inexistent. Cea necondiționată. “La două săptămâni de la venirea mea, Fox a murit. Eram lungit în pat când s-a apropiat, a încercat, cu eforturi, să urce. Dădea din coadă agitat. L-am ajutat să urce lângă mine, m-a privit preț de câteva secunde, cu un amestec ciudat de oboseală și scuză. Apoi, liniștindu-se, și-a pus capul pe pieptul meu. Respirația i s-a liniștit, a închis ochii. Două minte mai târziu, își dădea ultima suflare. L-am îngropat în grădină, lângă predecesorii lui. În aceeași noapte, un transport rapid venit din Orașul central aducea un câine identic. Aducătorii știau codurile și modul de funcționare a barierei, nu m-am deranjat s-i primesc. O corcitură mică, roșu cu alb, a venit spre mine dând din coadă. I-am făcut semn, a sărit pe pat, s-a întins lângă mine. Iubirea nu e greu de definit, dar se produce rar. Prin câini omagiem iubirea, posibilitatea ei. Ce e câinele, dacă nu o mașină de iubit? Îi arăți o ființă umană și oricât de hidoasă, perversă, diformă sau stupidă ar fi aceasta, câinele o iubește. Această caracteristică era atât de surprinzătoare, atât de frapantă pentru oamenii din vechea rasă, încât ajungeau să-și iubească și ei câinele. Câinele era așadar o mașină de iubit care te făcea să iubești. Dar care te făcea să iubești un câine, niciodată alți oameni.