Bernard

Bernard e un urs alb. Meschin, împiedicat, nu foarte isteț. I se întâmplă numai lucruri rele. Pe bună dreptate. De fiecare dată când îl văd, mă gândesc la mâna și la mintea din spatele scheciului. E sadic părintele lui Bernard, nu glumă! Pentru Bernard se termină mereu rău, aproape de fiecare dată moare și asta într-un mod cât mai absurd. De exemplu, nu se poate trezi dimineața. Moare de somn. Chiar moare. Cade peste marginea înălțată a patului, mai-mai că se strânge de gât cu firul de la telefon, cade toată mobila pe el, se lovește de pereți, dă peste o minge care i se întoarce în cap și la final se duce de-a berbeleacul peste pervaz. Sau sare din avion, cu parașuta. Are și fumigene, face spectacol, dar aproape de aterizare nu poate declanșa butonul. În rucsac are de toate, cratițe, fructe, numai o umbrelă n-are. Și când în final o are, i se rupe. Cade în câmp și, ca prin minune scăpat, pentru a șterge ridicolul căzăturii apucă ce-a mai rămas din umbrelă și-o face pe-a Chaplin. Până se împiedică și sfârșește într-o grămadă de bălegar. Sau e la piscină și vede un pinguin care sare la trambulină, o trambulină cu multe-multe etaje. Și se urcă Bernard tot mai sus, așa, ca să-i facă în ciudă pinguinului, până ce ajunge în vârf. Și cade. Dar nu oricum, ci dând cu spatele sau capul de toate trambulinele. 

Dar cum niciodată dracul nu-i chiar atât de negru pe cât pare, într-un episod îl vedem pe Bernard cel josnic făcând ceva frumos. Salvează un pui de vrabie. Își pune viața lui urâtă și măruntă la bătaie pentru a proteja acel minuscul pui de vrabie.

Îmi place Bernard, e un personaj interesant. Mă uit de fiecare dată.

Uniformizare

Scris în 2005:

Apariția animalelor de companie e relativ recentă în Spania. Țară de cultură tradițional catolică, machistă și violentă, Spania trata animalele, până nu demult, cu indiferență, uneori cu o sumbră cruzime. Dar lumea se uniformiza, pe acest plan ca și pe celelalte, iar Spania se apropia de normele europene. Homosexualitatea era din ce în ce mai curentă și acceptată, regimul vegetarian se răspândea, ca și gadgeturile New Age, iar animalele de companie, care purtau aici simpaticul nume de mascotas, înlocuiau în familii, puțin câte puțin, copiii. 

U-NI-FOR-MI-ZA-RE.

My Bonnie is over the ocean, kitul de supravietuire, clatitele

E a patra zi în care suntem singuri cuc. Bonnie, în speță capul familiei, este plecat peste mări și peste țări (peste țări și peste un ocean, mai precis) și se va întoarce peste alte șase zile de acum. Deci, ne administrăm singuri, țin loc și de mamă și de tată, locul de tată cuprinzând, printre altele, și sarcina de a face clătite. Dar până să ajungem la clătite, să povestesc și restul.

Restul însemnând un gest de grijă concretă, tipic bărbătească, care, deși m-a făcut ca zile la rând să fac glume mai mult sau mai puțin sărate, mi se pare foarte drăgălaș și în mod clar dovada unui spirit protector. Iar acest gest s-a concretizat în pregătirea unui… rucsac de supraviețuire. Râd și acum, în timp ce scriu, pentru că menirea acestui rucsac este să ne salveze în caz de cutremur, incendiu, tsunami, tornade, nori de praf din Sahara, meteoriți, eclipse de lună și orice alte presupuse calamități ce s-ar putea abate peste o femeie rămasă singură cu doi copii pe Lacul Tei, în anul de grație 2015. Iar acest rucsac conține cam tot ce mă poate ajuta să supraviețuiesc în condiții potrivnice, gen bandă adezivă, lipici, foarfecă (pe timp de restriște eu aș putea foarte bine fi replica tipului din Art Attack, nu-i așa?), brichete (ori, de stres, mă apuc de fumat – ah, dar n-a pus și un pachet de țigări – ori fac un foc folosind bucăți de parchet), marker permanent (cred că tot cu creativitatea are legătură), ață și ac (poate ne îngrășăm de la suc și biscuiți și pocnesc hăinuțele pe noi), saci de gunoi (aici e totul logic, nu poluăm natura niciodată, indiferent de context), cărți de vizită (cine știe, poate am o întâlnire busniess în timp ce scopul meu unic e să supraviețuiesc), hârtie igienică (pentru situațiile în care ne curge nasul, normal, doar nu pentru altceva!), paie pentru băut apa (chiar și în vremuri de ananghie noi ne fandosim), etc. Dar, lăsând gluma la o parte, rucsacul își are logica lui, deși e o logică un pic (a se citi foarte) diferită de a mea.

Bun, și-acum că am acoperit subiectul rucsacul, să mergem mai departe. Pe lângă rucsac ne-a lăsat și o mie de instrucțiuni gen nimic lăsat în priză peste noapte, ușa închisă și sus și jos, o replică airsoft într-un sertar (aveam și eu un făcăleț, dar, hai, pistolul o fi mai impresionant, deși cred că, în caz de restriște, n-aș impresiona nici măcar un hoț diletant, pistolul e de efect, dar cu un tremurat al mâinilor și un clănțănit din dinți mai zgomotos decât cel al biluțelor albe din încărcător, cred că mai mult l-aș distra…), ne-a lăsat și un telefon nou, echipat cu tot ce trebuie. Viber, skype, whatapp, un fel de mail și încă niște chestii care, între noi fie vorba, m-au zăpăcit și mai tare decât rucsacul de care ar putea depinde viața mea.

Deci, ne-a lăsat toate cele de mai sus, dar a uitat ce era mai important. 1 – care este pin-ul la telefon (și cum suntem pe un cu totul alt fus orar, la ora la care mie telefonul mi se descărcase nu prea aveam pe cine întreba), 2 – cum se activează panoul electric în cazul în care rămân pe întuneric și 3 – care este rețeta secretă pentru compoziția de clătite! Și, cum era lesne de anticipat, am rămas fără telefon fix într-o zi când copilul cel mare a căzut pe trepte, dintr-o eroare de pilotaj, am rămas pe întuneric dar aici am avut mai mult noroc, s-a suprapus momentul cu unul în care era și tati-cel-plecat-peste-ocean treaz, așadar cu o lanternă în mână și cu veșnică recunoștință pentru că există skype, umblam la panou sub indicațiile și ochiul lui vigilent (butonul de la dreapta trebuie ridicat, Diana, DREAPTA, aia-i STÂNGA!!!) dar gândindu-mă că e ultimul lucru pe care îl fac în viața mea. Cu clătitele însă, a fost cel mai delicat, cum spuneam ziua la noi e noaptea la el așa că, neavând cui să cer ajutor, le-am prezentat copiilor obișnuiți cu un anumit gust de clătite unele făcute după instrucțiunile de pe internet și adaptate după imaginația mea…

Trăgând linie însă, până acum ne-am descurcat. Mai avem șase zile. Am totuși așteptări mari de la mine, mă încurajez cu faptul că la altă plecare de-a lui am montat un balansoar de bebeluș folosindu-mă (cu multă abilitate!) de un briceag…

DSC_0894 DSC_0897 DSC_0898 DSC_0899 DSC_0900

Ploaia & oda babelor

Azi, prin parc, pustiu. Noi, câțiva câini și niște pensionari. În rest, ploaie măruntă, vânt, frig, noroi.

Și cum era parcul aproape doar al nostru, zic să profităm. Într-un mod educativ. Am propus să strigăm cât ne țin puterile vocalele, a, e, i, o, u, ă, î. Și am strigat, fiecare după cum a putut, eu insistam cu toate, cei mici se încăpățânau cu primele și într-un final m-am prins și eu că e mai ușor să zbieri a până se aude la periferia Bucureștiului decât un î prelung.

O vreme ne-am distrat așa, apoi îmi vine ideea de-a le spune c-am putea să cântăm (bine, fie, să strigăm) și altceva, gen Plouă, plouă / Babele se ouă. Entuziasmați, s-au pornit. Pe lângă lac s-au oprit din zbierat ca să arunce cu pietre, doar-doar sparg gheața, și, cum eu trecusem pe planul doi, mi-am găsit ca ocupație să discut cu două doamne trecute de a doua tinerețe, ba chiar și de a patra, despre cățelul care se ghemuia la picioarele lor. Păreau asuprite de vremuri, copleșite – de fapt niște acrituri, dar mi-am dat seama prea târziu – și m-am gândit că dacă ar schimba o vorbă cu mine, poate ar mai uita de reumatism și de ranchiunele din tinerețe și s-ar mai înveseli. Și cum vorbeam noi mai mult sau mai puțin însuflețite (eu însuflețită, ele, dragele de ele, păreau a mai avea un pic și-și dădeau duhul sufletul) numai ce mă trezesc cu cei doi împielițați că, plictisiți de gheața care nu se mai spărgea, își amintesc de mine. Și cum am simțit pericolul apropiindu-se, m-am gândit să ne îndepărtăm înainte de a scăpa niște porumbei nu tocmai ai păcii, dar, printr-un complot al sorții potrivnice, în timp ce doamnele comentau din vârful buzelor ce drăguți sunt, vai ce frumușei, în stilul oamenilor care nu suportă copiii, ai mei s-au pornit: Plouă, plouă / Babele se ouă, Plouă, plouă / Babele se ouă, Plouă, plouă / Babele se ouă, Plouă, plouă / Babele se ouă. Și, cum era de așteptat, doamnele n-au gustat gluma. Sau poate li s-a părut amuzantă partea cu ploaia, altfel n-ar fi ieșit prin parc ci și-ar fi ținut cățelul ghemuit pe calorifer, dar sigur nu li s-a părut amuzant să se audă strigate pe nume (sic!). Unde mai pui că, pe vremea lor, copiii știau încă de mici că nu curcile plouate  doamnele în etate ci cu totul alte vietăți se ouă. Pardon, fac ouă. 

WP_20150124_008[1]

Poveste atemporala cu supereroi

Copilul cel mare a zis că vrea să scriu o poveste despre eroii lui. I-am spus că e un pic complicat, supereroii nu sunt tocmai aria mea de interes. Dar, ca să-i dau satisfacție, ne-am înțeles ca el să-mi dicteze iar eu să scriu.

Iar scribul a consemnat:

Prima dată Batman era singur, dar apoi și-a găsit prieteni. Și au mers mult, oceane și mări și au ajuns la un castel. La castel nu era nimeni. Apoi s-a auzit un pășit (așa a zis el, iar eu nu l-am corectat). Un bubuit. Prietenii lui Batman auriu și-au pregătit armele să se bată cu monstrul cel fioros. Monstrul și-a scos aripile de bumerang (?!) și au început să se bată. În toiul luptei și-au dat seama că monstrul e foarte puternic și au zis să-și scoată superputerile, ciocanul, fierăstrăul și toporul. Apoi Batman portocaliu l-a lovit cu putere pe monstru (stai mami, pot să merg să fac un caca? Da. Pleacă la caca dar ideile nu se opresc. Mami, scrie, îți zic de-aici. Scriu.) iar monstrul a murit. Apoi au plecat și s-au întâlnit cu un magician (mami, ai scris magician? Da. Scrie arcaș!) cu un arcaș și și-au scos iar puterile de supereroi – toporul de foc, ciocanul de aur și fierăstrăul de iarbă. Batman auriu l-a lovit pe arcaș cu ciocanul auriu și inamicul a căzut pe spate. Arcașul s-a enervat și și-a luat o săgeată din tolbă și a tras în Batman auriu dar Batman auriu și-a făcut un scut de energie. În acest timp Batman verde a sărit pe o cutie plină cu dinamită (mă opresc să-l pun pe cel mic la oliță, am doi copii care fac caca sincron. Copilul cu ideile așteaptă, apoi reia serios) și și-a scos fierăstrăul (cel de iarbă…) și l-a lovit peste mână pe inamic (arcașul, nota scribului) și i-a făcut o rană foarte mare. Batman portocaliu a intervenit și el și și-a aruncat toporul de foc în inamic și l-a lovit atât de tare încât lovitura a fost mortală. Așa a murit inamicul cel rău și viclean. Eroii au pornit mai departe și s-au întâlnit cu monstrul mare de pământ cu cască de fier și cu țepi (tot) de fier care avea un ciocan în mână, un ciocan mare cât … cât… (se gândește) cât… o mașină! Și era greu ciocanul cât opt mașini! Eroii și-au scos superputerile. Batman verde a sărit și a făcut o tumbă în aer și și-a scos fierăstrăul și i-a tăiat dintr-o lovitură capul! Monstrul de pământ a murit. Batman auriu a spus: “O, dar cât de repede a murit!” (repede? mie mi se pare că nu se mai termină povestea dar ce știu eu, eu sunt doar un scrib…) apoi s-au pornit pe drum și au mers, au tot mers și s-au întâlnit cu un robot mare cu cap de om. Nu, de cățel. Trebuie de om de fapt, scrie de om (am scris și mi-am și notat în minte să analizez cândva care-i asemănarea dintre un cap de om și un cap de cățel). Și-au scos eroii iar puterile de supereroi și Batman verde cu fierăstrăul a încercat să-l taie dar n-a reușit. Atunci Batman auriu l-a lovit cu ciocanul și lovitura a fost mortală. Iar aici au găsit o comoară care lumina. Comoara albastră. Și au luat comoara albastră și au mers mai departe unde s-au întâlnit cu monstrul verde … (eu de-acum doar mă prefac că scriu, văd că mai sunt multe lupte și multe întâlniri și suspectez că dacă nu invoc ora de nani nu se va termina prea curând)

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea … cam cum era. De observat melanjul de tehnică militară, ba de pe vremea lui Greuceanu (săgeată), ba din prezentul fanaticilor religioși (dinamită), ba din filmele SF (scut de energie).

(probabil va urma)

DSC_0799 DSC_0801 DSC_0805

Inscenarea. Perspective

Dacă ar fi să descriu umorul lui Kazuo Ishiguro citând un singur paragraf, l-aș alege fără să clipesc pe acesta: […] avea un album splendid expus pe măsuța de cafea, costase o avere, era plin de fotografii artistice cu tineri care pozau pe lângă zidurile unui casbah din nordul Africii. Lui Emily îi plăcea să-l țină deschis la anumite pagini, i se părea că se potrivește perfect cu canapeaua. 

Cum am mai spus-o deja, scrie magistral Ishiguro, nu-i tocmai lesne să scoți descrierea unui personaj din doar o duzină de cuvinte. Și nici nu e ușor ca pe un fundal de melancolie să plasezi o scenă care frizează absurdul, dar s-o alcătuiești cu atât de multă convingere încât cititorul să simtă că, în același context, ar face lucrurile fix la fel și, mai mult de atât, încredințat că face EXACT ceea ce trebuie!

Iar scena despre care spun implică un dulău fictiv pe nume Hendrix (de fapt un labrador incontrolabil și posibil ucigaș) și o casă care trebuie să arate de parcă ar fi fost devastată de incontrolabilul animal. Bonus, impregnarea aerului cu un pseudomiros de câine.

Și avem așa: pe de o parte rețeta pentru miros de câine, rețetă care constă în a fierbe la foc domol apă amestecată cu două cuburi de supă de vită, o linguriță de chimen, o linguriță de boia iute, două linguri de oțet și o mână bună de foi de dafin, în care se adaugă un pantof de piele, cu vârful în jos, în așa fel încât talpa să nu ajungă în lichid – asta ca să nu existe nici un pic de miros de cauciuc ars, și, pe de altă parte, avem devastarea. Devastare care trebuie făcută nu oricum, ci… din perspectiva unui câine (!).

Iar de aici încolo, urmează pagini întregi la care se râde fără încetare, adică cititorul râde, pentru că personajul este cuprins de un haos mental, el trebuie să se dedubleze iar faptul că este un om inteligent, intelectual fin, liniștit, filosof, nu ajută prea mult… Sau tocmai că ajută prea mult. Pentru că, odată prins în acțiunea înscenării, devine nu numai inventiv, dar și de neoprit: Marea greșeală, mi-am dat seama, era totala mea incapacitate de a privi scena din perspectiva unei creaturi ca Hendrix. Cheia, am înțeles acum, era să mă las pătruns de spiritul și de viziunea lui Hendrix. […] Zaharnița răsturnată în bucătărie era în regulă, însă livingul, mi-am dat seama acum, trebuie gândit de la zero. Am intrat în încăpere pe vine, ca să o văd, cum ar fi, de la nivelul ochilor lui Hendrix. Imediat, revistele așezate într-un teanc pe măsuța de cafea mi-au părut o țintă firească, așa că le-am împins, astfel încât să cadă pe o traiectorie care să pară rezultatul unui bot nervos de animal. Felul în care revistele au aterizat pe jos mi s-a părut suficient de autentic. Prinzând curaj, am îngenuncheat, am deschis una dintre reviste și am mototolit o pagină […]. De astă dată, însă, rezultatul a fost dezamăgitor. Era mult prea evident opera unei mâini omenești și nu cea a dinților unui câine. Făcusem aceeași greșeală din nou. Nu mă identificasem cu Hendrix suficient. 

Și se tot identifică și se tot identifică până ce, absorbit de noua lui identitate și complet identificat, își pierde tocmai acel simț definitoriu pentru un animal ca Hendrix (Hendrix!). Auzul. Iar scena care urmează, cu stăpâna casei privindu-l în timp ce “înscena” de zor, sublimează tabloul deja de-a dreptul bizar.

Superb. Kazuo Ishiguro tocmai a devenit scriitorul meu preferat. Pentru că, nota bene, el scrie despre dragoste, muzică, disperare, melancolie. El (așa) scrie despre insuportabil.

Maioneza

Mi-o amintesc perfect pe mama plângând în timp ce făcea maioneză. Nu știu care era proporția de ou fiert la ou crud, eu maioneză nu fac, dar știu că dacă maioneza se tăia, mama plângea. N-am înțeles niciodată de ce, nu era ca și cum n-ar mai fi avut ouă pentru alta, așadar pur și simplu mă șoca. Și n–am înțeles până azi.

Azi a fost așa. Dimineață, la prima oră, trebuia să vină instalatorul. S-a spart o țeavă la bucătărie, ne-am inundat noi și le-am făcut un pustiu de bine și celor de dedesubt. Care, săracii, au apartamentul la vânzare și veșnici vizitatori pe cap. Așa că ei ne-au mulțumit frumos pentru ușurarea demersului, iar noi le-am fost recunoscători pentru că s-au mulțumit cu a ne “mulțumi” doar. Dar revenind la instalator, eu azi, înainte să vină, făceam curățenie lună. Pentru mine nu contează că e el e un om care nu se uită stânga, nu se uită dreapta, ci doar își face treaba și pleacă mai departe în drumul lui, contează că e un om care îmi intră în casă iar eu am pitici care spun că dacă un străin îmi calcă pragul, fiecare lucru trebuie să stea la locul lui. Deci am făcut curățenie. Într-un asemenea hal încât am dat gata și sufrageria și baia și camera copiilor, chit că doar bucătăria urma să fie aria lui. Vine omul, repară, pleacă. Eu iau iar casa la puricat, instalatorii, printr-un cod al meseriei lor, intră încălțați iar eu, de felul meu, consider că una e o tartină cu miere întinsă pe jos și alta mizeria adusă de-afară, de pe hol. Deci, la fel ca dimineață, am luat iar totul la dereticat și, previzibil deja, nu m-am mulțumit cu bucătăria ci am zăpăcit din nou și restul casei, ferit-a sfântul să scape vreun microb neexterminat! Și cum toate erau puse la punct, îmi zic să pregătesc masa de prânz. Pentru care, printre altele, îmi trebuia un sos. De roșii. Și am amestecat eu ce-am amestecat și când să iau borcanul cu cimbru pentru a da nota de final, cum-necum am dat peste vasul cu sos și… dus a fost. Nimic grav, doar cioburi și pete de culoare peste tot, pe jos, pe perete, pe dulap, pe frigider, al naibii castron, parcă picase tocmai din cer de-a împroșcat așa și nu de la jumătate din înălțimea mea! Rectific. La o jumătate de centimetru peste 1,60 cât am eu, picase de la jumătate din micimea mea. Și cum priveam eu calmă în jurul meu, nu știu cum așa deodată mă apucă un plâns. Dar plâns, nu glumă. Soră cu moartea, nu altceva! Și dacă am observat eu că plânsul ăsta brusc și de necontrolat nu seamănă cu nimic din ce-am mai văzut, m-am așezat cât mai comod pe gresia pestriță și, printre cioburi și în miros de roșii strivite și superb mixate cu brânză de burduf, am plâns. Și-am plâns. Și-am plâns. Apoi, odată numărul de dramă inutilă încheiat, mintea mea limpezită a cugetat că mama nu din cauza maionezei plângea ci că săracele ouă și săracul oțet, care nu știu cum se face că uneori nu răspundeau așa cum trebuia, erau doar un pretext decent pentru a suprima un pic sau un pic mai mult din cu totul altceva.

Mingea de tenis

O retrospectivă superficială mă duce cu gândul la mingiuțele de tenis: ori de câte ori una își ia avânt și pornește plină de curaj din tun, tot de-atâtea ori o rachetă o trimite înapoi cu o forță egală celei cu care a venit. Locul ei e în peretele de antrenament. Și mă întrebam cum ar arăta situația dacă jocul ar fi cu … tomate. Roșii. Gogonele. Unde s-ar sparge, în plasa rachetei, de la excesul de entuziasm și zbor sau le-ar ține băierile să facă și drumul înapoi?

Nocturne

Aveam cu totul altceva în plan după Alive dar cum n-aveam starea pentru proza de oameni cinici și dărâmați (invers de fapt, întâi dărâmați și apoi cinici) m-am îndreptat spre ceva ce promitea a fi (tot) suav și trist. Nocturne, de Kazuo Ishiguro, teoretic “cinci povești despre muzică și amurg”. Dar, surpriză-surpriză, ce promitea a fi suav și trist și numai bun de citit la lumina lanternei se dovedește a fi exact genul de scriere de savurat dimineața pe stomacul gol, e o întreagă dramă în spatele cuvintelor dar tonul de observator detașat și umorul impecabil al omului congenital trist, iată o combinație care pentru mine este energizantul perfect.

Citesc, citesc și râd. Una dintre cele cinci povești e așa: el, ea, fiecare la aproape 50 de ani, încă iubindu-se pătimaș dar fiecare retras într-o lume a lui. Scenarii mentale, dacă, dacă, dacă. Apoi e al treilea personaj, povestitorul, prietenul din studenție, acea studenție marcată de Julie London, Peggy Lee, Harold Arlen. Iar povestitorului i se desemnează rolul de a reface relația celor doi. Și urmează pagini întregi de situații hilare, discuții absurde, fiecare are o înțelegere a lui iar rezultatul e cam ca-ntro povestioară pe care o citisem cândva și în care unul încerca să vândă o rulotă unui altuia care credea că va cumpăra o păpușă gonflabilă…

Genial. Voi mai povesti. Și mi-am trecut pe listă și restul scrierilor lui Ishiguro, plus de văzut ce-a rezultat (sau a mai rămas…) din ecranizarea rămășițelor zilei.

Abordari corecte, abordari incorecte

Unul, aleargă prin parc și strigă peste umăr, cântat: Nu măăă priiinzi, babăăăă făăără diiiinți! Alerg și eu după el, râzând, parte pentru că mă amuză teribil copchilul ăsta cu ideile lui, parte ca să se asigure oamenii care privesc de pe bănci că am dinți. Mulți. Frumoși. Și că nici babă nu sunt, uite, pot să alerg!

Celălalt, colora într-o zi un Tweety iar eu mă trezesc explicându-i că e un canar. Îmi zice că nu e un canar, e Tweety. Îl înțeleg. Am pus eu greșit problema, poate dacă îi spuneam că e o pasăre care se cheamă canar, ar fi digerat mai bine informația. Deși… cred că tot Tweety ar fi rămas. Pe o pasăre o poate chema Tweety, n-are cum să o cheme în același timp și Canar.