Experiment cu duhul sfânt

Am zis să fiu sigură că e totul în regulă înainte să-mi înșir aceste idei. Sau, mai bine să treacă cele șapte zile din vorba aceea cu răcelile care trec în șapte zile, fie că iei, fie că nu iei tratament.

Bun. Au trecut șase. Am pornit-o de duminică. Eu. Copiii erau deja, unul de vineri, unul de sâmbătă. Lor le-am dat antitermice, atunci când împachetările și frecțiile nu mai reușeau nimic. În rest ceai de cimbru, multe sucuri proaspete și răbdare. Le-a fost ok, au dus-o foarte bine, chiar și la episoadele cu mucișori de neoprit și tuse de abia reușeau să doarmă câte o oră legată.

În privința mea însă, n-am făcut nimic. Am făcut febră în fiecare dintre primele patru zile, mi-a curs nasul precum Nilul în perioada inundațiilor, am tușit cât cei mici și cât toți oamenii de pe o rază de o sută de kilometri la un loc și am lăsat toate cuvintele cu iz de bau-bau să-mi intre pe o ureche și să-mi iasă pe cealaltă: Diana, ai gripă, nu e o simplă răceală, ia și tu o pastilă! Nu. Ce crezi, că merge așa, cu duhul sfânt? Nu știu. Dacă nu cu duhul, încerc cu Maria. Te spun tatălui tău, tu nu ești sănătoasă la cap! A, dacă e doar la cap, e bine, eu aveam impresia că e generalizat. Și spune-mă lui tata, doar sunt un copil de cinci ani. Nu m-a spus. Și nici n-a mai insistat, știe deja că atunci când îmi pun ceva în cap, sunt receptivă la orice altceva asemeni unui perete.

N-a fost atât de groaznic pe cât m-aș fi așteptat. Adică au fost momente când mă durea și să-mi țin capul pe pernă sau mi se părea un infern să curăț o țelină pentru supă și a-mi întoarce privirea de la un copil la celălalt era o culme a coordonării minte-ochi, dar per total mă mândresc că am dus-o excelent. Din șase zile în trei am dus și copiii pe afară și n-a trecut zi în care să nu fi făcut puzzle cu ei sau să fi colorat. Cu cititul a fost mai greu, n-aveam voce nici să dau simple directive gen spălați-vă pe dinți, darămite să alternez vocea bestiei cu cea a prințesei, dar uite, a trecut! Ieri am băut bere rece și ce bine a fost, azi am alergat. Șase zile, da? Gripă, da? Cu duhul sfânt, da? Ceea ce era de demonstrat.

Ciuc & Joe

Ce vreți să mâncați la prânz? Pizza. Bine, pizza (iar). Și am făcut o pizza care le-a depășit pe toate cele de până acum. Sosul, sosul mi-a ieșit delicios, pe lângă ce pun de obicei (roșii, sare, piper, fulgi de drojdie inactivă, cimbru) am pus și usturoi. Splendid. Și, la masă fiind, în timp ce ne minunam, mă lovește o poftă de… bere. Eu, imaginea-traiului-sănătos-fără-compromisuri, aveam poftă de bere. Am stat și am rumegat ideea, m-am gândit că poate e doar așa, o poftă ce trece pe măsură ce mănânc, dar nu, nu trecea, dimpotrivă, numai la asta mă gândeam. Mă uit la cel mare și-l întreb dacă are grijă de cel mic până dau eu o fugă la nenea Florin. Are. Îmi trag pe mine un hanorac, sar în cizme, iau bani și dusă sunt. Bat la ușa lui nenea Florin, ușa de sus, de la 10. Nu răspunde. Mă gândesc că a coborât deja la magazin, deși nu-i încă două. Cobor la parter. Bat și acolo, trag cu urechea, nu se aude. Insist cu cioc-cioc-ul în timp ce mintea mea deja strigă Neneeeeeeaaaaa Flooooriiiiin, deeeeeschiiiideeeeeți, vreeeeeeeaaaauuuu beeeeereeeeeeeeeeeeeee!!!! Nu-mi deschide nimeni, mă pleoștesc. Pentru câteva fracțiuni de secundă doar, pentru că pare-se că pofta își fabrică propriile șiretlicuri. Ies val-vârtej din bloc, nu mă mai gândesc că i-am spus copilului că merg doar până la nenea Florin, sunt pornită să merg până-n pânzele albe.

Și merg. Până la bodega-magazin de la colțul străzii. Intru. E nenea. De obicei e o tanti. Mă știu și cu ei, intrăm mereu să luăm șervețele sau arpacaș, în drum spre parc. Îl întreb dacă are bere fără alcool (poftim?! nu vreau fără alcool!!!). Are. Sau, nu, lăsați, iau cu alcool. Se uită la mine ciudat, cred că după ce că nu pricepe de ce-s fără băieți, îi e și foarte dificil să mă vadă ca pe un cumpărător de bere. Cu alcool. Aleg un Ciuc (dintre Ciuc și Golden Brau, nu dintre Amstel și Guinness, desigur), întreb cât costă, e 3,50, dar cu sticla ce facem? Cum … adică…. ce facem? (Dă-mi sticla aia că moarte de om fac!!!!!) Păi s-o aduc înapoi, da? Da, da, o aduc înapoi, o beau și aici la masă cu bețivii, dar numai dă-mi-o odată!! – îmi vine să-i spun, dar mă limitez la a mă bucura că mi-a încredințat-o și ies triumfând cu ea. Ies și fac trei pași și-mi dau seama că na, copilul cel mare a rămas ca babysitter, deci merită și el ceva. Mă întorc, nenea face ochii mari. Întreb dacă are Mars. N-are Mars. Are doar Joe și Poiana. Joe! Cer două napolitane, plătesc, ies, alerg. Intru în bloc, urc în lift, mă uit în oglindă. Am o față fericită și făină prin păr. Minunat. Probabil încă un motiv pentru care nenea de la bodegă se uita ciudat.

Acasă, baby și babysitter-ul așteptau cuminți. Înmânez napolitanele, le zic că e cu ciocolată, se uită entuziasmați, cum e, mami, cum e?! (na, ciocolata care se face acasă nu e ambalată așa…), încep să mănânce, eu mă așez cu berea mea. Dau s-o desfac. Cu un cuțit, desfăcător n-am. Nu merge. Mă panichez. Mă gândesc să-i sparg gâtul și să o strecor, leșin dacă nu o beau! Îmi amintesc de un briceag. Trimit copilul cel mare să mi-l aducă din ascunzătoare (e și acela o comoară, alături de niște nasturi sidefați și o cutie plină cu monede de 50 de bani), mi-l aduce, încerc, nu merge. Ok, o sparg. Caut prin sertare un cuțit mai sănătos, dau peste un tirbușon (slavă ție, doamne!) dotat cu un capăt pătrat. Desfac berea, mă afund în scaun, beau. Cu capul mare, pun o pâine la copt. A ieșit… interesant.

(Pentru iubitorii de rafinament, aici e o selecție de vinuri fine. Eu rămân la sucurile proaspete. Și, ocazional, la câte o bere. Ciuc, pentru că la colț nu prea au altceva…)

Chez Diana. Crêperie.

Am ajuns să fac clătite cam o dată la două zile. După ce acum nici o lună le făceam pentru prima dată, de nevoie, maestrul de ceremonii fiind plecat, apoi pentru că s-a decis în unanimitate că ale mele sunt mai bune, mai nou am ajuns la stadiul de-a le face cu atât de multă plăcere încât și-au câștigat loc de cinste printre activitățile care mă relaxează – dacă e să mă întrebe cineva ce fac de sunt atât de zen eu zic că fac yoga, alerg, colorez în fiecare zi cel puțin trei desene și coc clătite.

Iar după ce începutul a fost mai hurducat și am bifat nenumărate momente lipsite de glorie, cum ar fi clătite arse în timp ce pozam altele și le postam ca să mă laud cu ele, răsturnat farfuria cu un întreg teanc dichisit, uns tricoul, pantalonii și șosetele cu miere amestecată cu vanilie și carob (cea mai bună umplutură!), lăsat unele pe jumătate crude, într-un final clătitele și cu mine ne-am armonizat. Într-un asemenea fel încât deja pot da nu numai sfaturi, gen făina integrală n-are ce căuta în ecuație (mi-a fost greu s-o accept, eu folosesc doar integrală pentru tot ce fac în casă, de la pâine la pizza, așa că am încercat tot felul de combinații și de proporții, doar-doar voi da lovitura… dar n-am dat-o) sau pentru a ține clătitele fragede se păstrează vasul (de “depozitare”) mereu acoperit și, în timp ce altele se coc, teancul se tot întoarce astfel încât ultimele depuse să fie mereu dedesubt, dar mi-a trecut prin cap că, pe lângă ciocolateria mea raw, aș putea să îmi deschid, cândva, și o clătitărie. Chez Diana. Crêperie sau… Clătita zen (?!) … sau Clătita roșie (ideea copilului cel mare, îl laud pentru inedit și pentru sufletul lui cald, eminamente comunist) sau Integraalita-clătita (doamne ce idei mai am!) sau… sau mă opresc acum pentru că pe ultimele patru le-am ars.

Jurnalul unui iubitor de rom

Am văzut Jurnalul unui iubitor de rom (The Rum Diary). Încă un rol de alcoolic pe care Johnny Depp îl joacă superb. Filmul este genial, dar nu prin povestea de succes a unui scriitor obscur sau prin cea de dragoste, ci prin replicile din prima jumătate. Mi-au plăcut enorm.

Nu povestesc ci mă opresc la ce-am considerat eu a fi două simboluri. Lanțul de hoteluri din cauza cărora nu se mai vede marea (“dacă vrei să vezi marea, îți iei o cameră!”) – bariere artificial ridicate – și cel al luptelor de cocoși – e loc și pentru hazard (n.b., magia neagră care se activează cu broscuțe scuipate e totuși bună la ceva!).

Deci, un film care mi-a plăcut. Mult. Pentru prima jumătate. Apoi, e prea american.

Ruperea de planuri

E o povestioară cu un tată care își trimite fiul la un maestru pentru a dobândi cunoaștere iar odată ajuns acolo, fiul nu numai că nu discută cu maestrul și nu-și petrece timp cu el, ci doar ia bătaie. Maestrul, cu o sabie de lemn, îl urmărește peste tot și îl lovește. Inclusiv în somn. Cât pe ce să-și facă bagajele și să se întoarcă la tată pentru a-i reproșa alegerea maestrului, fiul înțelege lecția. Ruperea automatismelor, trezirea sensibilității. Conștiența. Sabia de lemn e înlocuită de una adevărată, procesul și progresul continuă până ce fiul atinge starea de permanentă vigilență. Adevărata cunoașterea.

Se cheamă violența benefică. Benefică prin ea însăți, fără a avea nevoie de retorică justificatoare. A nu se confunda însă cu șutul în fund care generează pași înainte. Pentru că nu “generează” nimic, nimic în afară de o rupere de planuri. Cel lovit a înaintat, da, chiar dacă a căzut cu fața în noroi și tot a înaintat, s-a mișcat în față, dar cel cu șutul a rămas în spate. Și dacă s-a mai și dat înapoi cu vreo doi pași (se cheamă premeditare) pentru a-i imprima loviturii mai multă forță, a rămas cu-atât mai mult în spate. Sufletește vorbind, foarte departe.

La circ

Săptămâna trecută, joi, am fost la circ. Prima dată pentru copii, prima dată pentru mine, deși locuim la zece minute de circ de mai bine de unsprezece ani. Am ajuns din timp (prea din timp), ne-am instalat și am așteptat. Sala mare, lume multă, emoții, iar emoții și după vreo jumătate de oră de emoții (cum va fi?, ce vom vedea?, începe?, când începe?, dar nu începe?!, vreau să înceapă…) am trecut la foiala sus-jos pe scaune, sus-jos pe trepte, tras de cabluri, etc. Într-un final, gongul, am revenit la locurile noastre, s-a ridicat cortina și… mie mi-au dat lacrimile. Adică sunt genul care plânge la filme și pe pagini de romane de dragoste, dar totuși, aici vorbim de un spectacol de circ… Ei, dar acum asta este, probabil m-a copleșit imaginea acelor doamne înaripate prinse mai sus sau mai jos pe cabluri, era ceva incredibil în scena cu voaluri, puf alb-albastru și picioare dezgolite, așa cum răsărise ea brusc din anostul sălii aglomerate și cam murdare (foarte murdare). Frumos.

Frumos până să apară prezentatorii, moment în care totul a căzut din nou în banal. Îmbrăcați și ei precum îngerii înaripați, doar că obosiți, lipsiți de charismă și animați doar pentru că așa trebuie. Mi i-am imaginat luându-și dimineața un pumn de pastile, printre care și vitamine efervescente, iar seara un pumn de somnifere. Depresivi și insomniaci. Ne-au povestit despre tema spectacolului, despre gala laureaților și… adio atmosferă de poveste atât de bine reușită la ridicarea cortinei. Copiii n-au simțit-o, desigur, au urmat numerele de acrobație, apoi cele cu animalele dresate, lumini, muzică, magia era acolo, pentru ei, dar cum locurile noastre erau cumva în laterala scenei, jos, eu am văzut, la fiecare ieșire din scenă, cum zâmbetul larg dat publicului se transforma în cu totul altceva. Nici urmă de satisfacție venită din numărul îndeplinit magistral sau din ropotul de aplauze, ci un fel de lehamite amestecată cu ură – am scris și am șters de două ori ură, mi s-a părut mult spus, dar nu, cam asta era.

Spectacolul a fost unul reușit, cu numere vesele, cu numere de suspans, bine alternate. Animalele pe care le vedem mereu prin gard și care acolo, în curtea din spatele circului, arată murdare, triste și neîngrijite, pe scenă au apărut curate și bine-hrănite. Acolo, în lumina reflectoarelor, e o lume frumoasă. Iar oamenii sunt precum o mașinărie, funcționează fără cusur unii prin alții, fie că vorbim de acrobați, fie că vorbim despre cei care ridică și coboară plasa pentru tigri sau aduc salteaua pentru saltul mortal. Copiii au fost încântați, și mie mi-a plăcut spectacolul, probabil vom mai merge. Adică sigur vom mai merge. Plătind alte bilete pentru exploatarea de animale. Și de oameni, până la urmă.

WP_20150219_001[1] WP_20150219_002[1]

(aici, programul tuturor festivalurilor, expozițiilor, spectacolelor, filmelor, etc.)

Calul cu blană de leopard și Moartea

În timp ce coloram, copilul cel mare îmi spune că doamna (educatoare) îi tot spune că nu colorează bine. Îl întreb de ce nu colorează bine. Păi nu colorează bine pentru că nu colorează așa cum le spune ea. Poftim?! Și-mi mai povestește una-alta până ce deduc eu că la grădiniță li se dă câte o coală cu un desen iar ei, toți câți sunt în grupă, trebuie să-l facă la fel. Toate desenele trebuie colorate la fel și exact cum spune educatoarea. Deci clar nu se pune problema să facă un om de zăpadă portocaliu, morcovul albastru și găleata de pe cap violet, ci totul trebuie să fie ca la carte. Ca-n realitate adică. Mă ambalez. Păi cum să iasă artiști din copii forțați să deseneze “după dictare”? Dacă e un mic suprarealist în grupă (cel mai probabil al meu, am mai povestit eu aici…) și tot viitorul lui plastic e compromis din cauza ideilor care îi sunt forțate, zi de zi, în cap?! Și cum mă ambalam eu din ce în ce mai tare, iau cartea noastră de colorat la puricat. Ia să văd eu dacă mi-a stricat educatoarea copilul! Și în timp ce dădeam pagină după pagină, realizez că ideile lui sunt destul de non-conformiste dar, surpriză-surpriză, problema sunt EU! Eu, pentru că de fiecare dată când colorăm împreună, mie îmi revin cerul – pe care îl fac albăstrui, iarba – pe care o fac verde, copacii – pe care îi fac tot verzi și pereții – pe care îi fac la fel de banal, adică gri alternat cu maroniu și cu un verde închis care îmi pare a aduce a mușchi (acolo e nordul…). Cum ar veni și eu, la rândul meu, încurajez replicarea realității, doar că nu insistând așa ca la grădiniță, ci prin puterea exemplului – aceeași prostie, doar altfel ambalată.

Acestea fiindu-mi constatările, cum întâmplarea făcuse să ajungem la calul înaripat din Tinerețe fără bătrânețe, propun să nu-l facem maro sau negru – avem deja o carte întreagă cu asemenea cai – ci să îl facem exact cum își dorește el. I se luminează fețișoara, dar totuși ezită. Îl încurajez spunându-i că e un cal cu aripi, măiastru, deci poate avea orice culoare ar vrea el. Și vrea… cu blană de leopard! Jubilez. Începe cu galben, coloreză-colorează, dar când să-i facă și petele negre, bate în retragere, zice să-l lăsăm așa, un cal de aur. Nu insist, sunt foarte fericită cu un cal de aur cu coada violet și cu aripi portocalii înspicate cu roșu! Apoi, la alt desen, mă lansez în alte planuri, cum ar fi să nu mai fac cerul albastru, ci… cum vrea el. Și vrea galben (e o ființă solară, ne asemănăm) cu nori portocalii, verzi, violet. Superb! Mai vorbim una-alta, mai comentăm, iar eu mă declar mulțumită. Încă sunt șanse să nu iasă o mașină de reprodus imagini, nu-i chiar totul pierdut.

Și, ca să merg mai departe cu ideea că noi, cei mari, eu inclusiv, influențăm teribil imaginația și exprimarea copiilor, să povestesc episodul cu moartea. Moarte din aceeași poveste, tot Tinerețe fără bătrânețe și Moarte care, la împărțirea ariilor de colorat, îmi revenise mie. Mi-am ales culorile și m-am apucat. Cu gri, cu negru, cu verzuiul pe care îl folosesc pentru mușchiul de piatră, cu maro, coloram. Și când mai-mai să termin, copilul mă întreabă dacă moartea e înspăimântătoare. Mă gândesc un pic cum să pun problema, apoi încep o polologhie cu moartea care e și ea o parte din viață, nefiind în niciun caz teribilă, ci doar un episod firesc, cam cum e … a mânca. Îi spun că omul trăiește cât are de trăit și la un final se oprește din trăit, pur și simplu, la fel cum a venit pe lume la fel și pleacă, etc, etc. Foarte fericită de felul în care i-am explicat, dau ultimele tușe. Timp în care aud întrebarea, perfect firească de altfel, păi și de ce ai colorat-o de parcă ar fi rea? Mă uit mai bine și îmi dau seama câtă dreptate are. Aș fi putut s-o fac cu roz, cu verde deschis, cu bleu, cu orice aș fi putut s-o fac, chiar dacă în desen e menită a fi urâtă, eu, colorând-o luminos, aș fi putut s-o înveselesc. În schimb, eu, fără să mă fi gândit, am ales s-o fac sumbră și urâtă și rea. Greu. Dar cum teoriile mele au (încă) priză la el, întorc situația la modul că am făcut-o așa pentru că în povestea din care face parte ea îl oprește pe erou din a se întoarce în lumea aceea unde totul era veșnic, dar de altfel moartea n-are nimic groaznic, vine la vremea ei și atât. Și nu e urâtă, e simplă și firească precum o zi de mai.

Deci să fiu mai atentă cu ideile mele, mâine-poimâine vor ajunge să fie și ale lui. Și abia mai deunăzi spuneam că-i voi lăsa cât de mult pot în lumea lui totul-e-posibil și-a lui Făt-Frumos…

DSC_0102__1424283036_89.39.40.202

DSC_0101__1424282997_89.39.40.202

DSC_0092__1424282925_89.39.40.202

Copii, părinți, prieteni

Cred că acum trăim, ca părinți, epoca de aur. Nu ne mai trezim noapte de noapte și va mai dura ceva până ce vom începe iar să nu mai dormim. Atunci va fi de grijă, oare pe unde-or fi și cu cine?

Nu ne mai petrecem majoritatea timpului schimbându-i, hrănind, spălând, îngrijind, acum se descurcă aproape singuri. Putem sta pe canapea și citi chiar și câteva capitole la rând sau, foarte important, ne permitem să facem un duș cu ușa închisă și fără a opri la fiecare zece secunde apa ca să vedem pe unde sunt și dacă nu s-a întâmplat ceva cu ei. Urmează momentul la care abia vor aștepta să scape de noi.

Altceva demn de notat este faptul că ne înțeleg și ne ascultă. Nu mai avem de-a face cu ființe mici și iraționale care nu pricep nimic din ce ceri și nici n-am ajuns la stadiul la care orice-am spune ar fi ca și cum am vorbi la pereți.

Acum pot aspira casa cap-coadă și mă pot usca pe păr fără să tot opresc aparatul de teamă că în timp ce capul îmi vâjâia de zor, s-au bătut, au căzut din pat, au mai găurit un perete sau cine știe ce s-o mai fi întâmplat. Va urma momentul la care le voi tot opri ca să-mi verific telefonul, oare a sunat copilul, a zis pe unde e?

Altceva ce putem face acum este să mergem cu ei oriunde. Nu mai obosesc, nu se mai plictisesc, iar dacă se plictisesc jucăm un Fazan și sunt încântați de noi. Cu noi. Să ne bucurăm deci, pentru că în câțiva ani va veni vremea când nu vor mai vrea să meargă nicăieri. Cu noi.

E bine așadar. Și după hopul adolescenței, va veni probabil vremea când va fi din nou bine. Nu vom mai fi părinte-copil ci pur și simplu prieteni. Sper.

Nicu, beauty expert

A spus copilul cel mare că nu mai vrea părul lung. Am avut o strângere de inimă dar cum încurajez luarea de decizii, am zis bine, mergem la tuns. I-am făcut niște poze, ca să am un motiv în plus să plâng după ce-l voi vedea fără frumusețea de păr lung și auriu, apoi am început să discutăm despre cum vrea să arate. Cu mine ferindu-mă să-l abat din hotărâre. A zis că vrea să arate ca Ironman. Bine (de fapt oh, doamne-dumnezeule, sigur am să mor!). Ba nu, ca Hulk. Bine, ca Hulk (Hulk îmi place mai mult, unde mai pui că dată fiind mutrița copilului și culoare lui de păr, rezulta un fel de Billy Idol, deci am arătat entuziasm. Neutru, imparțial.). Apoi s-a decis că de fapt vrea să arate ca Greuceanu. Ei, aici ar fi trebuit să sar în sus de bucurie, dar cum îmi propusesem să fiu corectă și încurajatoare, indiferent de rezultat, i-am explicat că Greuceanu are părul mult mai lung, deci de fapt ar trebui ca nu numai să nu mai mergem la tuns, dar să și cumpărăm niște ulei de ricin. Și frunze de nuc. Bine, nu Greuceanu. Thor. Thor?! Deja mă simțeam pe teren tot mai sigur. Dar copile, Thor are părul tot lung, ce vrei să facem, totuși să-l lăsăm? Nu, vreau să-l tundem. Și revine împăcat la ideea de Ironman…

Așa că am plecat la tuns. Cu tot cu cel mic, m-am gândit că dacă îl urâțesc pe cel mare, măcar s-o fac până la capăt, să nu-mi rămână unul zulufat și unul aproape chel, nu de alta dar mi-am propus încă de când erau în proiect să nu fac niciodată comparație între copiii mei.

La tuns ne întâmpină frizerul. Pardon, nu frizerul, ci Nicu, beauty expert. Citesc pe ecuson, mai citesc o dată să fiu sigură că nu mi s-a părut, apoi îmi întorc repede ochii spre geam, la rafturile cu lacuri de unghii Opi, la plăcile Philips de păr, la șampoanele Wella și de fapt la orice m-ar putea opri din a nu bufni în râs și compromite definitiv frezele băieților mei. Iar Nicu, beauty expert-ul, mă întreabă cum vreau să fie tunși. (Cum vreau eu? Eu nu vreau deloc….) Să fie tunși … cam ca… (oare știe de Ironman și Hulk sau doar de nuanțe, texturi și oferte la accesorii de păr?)… cam ca … dumneavoastră. (îi zic dumneavoastră, pentru că e expert, iar cu experții nu te joci!). Se uită la mine și întreabă flatat: Ca mine? Îngaim da, cam ca dumneavoastră, doar că acolo unde e foarte scurt să nu fie chiar atât de scurt iar unde e lung să nu fie chiar atât de lung (el are jumătate de cap ras, iar de pe cealaltă jumătate de cap – calota?- îi atârnă, la modul sublim, șuvițe în jos, pe obraz)… credeți că se poate așa? Normal că se poate, doar vorbesc cu un beauty expert, nu-i așa?!

Și-i tunde. Bine. Frumos. N-am plâns. Nu seamănă cu Billy Idol, unul îmi pare acum a avea alură de dinozaur iar celălalt de mic școlar dar chiar și așa, mă topesc toată când mă uit la ei!

DSC_1021__1424078177_89.39.40.202DSC_0010__1424076684_89.39.40.202 DSC_0065__1424076772_89.39.40.202

Fiecare

Cred (adică sunt sigură de-acum) că l-am crescut pe cel mare cu gândul unic că el trebuie să fie cel mai bun. La un an și unsprezece luni recunoștea toate literele (dacă pe atunci aș fi știut cum se pot câștiga bani din youtube probabil aș fi făcut o avere cu copilul-meu-minune), când alții abia spuneau poezioare de o strofă în română el deja știa tongue twisters și tot așa. Mai mult de atât, ca să nu fie cel mai bun dintre cei buni doar cu mintea, îi încurajam și toate gesturile extreme, gen cocoțat în vârful toboganelor sau dat cu capul înainte sau coborâri cu motocicleta pe cele mai abrupte pante. Al meu trebuia să fie mereu cel mai sus, să meargă cu cea mai mare viteză, să atragă cele mai multe priviri.

Cu un singur lucru nu mergea bine, spre disperarea mea de mamă prostește de pretențioasă. Cu puzzle-urile. Și întâmplarea făcea să fiu într-un grup de mame dintre care una nu mai prididea să-mi spună cum fetița ei de nici trei ani face deja puzzle cu 24 de piese, vârsta 3+, asta în timp ce al meu nu unea nici patru între ele… Complicat. Și cum pe-atunci nu mi se copsese gândirea așa cum mi s-a copt la al doilea, trăgeam de mine și de copil să facem și noi puzzle, mi se părea crucial să poată și el, nu mai puneam în balanță ce poate face în rest, era totul sau nimic, dacă nu ducea la capăt un puzzle din cel puțin 24 de piese, însemna că nu știe nimic. Și, cum era de așteptat, deși am umplut casa de tot felul de puzzle-uri, care de care mai frumoase și mai colorate și toate cu personaje care îi plăceau lui, doar-doar l-oi motiva cumva, copilul nu a făcut puzzle. Pur și simplu. Iar eu, după o perioadă de nedisimulată dezamăgire, am renunțat. A venit cel mic. Și, cum-necum, la doi ani și un pic, ne-am trezit cu el făcând puzzle. A fost fascinat, încă de prima dată când a dat peste ele prin casă. M-am simțit în al nouălea cer, iar mintea mea (coaptă, ziceam?) a zis na, sic-sic, uite că ți-am făcut-o, mămică-de-fetiță-ce-face-puzzle-din-24-de-piese-la-nici-trei-ani, ia uite că eu am un copil care face așa ceva cu muuuult mai devreme! Și, ca să-mi fie încântarea și mai mare, probabil văzând atât de mult entuziasm și atât de multe laude pe capul celui mic, s-a pornit, tam-nesam, și cel mare. Cu puzzle de 49 de piese. Apoi direct cu unele de 100. Și-acum nu știu cum se face că deși mi-am învățat lecția cu toate la timpul lor și în mod clar nu mai încurajez spiritul de competiție, mă simt ca o mare învingătoare…

(aici, oferte de jucării și tot felul de puzzles, pentru a fi cumpărate de părinți-mai-mult-sau-mai-puțin-competitivi de copii în mod cert inocenți și necompetitivi)

puzzle 2