I Origins. Tipologii feminine. Caótica Ana

I Origins. Un film în care dincolo de dualitatea ce se vede – ce nu se vede, femeie – bărbat (de ex. simbolistica păunului alb - lack of melanin in the cells or souls dispersed all over the universe, making blind worms see is playin’ god or scientific revolution, soul vs. data, etc), transhumanța sufletelor, legătura dintre lucruri și acel nimic nu este întâmplător, eu am văzut două tipologii feminine.

Sofi. Kenny. Un singur lucru au în comun. Felul perfect în care fiecare dintre ele e de neoprit. Dar unde Sofi e instinct pur, chimie, se aruncă, atrage spre ea însă rămâne un personaj care doar adaugă ideea de forță și de profunzime banalei și bine-cunoscutei femei-copil, Kenny e cu totul altceva. Acolo unde Sofi e dulce, Kenny e tandră, acolo unde Sofi se bosumflă, Kenny așteaptă, acolo unde Sofi e doar haos, Kenny e și ordine și haos. Niște momente mi s-au părut a fi surprinse genial, cum ar fi cel cu Kenny copleșită dar făcând perfect trecerea de la femeie care iubește la partenerul de laborator (scena dinspre final, foarte bun acel I need my lab partner, dar L de la Love you) sau cel în care Ian, pierdut și el în toată intensitatea a ceea ce fusese Sofi, discerne foarte clar: Sofi a fost o (re)găsire dincolo de logica și de gândirea lui iar tragedia n-a venit din ruperea acelui început (viciat încă din start) ci pentru că nu existase acea parte de closure.

Din punctul meu de vedere, Ana din Caótica Ana întruchipează mult mai bine ideea din spatele lui Sofi. Și imaginea mea despre femeie-feminitate-absolut-iubire-pierdere-regăsire-venit-început-nesfârșit care, pentru mine, le cuprinde pe Sofi și pe Kenny într-o singură EA.

(despre I Origins a scris și Răzvan, foarte frumos, aici)

Nu lasa pe maine ce poti face azi

Începem mereu cu câte o oră înainte. Nu înseamnă că dacă amân, scurtez momentul. Nu, reprezentația este completă și identică de fiecare dată, indiferent de oră sau de stadiul de oboseală. Îi zic să-și aleagă jucăria de nani. Aici petrecem vreo 15 minute. Ia unele cu muzică. Îi zic nu. Unele cu lumini. Nu. Unele care au gheare. Nu. Puzzle. Nu. Șerpii. Nu. Una de-a celui mare. Aș zice da, dar știu că vine cel mare în control. Deci iar nu. Și odată rutina da-nu, da-nu, încheiată, alegem un pluș.

Ne așezăm în pat. Adică eu mă așez în poziție de somn, el se urcă în picioare, țopăie un pic și abia apoi se așează. În fund. Mie mi se închid ochii, el se joacă lângă mine. Îl las. Vorbește cu jucăria, o aruncă pe jos, coboară după ea, o aruncă iar, o aduce, o mai mângâie, îi cântă, îi spune ce a mâncat el azi, ce a băut, unde a fost. Jucăria tace, el insistă să se facă înțeles. Pierd firul și aici e o altă o bornă pe traseul somnului. Vede că nu mă mai are în public și lasă jucăria. Următorul sfert de oră va avea grijă de mine. Mă va griji, cum s-ar spune. Vrea să deschid ochii. Îi spun că nu pot. Mă ajută el. Cu mai mult sau mai puțină blândețe, îmi ridică pleoapele. Pornește de la sprâncene. Nu prea merge. Trage cât trage și apoi trece la gene. Are degețelele precum pensetele, deci deschid ochii. Nu de alta dar îmi place să am pe ce-mi da cu rimel. Bun, acum avem amândoi ochii deschiși, e mulțumit. Ai lui se cam închid dar nu se lasă, cred că dacă s-ar uita la desene animate n-ar ezita să aducă scobitori și să și le pună pe post de proptele, așa ca Tom. Se trage de mâini, își numără degetele, la una are uneori 6, la cealaltă ba chiar și 8, numără și la picioarele mele, se miră că-s la fel doar că mai mari și nu-l deranjează că la numărătoare iese de fiecare dată altceva. Mă întorc cu spatele la el. Vine după mine. Trece peste mine de parcă aș fi un buștean. Se lipește cu năsucul de mine. N-are nici aer să respire dar nu-l deranjează. Dimpotrivă. Mă dau mai încolo. Vine după mine. Orbește, ca o cârtiță. Mă dau și mai încolo. Vine iar. Și vine așa oricât m-aș retrage, mă opresc numai de teama să nu cădem din pat. Și de fiecare dată mă gândesc că și dacă am cădea el tot ar veni, așa, câte un pic, până ce ne-am trezi ajunși în bucătărie, pieziș.

Iar acum urmează punctul culminant. Începe să-mi spună cât mă iubește. Mami dulcică, mami frumușică, tubesc, mami mică. Îmi sare somnul și-mi vine să râd. Nu de ce-mi spune ci pentru că știu precis ce va urma. Mă simte. Cred că într-o viață anterioară a fost ogar. Și se lasă tare pe burtică și scoate acel sunet suav pe care l-aș recunoaște și dintr-o mie, cam ca-n coloniile de pinguini unde mama știe exact care e puiul eu doar auzindu-i … piuitul. Iar la noi piuitul se traduce printr-un pârțuleț despre care trebuie, pur și simplu trebuie să povestesc mai pe larg. Deci acest pârțuleț care m-ar face să râd și dacă aș fi pe patul de moarte sună precum un bâzâit. E egal cu el însuși, pornește precum un do și se termină la fel, tot într-un do dar fără să fi trecut și prin re, mi, fa, sol, la, si… e un zgomot calm, imperturbabil, prelung. Peștele balon s-a dezumflat, dar nu fâsâind anost, ci bâzâind fericit și împăcat precum un bondar. Râd, îmi bag capul sub pernă, încerc să nu-i dau senzația că a câștigat, că m-a scos de tot din starea de somn, dar știe, știe năpârstocul că râd și jubilează, doarme pe el dar tot mai are resurse pentru un pic de buieceală pe lângă mine prin pat. Eyes-wide-shut e ce-mi trece de fiecare dată prin minte, deși n-are nicio legătură cu filmul, e pur și simplu dorința lui de-a sta activ și cu ochii cât roata carului până ce efectiv nu mai poate rezista. Dacă mai e un pic de energie în degetul mic de la piciorul stâng, trebuie, trebuie neapărat făcut ceva, pentru că el, așa mic și aparent fragil, este de fapt desăvârșirea îndemnului de-a nu lăsa pe mâine ce poți face azi…

Unde fug ei de noi?

Tot citind crâmpeiele din Alive m-a lovit un gând. Scrie Petronela Rotar despre cum se urca pe bicicletă (bița) și pedala și pedala, pedala fără oprire, cât mai departe de casă și de un tată care o bătea, sau despre verile petrecute la scăldat sau ascunsă în copaci și despre “canal”, locul de taină unde se ascundeau de cei mari. Ca să facă prostii. Și m-am întrebat: copiii noștri unde se vor ascunde oare de noi? Și împreună cu cine se vor ascunde ei oare?

Mi-amintesc perfect cum plecam noi cu săniile în spate, toți copiii din cartier, mai mari, mai mici, băieți, fete, toți la derdeluș. Sau vara, “la apă”. Așa spuneam când mergeam la pârâu. Apoi, când am mai crescut un pic și ne-a învățat unchiul să înotăm cât de cât, mergeam “la Moldova”. Unde ni se putea întâmpla orice, de la a da cu capul de o piatră atunci când săream în apa mai mereu mâloasă, până la să ne înecăm. Apoi îmi amintesc de serile când jucam “urmărire” sau mergeam să aruncăm cu pietre în geam la Hermina. Și Hermina, o femeie vag ciudată (să-mi amintesc să-l întreb pe tata dacă într-adevăr era sau dacă doar noi am făcut-o ciudată pentru că locuia singură și n-o vedeam niciodată mergând pe stradă alături de cineva) ieșea tiptil din casă și ne căuta, pe stradă, prin curți, pe unde noi ne tot ascundeam și inconștienți, chicoteam. Pe-atunci nu venea niciun părinte să stea în spinarea noastră ca să vadă dacă nu cumva facem trăznăi, nu stătea nimeni pe bordură la 20 de metri distanță ca să se asigure că nu plecăm care-ncotro, ai noștri se uitau la televizor sau erau în curte la aer iar noi… bezmeticeam fericiți și departe de grija lor.

Cum ar veni, am crescut frumos. Când am crescut eu, creșteau frumos și cei care luau bătaie și creșteau frumos și cei ca noi, ținuți cu vorba bună, în general. Și am crescut frumos pentru că EVADAM. Plecam din curte și eram noi înșine și ne bucuram că suntem singuri printre cei de-o seamă cu noi, ne bucuram că eram de capul nostru.

Acum însă eu cu ai mei copii, ce fac? Unde pot ei pleca? În fața blocului? Printre mașini și necunoscuți? Exclus! În parc? Nu e deloc sigur în parcuri, nici chiar cu toți gardienii ciorchine adunați. Unde ar mai fi? La bunici, acasă la Gura Humorului? Poate, deși cred că nu mai e nici Humorul ce era… Care va fi pentru ei canalul, sau Valea Lupului (cum a fost pe vremea mamei) sau “la apă”, sau “la Moldova” sau “la Hermina”…? Ce pot să le dau din ce-am avut eu? Unde le pot eu găsi o gașcă de copii și un maidan? Copiii mei au parte de vreo 60 de metri pătrați, de mers de mână pe stradă, de supraveghere atentă în parc, de un trai frumos, decent, ordonat, de o tonă de cărți și de o tonă de jucării, cum ar veni cam au totul… Da, au. Au tot ce nu-i important.

***

Dragii mei, o să mă joc odată
Cu voi, de-a ceva ciudat.
Nu știu când o să fie asta, tată,
Dar, hotărât, o să ne jucăm odată,
Odată, poate, după scăpătat. (Arghezi)

Temperarea unui gust de acadea

E o vorbă pentru toate și vorbele zic bine să nu te opui ci să te învălui cu lucrurile așa cum sunt, bune, rele, ia-le și poartă-le cum or fi, cam ca pe niște haine care sunt și mai groase și mai subțiri și mai colorate și mai anoste și mai comode și mai strâmte sau strâmbe, să le lași, să le porți, că nu degeaba sunt ele așa cum or fi. Dar nu e nicio bucățică de teorie care să-ți zică ce să faci atunci când te nimerești fix cu ace(e/l)a – haina/gândul/gustul/etc – care ți se așează cel mai bine și în care te simți atât de simplu și atât de firesc și de gol dar preaplin și… și… și atât de normal și atât de întreg încât te oprești și te întrebi așa, bun, iar acum eu ce fac? E cam ca-n povestea cu hainele împăratului, doar că împăratul cel de la final nu e șocat înțelegând că e de fapt gol, ci-i pur și simplu neînconjurat de nimic. Și pentru prima dată fericit.

(Dez)ordine & pizza margherita. Crina

Azi, un pic mai încolo, sau poate chiar acum în timp ce scriu, se va naște o verișoară pentru cei doi năzdrăvani ai mei. Micuța Crinuța se naște tot într-o zi de 16 și va avea și ea păr bălai și ochi deschiși la culoare. Așa, ca mama ei. Și ca mama mea.

Și m-am gândit eu așa: ai mei copii, fiind cei mari ai familiei, vor trebui să fie un exemplu pentru ea. De cavalerism, de bune maniere, de bună creștere, de cultură, educație, etc și cum lista e lungă și timpul scurt mi-am suflecat mânecile (pe-ale mele) și i-am pus la treabă (pe ei). Să-și facă ordine la jucării, pe principiul (uneori fals, dar acum nu-i timp de filosofat) că disciplina din exterior aduce disciplină și în interior. Deci i-am pus să facă ordine în dezordine. Și și-au făcut. De cap. Și-au făcut de cap. Am desfăcut toate cutiile de jucării și le-am zis să le sorteze, sub supravegherea mea. Unul s-a apucat de citit. Altul de o luptă cu niște dinozauri. Exact pe dos decât trebuia, adică cel care ar fi trebuit să citească, se lupta, iar cel care ar fi trebuit să fie la nivelul pocnitului de jucării, se lăsase complet absorbit de o carte pe care n-o mai văzuse de la ultima curățenie-de-proporții încoace.

I-am lăsat o vreme, apoi le-am reamintit scopul demersului: ordine, disciplină și un prim pas pe drumul devenirii de modele demne de urmat. Și cu reamintitul am rămas. Unul se apucase să facă un cub, celălalt să călărească pe mânerele canapelelor. Iar exact pe dos decât ar fi fost de așteptat.

M-am gândit să-i las să se plictisească și de noile activități. Și s-au plictisit. Iar când s-au plictisit, s-au apucat de altele. Unele care n-aveau nicio legătură cu ce intenționam eu să fac eu, normal. Și cum într-un final am realizat că nimic nu se va schimba nici dacă îi las în legea lor până cresc mari, m-am apucat eu de treabă. Că tot îmi suflecasem mânecile cu vreo două ore înainte… Și cum munceam eu precum o mașină de mare precizie, aruncând lego la lego, mașini de plastic la mașini de plastic, mașini de metal la mașini de mașini de metal, animale la animale, jucării de lemn la jucării de lemn, ben 10 la ben 10, se trezesc leneșii mei că poate ar interesant să mă ajute. Și m-au ajutat după cum urmează: unul, din vârf de canapea, mă ghida (mami, la piciorul tău, lego! mami, sub cutia roșie, un elefant!) iar celălalt, tot din vârf de canapea, arunca jucării, teoretic spre cutiile desemnate, practic unde se nimerea. În capul și spatele meu de om muncitor și aplecat, cel mai adesea.

Cu chiu cu vai am reușit să fac tot ce era de făcut. Și-aici dau un pont: odată curățenia gata, veți observa o grămadă de resturi care nu pot fi sortate nicicum. Sunt chestii mărunte, gen capete de extratereștri, picioare de animale, bucăți de transformers. Aici se procedează așa: se rulează covorul pe care au rămas și tot ce e în el se va turna pur și simplu într-o cutie, cutie ce apoi va lua drumul gunoiului. Nu încercați să le lipiți sau asamblați. Se vor dezlipi și dezasambla și la următoarea curățenie se vor adăuga altora noi și veți avea și mai multe pretenții de înfruntat. Mami, lipește-i capul! Pune-i piciorul la loc! etc. Adică și mai multă bătaie de cap. Mai multe bătăi de fapt, dacă ar fi una singură ar fi rezonabil. Și simplu de tolerat.

Bun, și-odată terminată treaba, odiseea lecțiilor de viață a continuat în bucătărie. Unde, în nori de făină și un entuziasm general am făcut pizza margherita. Pe care am potrivit-o cu o oală de limonadă și am mâncat-o la locul curățeniei, bucătăria rămânându-mi tot mie de curățat…

Ordine și disciplină, ok, să zicem că, măcar teoretic, le-am bifat. Iar teoria e mereu un prim pas.

DSC_0649 DSC_0652 DSC_0655 DSC_0661 DSC_0664 DSC_0667 DSC_0670

Moi… Lo-lee-ta

Îmi scrie cineva iar eu râd:

Buna dimineata,

Sunt la noul meu birou (îmi spune și adresa). Ma gandesc cu ce sa-ti atrag atentia azi și mi-e greu… o poveste “suculenta”?… o poveste trista?… un gand frumos?…

Sper ca mailul asta sa te faca sa zambesti in coltul (stang) al gurii..

Sa ai o zi buna!

lolita

(sursa foto)

Concluzii:

- nu e tocmai ușor să mi se atragă atenția (și eu care credeam că e fix pe dos!);
- mă interesează, în mare, trei lucruri, și anume: poveștile suculente (mai ales, da, da! și mai ales în timp ce beau un fresh sau un smoooothie suculent și uriaș), poveștile triste (sunt femeie, normal!) și gândurile frumoase (extrapolând un pic, da, mă interesează gânditul frumos, e destul de rar);
- astfel de mesaje au potențial de înveselire (au!)…

Fata lui tata

Mă sună tata. Mă prinde plângând și mă face să râd. Altădată, mă prinde râzând. Și râde cu mine. Mă face să râd și mai tare. Fac ceva minunat, se umflă în pene și zice că da, normal, doar Diana e fata lui tata! Fac o tâmpenie dar nu-i nimic, tata le înțelege pe toate iar Diana e tot fata lui tata! Eu, la punctul culminant, eu, la punctul cel mai de jos, sunt mereu fata lui tata. Iar tata, nota bene, nu e orice tată, e tatăl cel-mai-cel-dintre-cei-mai-cei.

Tata îmi zice bancuri. Multe. Multe pe care le știu, multe pe care i le-am zis chiar eu, dar nu contează, râdem la ele, râdem de ele, râdem unul de celălalt. Râdem. Mult. Râd mult cu tata.

Într-o zi a vrut să-mi zică un banc dar se codea. Că na, poate nu e potrivit, nu e ca de la tată la fiică, poate nu se cade. Îi zic că ne știm de-o viață. La propriu! Plus că noi suntem cei mai buni prieteni, cum, a uitat? Deci se cade. Și mă gândesc cu drag că în afară de fratele meu, care se nimerește să fie mai mare și de mama lui care e cea mai cea mamă cum e și el pentru mine cel mai cel tată, eu îi sunt, ca timp de când ne știm și nu numai că ne știm dar ne și cunoaștem, cea mai apropiată.

Și bancul, căci la el am vrut să ajung, e așa: un om merge la bordel și scoate o mulțime de bani și i-i dă matroanei și-i spune să-i aducă cea mai bătrână, urâtă și neroadă prostituată. Iar apoi, cea mai rea mâncare pe care o are la bucătărie, mâncare veche, arsă, sleită. Matroana se miră, ea e corectă și se simte datoare să-i zică omului că-n banii aceia îi poate aduce o prostituată superbă și o mâncare pe cinste. Dar omul insistă cu cererea lui. Matroana, curioasă precum o pisică, roagă să afle… de ce?! Omul zice simplu: Mi-e dor de casă. Râde tata, râd și eu, râdem bine de tot, iar eu mă gândesc cu tandrețe la omul cu bani și la faptul că un final dadaist al bancului putea fi că el vrea să încerce tocmai ce nu are acasă.

360 de grade

Azi, un altul dintre multele drumuri făcute așa: eu precum păstorul sau câinele de pază și copilul precum oaia. Cea veșnic rătăcită. Pornim. Pornim însemnând că facem doi pași de la ieșirea din bloc și apoi ne oprim. Prima oprire dintre cele care vor urma la fiecare doi pași. Ne oprim să se uite la un gard, la o frunză, la un găinaț, la un pufulete scăpat din punga altui copil care pariez că mergea tot cam așa, la o mașină murdară, la una curată, la o treaptă, la o rampă, la o altă intrare în bloc, la nene de la chioșcul de ziare și reviste cu spiderman și hellokittty, la intrarea la Mega Image (îi iau și lui pufuleți? azi ne grăbim tare de tot, scumpul meu mic, te rog, hai…), la bancomat, la o spărtură dintr-un zid, la un trotuar spart, la aprozar, la alt chioșc de ziare, la alt bancomat, la covrigărie (dacă n-a luat mami pufuleți sigur îmi ia de-aici ceva!), apoi se răzgândește și schimbă direcția, îl întorc, o schimbă iar, mie îmi vine să-i fac ca-n joaca aceea de când eram noi mici și ne țineam mâinile la ochi și alt copil ne învârtea și ne tot învârtea până ce deschideam ochii și oricum nu mai conta cum stăteam și în ce direcție porneam, mai mergem așa, cu el tot oprindu-se, eu tot grăbindu-l până ce se așează în fața mea și ridică mânuțele. A obosit de-atâta drum, vrea în brațe. Cred și eu că a obosit, doi pași înainte, cinci în lateral, trei înapoi, e ca și cum în timp ce eu am mers o stație de autobuz el a străbătut tot Bucureștiul. Și nu perpendicular. Îl iau, Și urmează bucata lipsă din secvența stânga-dreapta-înainte-înapoi-jos (am uitat cred să scriu partea cu căzutul, care se întâmplă cam la fiecare trotuar). Bucata cu uitatul pe sus. Se uită în sus, doar restul spațiului din jurul lui a fost deja analizat. Mi-arată urme de la avioane, comentează dacă sunt mici sau mari, întreabă unde-i elicopterul azi (îi zic că doarme, așa cum va face și el la prânz, să nu cumva uite, da?), îmi spune când e verde la stop, se interesează de o reclamă din vârful unui bloc. Cum ar veni, un om(uleț) care trăiește existența la 360 de grade. Plenar. Îmi fac o notă în minte, printre altele zice să nu mai merg precum o mașină, de la A la B și atât. Începând chiar de mâine să merg și eu văzând ce-i jurul meu. Să merg CONȘTIENT, vorba lui Osho. Voi merge. Dacă nu mă voi grăbi să ajung undeva, iar.

Thank you for installing.

Nu știu dacă am scris vreodată despre cât sunt de fericită că m-am nimerit a fi femeie. Sunt fericită cu fiecare por pentru chestia asta. Nimic, dar nimic nu se compară. Sunt recunoscătoare pentru fiecare bucată din viața mea și mai ales pentru ceea ce ne face pe noi, femeile, atât de speciale, gen faptul că purtăm copii, îi hrănim din noi înșine, copilărim încă o dată prin ei și apoi pentru acele lucruri mărunte cum ar fi că dintr-un dulap plin de haine nu seamănă două între ele, că putem spune o prostie mare cât casa și apoi șterge cu un zâmbet impresia jalnică din ochii celui care face eforturi supraomenești să priceapă ceva, sau că ne putem purta părul în zece mii de feluri, drept, buclat, creț, creponat (revin c-o poză azi-mâine)… sau – la fel de important! – că putem să ne îmbrăcăm la fel de bine în negru dar și în roz bombon sau verde brotăcel și asta fără a arăta nicio secundă de parcă ne-ar lipsi numai bila roșie în vârf de nas. Și peruca pe cap.

Deci, a fi femeie e senzațional. Dar în momentele când după mai bine de o oră de muncă în mediu steril primesc repetitiv unul și același mesaj (Thank you for installing.) aș da tot senzaționalul de a fi femeie care naște, hrănește, copilărește, spune prostii dar frizează sublimul zâmbind etc. pentru ca ceea ce am instalat și mulțumirea care îmi umple ecranul într-o lipsă crasă de empatie față de agonia mea să se transforme în rezultatul a ceea ce cu prețul scurtcircuitării a 99,999999% dintre sinapsele din creierul meu am instalat. Adică pentru a fi bărbat.

Thank you for installing.