Serbare, covrigi, telefoane, diversiuni

Alaltăieri la prânz, serbare la grădiniță. Cu mic, cu mare, cu flori, cu poezii învățate, cu emoții, fără emoții, ne-am prezentat la ora cuvenită. Și lucrurile s-au petrecut așa:

– în răstimpul de la ora cuvenită și până să înceapă varieteul m-am ocupat de partea de “costumație”. Nimic complicat, adică nu am avut de tras rochițe de balerină, ștrampi, fixat bentițe, fundițe, etc, ci doar de legat la gâtul copilului o banală eșarfă roșie. Recunoscătoare pentru că s-a recurs la simbolistică în loc de-a se apela la costume complicate și care nu-i fac pe copii decât să se simtă nefiresc și să transpire în mod inutil, mă pregăteam să continui cu partea de așteptare a începerii recitalului. Dar cum liniștea mea e, ca regulă, doar o chestiune de secunde, numai ce-l aud pe cel mic cerând și el o “cravată”. Normal că nu era o cravată și pentru el și la fel de normal că urma partea în care de la cerut va trece la smiorcăit și apoi la ceva și mai colorat. Am scos un șervețel, m-am gândit că-mi pot folosi abilitățile de quilling și că, încântat de diversiune, se va lăsa păcălit. De unde, lui cravată îi trebuia. Mă gândesc că am husa de la tabletă, roșie, cu elastic, poate i-o pot prinde pe post de pelerină. Nu. Nu vrea. Scot o portocală. Poate îi e foame de fapt. N-o vrea. Și noroc că e mic, altfel, la cât era de pornit, mi-ar fi zis și ce să fac cu ea. Lucrurile nu merg deloc bine. Când îmi vine ideea să-l implic și pe tatăl reclamagiului în găsirea de soluții. N-are soluții dar uitându-mă mai bine la el, tot are ceva. Cravată! N-are decât un pic de roșu dar dacă încropesc o povestioară cu un piton african, sigur va merge. Și merge. Pfffiu, am scăpat.

– mă uit la ceas. Mi se pare că a trecut o veșnicie, am transpirat, vreau să înceapă spectacolul ca să stea cel mic potolit și să mă pot relaxa. Nu începe. Se vorbește, copiii sunt tot mai agitați, cel mare aleargă după colegi de grupă, cel mic s-a plictisit deja și de cravată și de așteptat și de povestea cu Moș Crăciun care va veni îndată să-i dea cadou, el vrea cadoul acum, pe loc, și mai vrea și în parc. Sigur, copile, uite apăs butoanele de clonare și teleportare și mergem și-n parc!

– într-un final, începe. Ni se atrage atenția să ne închidem telefoanele mobile dar eu habar n-am să-l folosesc pe al meu. Se ocupă tati de ambele. Lucrurile par să meargă bine. Copiii de pe scenă dansează, cântă, năpârstocul stă liniștit la mine în brațe. 3-4 cântecele, totul e frumos. Apoi îl apucă iar mâncărimea. Vrea covrig. Stau și-mi calculez șansele. Pot să cobor cu el și să iau covrigi de peste drum și apoi să îmi asigur vreo jumătate de oră de pace, cât el va molfăi fericit sau pot să încerc să-i abat atenția cu tot felul de tertipuri. Nu, nu mă mai simt în stare să-i abat atenția deci aleg varianta comodă. Cobor cu el în brațe, luăm covrigii, el mănâncă, eu mănânc, ne întoarcem, ne așezăm. Tati ne face teorie. Teoretic nu e frumos să mâncăm în timpul spectacolului. Practic, după vreo cinci minute, mănâncă și el, cot la cot cu noi. Printre două înghițituri facem poze, comentăm, ne amuzăm. Începe să sune un telefon. Noi le avem închise, deci ne uităm unul la celălalt cu privirea aceea de nț, nț, ce oameni, zău așa… Telefonul tot sună, pare chiar lângă noi. Ne foim, deja iritați. Priviri întrebătoare către noi, dar noi ne știm curați ca lacrima. Teoretic. Practic, e telefonul lui tati. A fost atât de complicată închiderea telefonului meu încât a uitat de al lui. Scuze în stânga, scuze în dreapta, zâmbete strâmbe și vinovate, ei, acum asta e… dar vedeți-vă odată de spectacol și de copiii de pe scenă, lăsați-ne de-acum pe noi!

– varieteul continuă neperturbat până ce lui neghiniță al nostru îi mai vine o idee strașnică. Să se urce pe scenă și el. Are burta plină, e fericit, se simte plin de elan și nu ascultă de noi. Îl lăsăm, simțindu-ne oarecum confortabil cu gândul că mai e o fetiță a cărei verișoară e pe scenă, complet ruptă din peisaj, dar prea mică pentru a i se putea refuza ceva. Precedentul s-a creat, e bine că nu vom fi (iar) noi. Îi dăm drumul spre glorie iar el glorios recită cot la cot cu Bogdan, știe și el cuvintele de cât le-am tot repetat, apoi face comentarii vis-a-vis de aranjarea scenei, numără oamenii de zăpadă (1, 2, 4, 9, Q – da, ce, Q nu e un număr?), microfoanele, aleargă de-a lungul, de-a latul, face flic-flacuri, prim-plan, adună scame, le miroase, gustă, totul e bine și frumos. Îi mai vine și ideea să se urce pe un scaun, eventual să și sară de pe el, noi ne ținem răsuflarea și invocăm spiritele păzitoare ca să-l călăuzească spre noi, acelea n-aud dar o educatoare din culise reușește tot ce nu reușim noi. Încă o dată, am scăpat. Și cum stăm noi cu inima cât un purice, anticipând apocalipse și toată rușinea căzând pe noi, observăm că atenția nu mai este în colțul vesel creat de odoarele noastre ci s-a mutat un pic mai încolo, unde două fetițe au uitat de spectacol și de tot și-și împart o păpușă fictivă, cu palme, tras de codițe, rochițe și tot ce poate fi mai frumos. Brusc fericiți până peste urechi, respirăm ușurați, cu-asemenea reprezentație nimeni nu-și va mai aminti nici acum și nici vreodată de noi!

– final, cadouri, moș Crăciun, poze, flori, ajungem acasă și ne propunem să stăm nemișcați cel puțin două zile, ca să scoatem toată tensiunea, presiunea și epuizarea din noi…

P.S. Ai noștri sunt mereu cei mai frumoși.

DSC_0173 DSC_0212 DSC_0218 DSC_0221 DSC_0229 DSC_0240 DSC_0280 DSC_0401

6 thoughts on “Serbare, covrigi, telefoane, diversiuni

  1. Doamne, Diana, am ras cu lacrimi. Stii cum era la noi la serbare? Cel mare, pe scena, cu colegii. Eu, in primele randuri , ca sa fac poze, il lasam pe cel mic cu tati , plasati langa usa, pentru a putea iesi, daca era cazul.
    Dar el strabatea toata sala, pe sub scaune, printre picioare, ca sa vina LA MINE si sa imi spuna ca vrea melc cu nuca.
    Ei, ia pufuleti , nu am melc cu nuca!
    Nu, melc cu nuca.
    Du-te cu tati si luati.
    Nu, hai TU cu mine.
    Scuze-n stanga, scuze-n dreapta, faceti-ne si noua loc…..luam melcul. Manca.
    Sunt murdar pe maini.
    N-am servetel, sterge-te pe tine.
    Ma vede lumea. Hai cu mine la baie sa ma spal.
    Mai, du-te mai, cu tati, intrati la barbati.
    Vino TU. Intru si la femei, ca sunt copil.

    • Oh, Mirona, dacă tot veni vorba de toalete, eu la teatru când merg cu ei, intru la bărbați. La femei e o coadă teribilă, de fiecare dată, dar bărbații de acolo sunt realmente cavaleri! :-)))

    • Da, întotdeauna sunt cavaleri. La toaletă. (doar am repetat ce ai spus tu)
      Și da, n-ar fi o idee rea, am mai făcut-o cândva de altfel.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>