Fiecare

Cred (adică sunt sigură de-acum) că l-am crescut pe cel mare cu gândul unic că el trebuie să fie cel mai bun. La un an și unsprezece luni recunoștea toate literele (dacă pe atunci aș fi știut cum se pot câștiga bani din youtube probabil aș fi făcut o avere cu copilul-meu-minune), când alții abia spuneau poezioare de o strofă în română el deja știa tongue twisters și tot așa. Mai mult de atât, ca să nu fie cel mai bun dintre cei buni doar cu mintea, îi încurajam și toate gesturile extreme, gen cocoțat în vârful toboganelor sau dat cu capul înainte sau coborâri cu motocicleta pe cele mai abrupte pante. Al meu trebuia să fie mereu cel mai sus, să meargă cu cea mai mare viteză, să atragă cele mai multe priviri.

Cu un singur lucru nu mergea bine, spre disperarea mea de mamă prostește de pretențioasă. Cu puzzle-urile. Și întâmplarea făcea să fiu într-un grup de mame dintre care una nu mai prididea să-mi spună cum fetița ei de nici trei ani face deja puzzle cu 24 de piese, vârsta 3+, asta în timp ce al meu nu unea nici patru între ele… Complicat. Și cum pe-atunci nu mi se copsese gândirea așa cum mi s-a copt la al doilea, trăgeam de mine și de copil să facem și noi puzzle, mi se părea crucial să poată și el, nu mai puneam în balanță ce poate face în rest, era totul sau nimic, dacă nu ducea la capăt un puzzle din cel puțin 24 de piese, însemna că nu știe nimic. Și, cum era de așteptat, deși am umplut casa de tot felul de puzzle-uri, care de care mai frumoase și mai colorate și toate cu personaje care îi plăceau lui, doar-doar l-oi motiva cumva, copilul nu a făcut puzzle. Pur și simplu. Iar eu, după o perioadă de nedisimulată dezamăgire, am renunțat. A venit cel mic. Și, cum-necum, la doi ani și un pic, ne-am trezit cu el făcând puzzle. A fost fascinat, încă de prima dată când a dat peste ele prin casă. M-am simțit în al nouălea cer, iar mintea mea (coaptă, ziceam?) a zis na, sic-sic, uite că ți-am făcut-o, mămică-de-fetiță-ce-face-puzzle-din-24-de-piese-la-nici-trei-ani, ia uite că eu am un copil care face așa ceva cu muuuult mai devreme! Și, ca să-mi fie încântarea și mai mare, probabil văzând atât de mult entuziasm și atât de multe laude pe capul celui mic, s-a pornit, tam-nesam, și cel mare. Cu puzzle de 49 de piese. Apoi direct cu unele de 100. Și-acum nu știu cum se face că deși mi-am învățat lecția cu toate la timpul lor și în mod clar nu mai încurajez spiritul de competiție, mă simt ca o mare învingătoare…

(aici, oferte de jucării și tot felul de puzzles, pentru a fi cumpărate de părinți-mai-mult-sau-mai-puțin-competitivi de copii în mod cert inocenți și necompetitivi)

puzzle 2

2 thoughts on “Fiecare

  1. Campionilor,100piese,wow.toți dorim ca,copii nostrii sa fie cei mai buni si eu,recunosc ca ma regăsesc in povestioara ta(am tot insistat cu cititul).sunt de părere ca copii nostrii au ceva mai de preț:sinceritatea (atunci când te superi pe ei,reacționează,nu sunt nepăsători)si curiozitatea(nesfârșitul “de ce”).
    Așadar,intradevar, fiecare copil e unic in felul sau,iar intre frați nu exista competiție pt ca nu faci diferențe intre ei ci se modelează unul pe altul.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>