Planuri

Până să mor?! Mai bine planul pentru ianuarie 2015!

“20 Things to do Before You Die…

1) Look at see through glass and when someone is on the other side shout “OH MY GOD, I’M HIDEOUS!”
2) Bring a big chair into the elevator facing away from the door and when someone walks in, dramatically turn and say ‘we’ve been expecting you.’
3) Walk up to someone, hand them a potato, look them in the eyes and deadpan ‘with great power, comes great responsibility.’ Walk away.
4) Call someone to tell them you can’t talk right now.
5) Point at someone and shout “You’re one of them!” Run and pretend to trip. Crawl away slowly.
6) Buy a donut and complain that there’s a hole in it.
7) Put Mayonnaise in a bowl, freeze it, and tell your friend it’s ice cream.
8) Put up a “Lost Dog” poster with a picture of a cat on it.
9) In a public toilet, pass a note under the door next to you saying, “They’re onto us. We need to go.”
10) Walk up to a random person and say, “Wow! You’ve changed, I still have your picture from five years ago.” And hold up a picture of potato.
11) Call McDonalds asking for directions to Burger King.
12) Order a pizza 5 minutes before New Years, and when it comes, yell, “I ORDERED THIS THING A YEAR AGO!
13) Bring a desk on an elevator. When people try to get on ask if they have an appointment.
14) Go to an electronic store with a banana and say that you want to upgrade to an apple.
15) Call Pizza Hut and ask for the phone number to Domino’s.
16) Hide a walk talkie in a bush and scare people that walk by.
17) Get on a crowded elevator with a bag in your hands, sigh and say “darn my snake got loose again”.
18) When someone asks you if you know what time it is, say yes and walk away.
19) Dress up as a duck and throw bread at people and say,”HOW DO YOU LIKE IT?!! HUH?!!!!
20) Go to a pet shop, point at an employee, and shout “I WANT THAT ONE MOMMY!!!”

Greu dom’le, greu…

Te duci la magazinul de materiale de construcție și întrebi:

Aveți tinci?

Avem. (normal că au mereu, e ca și cum te-ai duce la florărie și ai întreba dacă au flori).

Și cum nu e rost de ezitat între alb sau tot alb, exterior – interior, cumperi un sac, doi, trei, câți ai nevoie și pleci.

La fel și cu lambriul din lemn. Nu-ți ia ani să te hotărăști care-i nuanța care se potrivește cel mai bine cu albul tavanului, dintr-o ochire te-ai decis, cumperi și pleci. E simplu. La fel și dacă de la termopane te-ai pricopsit c-o umezeală de care caloriferele și aerisitul nu te scapă oricât te-ai chinui. Ceri un dezumidificator ceresit și nu-ți bați capul dacă tableta de clorura de calciu e masticabilă sau nu și dacă cristalele active din interior sunt Swarovski sau terapeutice. Sunt cristale active și atât. Dai banii, iei obiectul, îl duci acasă și uiți.

Dar cu totul altfel stau lucrurile dacă ești gospodină și ai nevoie de un cuptor. Mergi la magazinul de electrocasnice și pornești tirul întrebărilor și al pretențiilor. E ca și cum ai cumpăra o mașină. Vrei să fie full option, să arate supercalifragilisticexpialidocious, să nu coste o avere, să aibă o viață lungă cât a unei broaște țestoase, să consume puțin și neapărat să-l depășească în cuget și-n simțiri pe cel al vecinei de la 8. Sau cel puțin așa l-am ales eu pe al meu, cu prețul unei jumătăți de lună în care m-am lipsit și eu și pe toți cei ai casei și de pâinea de casă și de pizza mea cu blat subțire și crocant și de cartofii copți în coajă și ce se potrivesc de minune cu cel mai cremos mujdei de usturoi și, să nu uităm, de biscuițeii vanilați. Am cumpărat pâine, am comandat pizza, am repus în funcțiune deshidratorul și între timp, am tot studiat pliante și oferte și am făcut analize swot. Greu dom’le, greu, dar cine alege culege iar eu m-am ales cu un all-in-one ce aproape gătește de unul singur plus că-mi suplinește până și nevoia de oglindă și ceas…

image

Cuvintele magice

Am stat eu și m-am gândit. Cuvintele magice nu sunt te iubesc, iartă-mă, îmi pare rău ci… te înțeleg.

Te înțeleg face lumea să se învârtă. Și te pot înțelege doar doi oameni. Ori cel care a făcut ce ai făcut și tu ori cel care nu a făcut dar vrea să fie acolo, pentru tine. Iar înțelegerea celui de-al doilea valorează înmiit. El nu știe despre ce e vorba, habar nu are, nu înțelege de fapt nimic, nici de ce, nici pentru ce, nici cum, nici măcar nu ar putea înțelege dar spunând te înțeleg arată și dragoste și iertare și deschidere iar neînțelegerea aceea care se vrea înțelegere e atât de plină de tandrețe și de grijă încât, pur și simplu, rămâi uluit. Și schimbat.

Sinceritate. Libertate.

Am citit cele de mai jos și mă întreb câți părinți pot face la fel.

În copilăria mea – fiindcă pornind de la ea pot să vorbesc cu mai multă autoritate – mi se cerea zi de zi un lucru: să fiu sincer. Și i-am zis tatălui meu: De fiecare dată când îmi ceri să fiu sincer trebuie să-ți aduci aminte un lucru, și anume că sinceritatea trebuie răsplătită, altfel mă obligi să nu mai fiu sincer. Eu am bunăvoința să fiu sincer. 

Nu mi-a fost deloc greu să-mi dau seama că adevărul nu e răsplătit, ci pedepsit. Minciunile sunt răsplătite. Așa că era o chestiune de foarte mare importanță. Le-am spus părinților mei că trebuiau să înțeleagă clar. Dacă vreți să fiu sincer, atunci adevărul trebuie răsplătit, nu într-o viață viitoare, ci acum și aici, fiindcă eu acum și aici sunt sincer. Iar dacă adevărul nu e răsplătit, dacă sunt pedepsit pentru el, atunci mă obligați să mint. Așadar, lucrul acesta să fie clar înțeles și atunci pentru mine nu e nici o problemă, o să spun întotdeauna adevărul. 

Nu cred că toți copiii încearcă să găsească o astfel de rezolvare și fac cu părinții lor un contract precis formulat. Dar eu am făcut cu tatăl meu un contract. Nu conta cât de mult îl afecta adevărul, nu conta cât de mult îl afecta această moralitate, familia, societatea, respectul, ceea ce conta era să spun eu adevărul. Și pentru asta trebuia să fiu răsplătit pe loc, altminteri, “data viitoare voi spune ceea ce vrei tu să auzi dar reține, va fi o minciună!”

În ziua în care i-am spus asta pentru prima dată tatălui meu, mi-a zis: Lasă-mă să mă gândesc, am impresia că vrei să mă duci de nas. Adică tu faci cine știe ce poznă și o recunoști sincer, iar eu va trebui să te răsplătesc pentru ea! 

I-am spus: E treaba ta dacă vrei să fiu sincer sau nu. Eu o să fac oricum ce vreau eu să fac. Pozna oricum va avea loc. Mai întâi o fac și pe urmă se va pune problema să fiu sau să nu fiu sincer. Așa că ce rost are să aducem în discuție pozna? Ea s-a petrecut deja, acum nu se mai poate face nimic în privința ei. Nu ai cum s-o anulezi. Tot ce poți să faci e să mă obligi să mint. Iar eu pot să mint. Și voi putea să mint cu o asemenea expresie pe față încât vei avea impresia că spun adevărul. O să învăț. Ține minte că vei fi responsabil pentru faptul că m-ai abătut de la adevăr. Poți să-ți iei timp de gândire. Eu nu mă grăbesc. Tu ai fost cel care a pus întrebarea.

Ceea ce se întâmplase era că mai încolo de familia mea se mutase o familie de brahmini, niște brahmini foarte ortodocși. Brahminii își tund tot părul și lasă netunsă numai o porțiune mică de cap în dreptul celei de-a șasea chakre, iar părul acela crește mereu. Ei și-l leagă și și-l țin sub căciulă sau sub turban. Iar ce făcusem eu era că tăiasem părul tatălui. În India, oamenii dorm vara afară, pe stradă. Își scot paturile pe stradă. Tot orașul doarme noaptea pe străzi, fiindcă e foarte cald în casă. Așadar, brahminul dormea… și n-a fost vina mea! Avea un choti foarte lung – șuvița aceea de păr se cheamă choti. N-o văzusem niciodată, fiindcă o ținea mereu ascunsă sub turban. În timp ce dormea, ea îi atârna până la pământ. Era atât de lungă încât nu am putut rezista tentației. Am dat fuga acasă, am luat foarfecele, am tăiat-o complet și am luat-o cu mine și am dus-o în camera mea. Dimineața a constatat că îi dispăruse. Nu i-a venit să creadă fiindcă toată puritatea lui stătea în ea. Toată religia lui stătea în ea, acum toată spiritualitatea lui era spulberată! Iar toți cei care locuiau în vecini știau că dacă se întâmpla ceva… la mine trebuiau să vină mai întâi! Iar el a venit imediat. Eu stăteam afară fiindcă știam că avea să se înfățișeze. S-a uitat la mine. M-am uitat și eu la el. Mi-a zis:

La ce te uiți?

Tu la ce te uiți? La fel și eu.

La același lucru?

Da, la același lucru. Zi-i tu pe nume. 

Unde este tatăl tău? Nu vreau să vorbesc cu tine. 

A intrat în casă. Apoi, împreună cu tatăl meu, a ieșit. tatăl meu m-a întrebat dacă îi făcusem ceva acelui om.

Am răspuns:

Nu i-am făcut nimic acestui om dar am tăiat un choti care aparține acestui om. Dar ce făcea el în timp ce îl tăiam? Putea să mă împiedice. 

Omul a zis că dormea. 

Am continuat:

Dacă ți-aș fi tăiat un deget, ai fi dormit mai departe?

I-am spus: Asta arată foarte clar că părul e mort. Și-atunci de ce atâta tărăboi? Atârna acolo ca un lucru mort. Și m-am gândit că ai purtat atâta timp lucrul ăsta mort în turbanul tău, așa că de ce să nu te scap de el? 

I-am adus din casă choti-ul și i-am spus că dacă e atât de pasionat de el, și-l poate lua înapoi. I-am spus că dacă reprezintă spiritualitatea lui, și-l poate lega înapoi sub turban. Oricum e ceva mort. Era mort când îți era prins de cap, era mort când l-am desprins. 

Și, de față cu omul acela, i-am spus tatălui meu: Răsplata? 

Omul a întrebat ce răsplată cer. 

Tatăl meu i-a răspuns:

Aici e necazul. Ieri mi-a propus un contract conform căruia dacă spune adevărul… și dacă îl spune cât se poate de cinstit… 

Și m-a răsplătit cu cinci rupii.

Omul s-a aprins de furie împotriva tatălui meu. I-a zis:

O să-l răzgâi pe copilul ăsta. Ar trebui să-l bați, nu să-i dai cinci rupii. O să se transforme într-un precedent.

Tatăl meu i-a zis:

Dar ăsta e contractul meu. Dacă vrei să-l pedepsești tu, e treaba ta. Eu n-o să intervin. Eu nu-l răsplătesc pentru poznă, eu îl răsplătesc pentru sinceritate. Și toată viața mea o să-l răsplătesc pentru sinceritate. 

Omul i-a zis tatălui meu: 

Mă bagi în încurcătură. Dacă îi fac ceva băiatului, tu crezi că se va opri aici? Mâine îmi voi găsi casa arsă. Și mai e o problemă. Mâine particip la o ceremonie în orașul vecin, iar când oamenii de acolo mă vor vedea fără choti…

I-am spus:

Nu e cazul să-ți faci griji. Ți-l dau înapoi. Ai putea să mă răsplătești și tu cu ceva pentru că ți-l dau înapoi. Nu ai decât să nu-ți scoți turbanul din cap. 

Mia- zis:

Nu-mi da tu mie sfaturi! Îmi vine să te bat dar mă abțin pentru că știu prea bine că asta ar crea un lanț întreg de reacții. 

I-am spus:

Lanțul s-a creat deja. Ai venit să te plângi. 

S-a întors spre tatăl meu: Poftim!

(…)

E greu să găsești un tată ca acesta. TATĂL trebui să-și impună forțat idealurile lui. Dar tatăl meu nu s-a amestecat în viața mea iar eu știu că aș fi fost o cu totul altă persoană dacă ar fi făcut-o. Fiecare părinte își transformă copilul într-un ipocrit. 

Epoca de aur?

Observ cu încântare că am depășit perioada Ben 10. Ben 10 care a urmat la noi după epoca clasicilor roboți electronici de jucărie și a fost un salt ca de la pământ… la cer. Adică de la ființe care arătau decent și nu săreau prea mult din schema două mâini – două picioare – un cap și se comportau destul de previzibil am ajuns să luăm tot felul de arătări care întrec tot ce-am putut să văd vreodată în filmele horror, plus toată ideea de jucărie care e construită în capul meu. Pentru că, ehehei, pe vremea mea – da, da, am observat și eu că încep să sun ca un pensionar… – industria plușurilor punea accent pe drăgălășenia iepurașului și a purcelușului și a vulpiței iar cea a păpușilor (nu vorbim aici despre păpușa Chucky, desigur) pe trăsăturile dezirabile din orice chip feminin (ochii mari, nasul cârn, gropițele din obraji, fruntea bombată și părul lung și lucios precum al prințeselor) iar odată cu Ben 10 m-am trezit față în față cu arătări ciudate, diforme, iar când spun “arătări ciudate” mă refer la figurine cu patru brațe, șase ochi, capete supradimensionate și pline cu lichid, mâini uriașe și picioare minuscule (imagine de t-rex răsturnat?!) și pentru că mi-e greu să prind în cuvinte întreaga cohortă de arătări, exemplific cu câteva, pentru clarificare:

image

Acum însă suntem la Transformers, lego Star Wars, transformatorii salvatori (alții decât Transformers, dar tot salvatori) și… peștișorii roboți. Care din castronul de salată s-au mutat în cadă și o țin ocupată zi și noapte și clipocesc cu spor făcând zgomot de parcă nu ar fi doar doi, ci ditamai crescătoria de păstrăvi unde mă mai duceau tata și mama pe vremea când eram copil (pe vremea mea, da, da).

Și-mi plac vietățile astea două de nu mai pot. Nu fac ele mare lucru, dar zău că mi se par la fel de educative precum… laptopurile de jucărie, cu toate cântecelele și activitățile lor amuzante și efectele lor. Adică noi le-am dat nume, ne scăldăm împreună cu ele, dacă nu-s vigilentă la fluxul farfuriilor mă trezesc că le-am și hrănit, copiii simulează întreaga piramidă trofică în care peștișorul cel mic e mâncat de rechinul pitic care la rândul lui e mâncat de marele rechin albastru care ocazional mai înghite și foci, într-un cuvânt, o investiție minoră pentru o întreagă poveste și un întreg ambient!

image

image

(Și desigur, trăiască magazinul online Noriel!)

Vineri. Sensuri

Azi, în zi de vineri (e vineri, nu-i așa?) vorbim despre esența vieții. Dar înainte să ajung la esență și chintesență, să povestesc un episod de la grădi care are legătură cu zilele săptămânii. Ajung într-o zi să-l iau pe Bogdan și-mi spune educatoarea că a fost în plină formă (a se înțelege că și-a închis colegi în toaletă, s-a fugărit cu ei printre scaune, mese, pe scaune și peste mese) iar eu îi spun că na, e odihnit, ca după weekend. Îmi zâmbește oarecum încurcată, mai povestim despre niște rechizite care trebuie cumpărate, apoi plecăm. Eu, cu gândul la zâmbetul ei de Monalisă și neînțelegând de ce s-o fi uitat atât de lung. Bogdan îmi povestește ceva ce a făcut cu un băiețel, ceva ce făcuse și cu o zi înainte tot cu același băiețel, l-ascult doar cu o ureche, cealaltă fiind ciulită la simfonia ipotezelor din capul meu. Mergem alandala, ne urcăm în taxi, taximetristul se conversează cu cei mici și povestește un episod cu fetița lui, ceva ce făcuse și ea la grădiniță ieri. IERI. Ieri! Îmi pică fisa, e marți azi, de aceea educatoarea se uita la mine de parcă aș fi fost picată din cer. Îmi vine să râd, ei, asta e acum, sunt o mamă cu capul în nori. Nu-i tocmai bai. Ajungem acasă și pun mâna pe telefon să-i povestesc lui tati ce impresie bună știu să fac eu. Și până s-apuc să-i fac rezumatul, îmi zice că diseară va merge totuși la fotbal, se strâng suficienți băieți. DISEARĂ?! Diseară însemnând că ziua pe care eu o credeam luni și care era de fapt marți e chiar miercuri de-a binelea, miercuri fiind, ca regulă de ani buni, seara de fotbal. Încremenesc. Acum privirea educatoarei îmi reapare în întreaga ei splendoare și nu-mi mai arată a nelămurire ci a ceva mult mai rău…

Și revenind la ziua de azi – e vineri, am verificat între timp – și la esența vieții, mi-am amintit de o povestioară spusă de Paler când venise el odată la Humor. Și povestea el cum a mers el la Roma și când a coborât din tren, plin de bagaje, a avut surpriza să nu-i sară zece hamali să-l ajute, mai mult chiar, îi pică ochii pe unul care stătea liniștit pe o bancă și fuma de parcă n-ar fi fost un tren tocmai venit și enșpe mii de călători. Și, curios cum era din fire, intră în vorbă cu el. Ca omul să îi spună că el nu mai duce în ziua aceea bagaje, că și-a făcut deja banii pentru mâncare și nu mai are nevoie de alții momentan. Stupoare, nu-i așa? Omul dintr-o țară fostă comunistă – comunistă în toată puterea cuvântului – , deprins cu ideea că a sta cu mâinile în sân e rușinos, nu pricepea. Cum adică, ți-ai strâns bani pentru un strict necesar și nu mai muncești azi, deși ai putea? Păi poți avea mai mulți mâine, de exemplu. Dar nu, filosofia omului era simplă și clară, cam ca a ursului Balloo. Am muncit azi, mi-am asigurat cele necesare, acum stau. Stau și privesc, stau și mă liniștesc, stau pentru că îmi permit să stau. E asta o lecție de viață sau nu? E. Iar eu, îmbrăcată în pijamalele mele de damă (asta e pentru poveste, de fapt n-am o bluză de pijama ci un tricou larg de-al lui tati și în loc de clasicii pantaloni de pijama un șort  la fel de larg și caraghios, cum ar veni haine numai bune pentru a NU face muncă în folosul comunității ci pur și simplu a mă relaxa) îmi fac bilanțul activităților aducătoare de bani. Și cum bilanțul e satisfăcător, mă voi opri acum să-mi cultiv și fericirea mea. E esențial.

tumblr_nfx8urnUzb1rd4558o1_500

Ivan Ilyich, omul de la sat, omul modern, medicina, doctorul

Am căutat astăzi un articol excelent pe care îl citisem acum ceva vreme, articol care vorbește despre ceea ce înseamnă profesia de medic și despre pasul (înainte, înapoi?) făcut în ultimele decenii, când practic tot ceea ce înseamnă acces la cunoaștere și informație a explodat. Este o confesiune a unui medic ale cărui temeri se leagă de cât de capabil e, de cât de competent e, de câte răspunsuri poate da și de câte soluții poate găsi dar care se vede complet nepregătit în momentul în care trebuie să aducă alinare. Este o aducere în conștient a poveștii lui Ivan Ilyich a cărui dramă nu este boala în sine sau întrebările în legătură cu reușita pe care o poate sau nu aduce tratamentul prescris, ci singurătatea. Înconjurat de familie, de medici, el este de fapt singur, singur prin faptul aparent banal că nimeni nu-i arată înțelegere, compasiune, simpatie, totul se rezumă la fișe, la constatări, la recomandări, la rețete, pe când el are nevoie, precum un copil, să fie alinat. Să fie vindecat, nu tratat.

Și mi-am amintit de bunicul, care atât spunea: Vica, să nu mă lași să stau în spital. Nu în spital, acasă. Acasă, între cei dragi. El, om cunoscut în tot orașul, stimat, ar fi beneficiat de toată grija și de tot confortul dacă ar fi fost nevoie să stea în spital. Dar pur și simplu se opunea. Aveam acasă perfuzia, îmi amintesc perfect cum mama îi schimba acele, tuburile, flacoanele cu pastile și nu-i trebuia mai mult. Erau lângă el mama, tata, bunica și pentru el, nimic nu mai conta. Era ACASĂ, era împăcat.

Acum însă s-a ajuns la momentul la care nicio femeie nu mai naște acasă, mai mult, fără să-și fi făcut cel puțin trei ecografii la părțile moi - nu, nu e o metaforă, ci doar un (alt) termen medical – iar a spune “nu” procedurilor din clinicile private sau din spitale denotă o alegere (un manifest chiar!) și nu împrejurări lipsite de perspectivă. În cel mai îndepărtat sat, unde pentru oameni periuța de dinți e un moft, se știe totuși foarte clar că pentru dureri de șale se merge la primul spital și se face o recoltare de urină sau un RMN. Totul are o rezolvare. Pentru că medicina are acum aproape toate răspunsurile. Și învinge tot. Chiar și viața, uneori.

***

Azi, 18 decembrie, se împlinesc exact doi ani de când Bogdan a fost diagnosticat cu diabet. Timp în care toți medicii la care am fost nu ne-au spus decât despre progresul medicinei, despre pompe cu insulină, despre insulina inhalabilă, despre vaccinul miraculos, despre studii, despre cercetări, teste și, desigur, placa despre cum să raportăm glicemiile la carbohidrați la ore și la unități. Totul e în cifre, totul e matematică. Și toți s-au declarat nemulțumiți în legătură cu drumul pe care l-am ales eu. Ei bine, mai vedem.

Serbare, covrigi, telefoane, diversiuni

Alaltăieri la prânz, serbare la grădiniță. Cu mic, cu mare, cu flori, cu poezii învățate, cu emoții, fără emoții, ne-am prezentat la ora cuvenită. Și lucrurile s-au petrecut așa:

– în răstimpul de la ora cuvenită și până să înceapă varieteul m-am ocupat de partea de “costumație”. Nimic complicat, adică nu am avut de tras rochițe de balerină, ștrampi, fixat bentițe, fundițe, etc, ci doar de legat la gâtul copilului o banală eșarfă roșie. Recunoscătoare pentru că s-a recurs la simbolistică în loc de-a se apela la costume complicate și care nu-i fac pe copii decât să se simtă nefiresc și să transpire în mod inutil, mă pregăteam să continui cu partea de așteptare a începerii recitalului. Dar cum liniștea mea e, ca regulă, doar o chestiune de secunde, numai ce-l aud pe cel mic cerând și el o “cravată”. Normal că nu era o cravată și pentru el și la fel de normal că urma partea în care de la cerut va trece la smiorcăit și apoi la ceva și mai colorat. Am scos un șervețel, m-am gândit că-mi pot folosi abilitățile de quilling și că, încântat de diversiune, se va lăsa păcălit. De unde, lui cravată îi trebuia. Mă gândesc că am husa de la tabletă, roșie, cu elastic, poate i-o pot prinde pe post de pelerină. Nu. Nu vrea. Scot o portocală. Poate îi e foame de fapt. N-o vrea. Și noroc că e mic, altfel, la cât era de pornit, mi-ar fi zis și ce să fac cu ea. Lucrurile nu merg deloc bine. Când îmi vine ideea să-l implic și pe tatăl reclamagiului în găsirea de soluții. N-are soluții dar uitându-mă mai bine la el, tot are ceva. Cravată! N-are decât un pic de roșu dar dacă încropesc o povestioară cu un piton african, sigur va merge. Și merge. Pfffiu, am scăpat.

– mă uit la ceas. Mi se pare că a trecut o veșnicie, am transpirat, vreau să înceapă spectacolul ca să stea cel mic potolit și să mă pot relaxa. Nu începe. Se vorbește, copiii sunt tot mai agitați, cel mare aleargă după colegi de grupă, cel mic s-a plictisit deja și de cravată și de așteptat și de povestea cu Moș Crăciun care va veni îndată să-i dea cadou, el vrea cadoul acum, pe loc, și mai vrea și în parc. Sigur, copile, uite apăs butoanele de clonare și teleportare și mergem și-n parc!

– într-un final, începe. Ni se atrage atenția să ne închidem telefoanele mobile dar eu habar n-am să-l folosesc pe al meu. Se ocupă tati de ambele. Lucrurile par să meargă bine. Copiii de pe scenă dansează, cântă, năpârstocul stă liniștit la mine în brațe. 3-4 cântecele, totul e frumos. Apoi îl apucă iar mâncărimea. Vrea covrig. Stau și-mi calculez șansele. Pot să cobor cu el și să iau covrigi de peste drum și apoi să îmi asigur vreo jumătate de oră de pace, cât el va molfăi fericit sau pot să încerc să-i abat atenția cu tot felul de tertipuri. Nu, nu mă mai simt în stare să-i abat atenția deci aleg varianta comodă. Cobor cu el în brațe, luăm covrigii, el mănâncă, eu mănânc, ne întoarcem, ne așezăm. Tati ne face teorie. Teoretic nu e frumos să mâncăm în timpul spectacolului. Practic, după vreo cinci minute, mănâncă și el, cot la cot cu noi. Printre două înghițituri facem poze, comentăm, ne amuzăm. Începe să sune un telefon. Noi le avem închise, deci ne uităm unul la celălalt cu privirea aceea de nț, nț, ce oameni, zău așa… Telefonul tot sună, pare chiar lângă noi. Ne foim, deja iritați. Priviri întrebătoare către noi, dar noi ne știm curați ca lacrima. Teoretic. Practic, e telefonul lui tati. A fost atât de complicată închiderea telefonului meu încât a uitat de al lui. Scuze în stânga, scuze în dreapta, zâmbete strâmbe și vinovate, ei, acum asta e… dar vedeți-vă odată de spectacol și de copiii de pe scenă, lăsați-ne de-acum pe noi!

– varieteul continuă neperturbat până ce lui neghiniță al nostru îi mai vine o idee strașnică. Să se urce pe scenă și el. Are burta plină, e fericit, se simte plin de elan și nu ascultă de noi. Îl lăsăm, simțindu-ne oarecum confortabil cu gândul că mai e o fetiță a cărei verișoară e pe scenă, complet ruptă din peisaj, dar prea mică pentru a i se putea refuza ceva. Precedentul s-a creat, e bine că nu vom fi (iar) noi. Îi dăm drumul spre glorie iar el glorios recită cot la cot cu Bogdan, știe și el cuvintele de cât le-am tot repetat, apoi face comentarii vis-a-vis de aranjarea scenei, numără oamenii de zăpadă (1, 2, 4, 9, Q – da, ce, Q nu e un număr?), microfoanele, aleargă de-a lungul, de-a latul, face flic-flacuri, prim-plan, adună scame, le miroase, gustă, totul e bine și frumos. Îi mai vine și ideea să se urce pe un scaun, eventual să și sară de pe el, noi ne ținem răsuflarea și invocăm spiritele păzitoare ca să-l călăuzească spre noi, acelea n-aud dar o educatoare din culise reușește tot ce nu reușim noi. Încă o dată, am scăpat. Și cum stăm noi cu inima cât un purice, anticipând apocalipse și toată rușinea căzând pe noi, observăm că atenția nu mai este în colțul vesel creat de odoarele noastre ci s-a mutat un pic mai încolo, unde două fetițe au uitat de spectacol și de tot și-și împart o păpușă fictivă, cu palme, tras de codițe, rochițe și tot ce poate fi mai frumos. Brusc fericiți până peste urechi, respirăm ușurați, cu-asemenea reprezentație nimeni nu-și va mai aminti nici acum și nici vreodată de noi!

– final, cadouri, moș Crăciun, poze, flori, ajungem acasă și ne propunem să stăm nemișcați cel puțin două zile, ca să scoatem toată tensiunea, presiunea și epuizarea din noi…

P.S. Ai noștri sunt mereu cei mai frumoși.

DSC_0173 DSC_0212 DSC_0218 DSC_0221 DSC_0229 DSC_0240 DSC_0280 DSC_0401

Filosofie, darshan, filosia

O poveste sufistă foarte veche sună așa:

Un rege și-a chemat înțelepții la curte și le-a zis: 

“Urmează să-mi fac un inel foarte frumos, am unul dintre cele mai bune diamante posibile. Vreau să pun înăuntrul inelului un mesaj care să-mi poată fi de ajutor într-un moment de disperare covârșitoare. Mesajul trebuie să fie scurt, ca să poată fi ascuns în inel, sub diamant.”

Erau cu toții înțelepți, erau cu toții învățați. Ar fi fost capabili să scrie tratate grandioase. Dar să-i dea un mesaj nu mai lung de două-trei cuvinte, care să-l ajute în momente de disperare cruntă… S-au gândit, au căutat în cărțile lor, dar n-au putut găsi nimic. 

Regele avea un slujitor bătrân, care îi era ca un tată. Regele avea față de el un imens respect. Bătrânul i-a zis: “Eu nu sunt un înțelept, eu nu sunt un învățat. Dar știu mesajul, fiindcă nu există decât un singur mesaj. Iar oamenii aceștia nu ți-l pot da. El nu poate fi dat decât de către un om care s-a cunoscut pe sine. În îndelungata mea viață la castel mi-a fost dat să întâlnesc tot felul de oameni, iar printre ei am întâlnit odată un mistic. Fusese un oaspete al tatălui tău, iar eu am fost cel care să-a ocupat de el. La plecare, în semn de mulțumire, mi-a dat acest mesaj”. Și bătrânul l-a scris pe o bucățică de hârtie. A împăturit-o și i-a dat-o regelui. “Să nu-l citești, să-l ții ascuns în inel. Deschide-l numai când orice altceva a dat greș, Când nu mai există cale de ieșire.” 

Acel moment a venit. Țara a fost invadată iar regele și-a pierdut regatul. Fugea pe calul său ca să-și salveze viața, iar dușmanii erau pe urmele lui. A ajuns într-un loc unde cărarea se termina. Nu se putea întoarce. Deodată și-a adus aminte de inel. L-a deschis, a scos hârtia și a citit. “Și asta va trece.” 

Și a trecut. Dușmanii care îl urmăreau pesemne că s-au rătăcit prin pădure, pesemne că au apucat-o pe altă cărare. Regele s-a întors, și-a adunat oase și a recucerit regatul. Iar în ziua când s-a întors victorios, pretutindeni era sărbătoare, muzică, dans. Bătrânul era prezent și mergea pe lângă trăsură. El i-a zis regelui:

“Acesta este de asemenea un moment potrivit ca să citești mesajul.” 

Regele i-a spus:

“Ce vrei să spui? Acum sunt victorios, oamenii sărbătoresc, nu sunt lovit de disperare. Nu sunt într-o situație fără de ieșire.” 

Bătrânul i-a spus:

“Ascultă. Mesajul acesta nu e numai pentru când ești învins. E și pentru atunci când ești victorios. Nu doar pentru când ești cel din urmă, ci și pentru când ești primul.”

….

D-ale lui Bogdan

Seara. Târziu. Noi, în pat, frânți. Copiii, pe lângă pat, jucându-se. Proaspeți și veseli și plin de entuziasm de parcă ar fi fost prima oră a dimineții. Deși, într-un fel, aproape era. La un moment dat, pentru o schimbare de peisaj, se urcă și ei peste noi.

Dialog:

Copii, se rupe patul așa, cu toți.

Bogdan: Păi dați-vă jos.

Normal.