The fuck(s) of the century

La final de 2014, tic-tac, tic-tac, citesc “Jurnalul unui tembel infidel” (am zis tembel la modul liber și nepăsător – careless and free, young and restless, etc. – a se nota). Am cartea despre care scriam acum vreo două nopți și am fost răvășită de încântare pentru că a venit, zisesem că nu mă risc să ajung în 2015 fără s-o citesc (mi se părea crucial!) dar răpusă de săniuș n-am mai ajuns la Eminescu s-o iau. Deci a venit și i-am rupt radioasă ambalajul, nu știu de ce credeam că e și cu autograf (m-am gândit că fiind o primă carte, sigur scriitorul are un cuvânt surpriză și surprinzător de răscolitor pentru fiecare suflet care-o dorește investindu-și milioane de așteptări în ea…).

Pe scurt. N-are autograf. Normal. Și deși am ajuns la jumătate, nu mi-a frânt existența în două. Normal. Deși eu doream. Și speram. Mă așteptam să mă topesc de încântare, de râs, de sublim. Încă nu s-a întâmplat. Totuși, am râs un pic. Scrie bine despre măști. Și despre permisiunea de a găti. Și distinge destul de simpatic între citit, privit, proaste și deșteptuțe. Aici.

image

Și-apoi la chiloții  pijămăluțele cu iepurași a căror tragere trebuia însoțită de un sărut pe frunte și nu de the fuck of the century. Care va fi fost absolut și senzațional, dar până la THE FUCK OF THE CENTURY… mai e cale lungă. Cam de o sută de ani. Respect însă perspectiva povestitorului, chiar dacă nu-i și a mea.

Și ce-am mai făcut a fost să încuviințez niște “definiții” ale iubirii. Atât momentan. Mai am jumătate de carte însă. Și sper cu înverșunare că răvășirea va veni spre final. De noapte de cumpănă dintre ani. Pentru că, una peste alta, e totuși o carte pe care n-o poți lăsa.

***

Later edit. Am scris prostii mai sus. Cartea… e. Am găsit ce am căutat. Și am și râs.  Mult. 2015. Iubirea în alb.

best things in life are free

Ooooooooo, da! Mult adevăr în vorba asta! Mă doare fiecare bucățică de corp, tocmai vin de la cea mai intensă porție de săniuș a tuturor timpurilor, nici când eram copil nu s-a simțit vreodată așa! Două ore ne-am dat non-stop, și cu scoica și cu punga și călare și pe jos! Iar jumătate din timp am cărat și 12 kile la deal, respectiv micul dintre cei doi ghiduși… Deci dacă mâine reușesc să mă clintesc din pat, va fi un succes. Iar dacă voi avea glas să grăiesc va fi și mai și, pentru că în cele două ore de călărit derdelușul și căzut în toate râpele dimprejur am profitat de luna în creștere și am țipat precum niște descreierați! Dacă e să fac o listă a lucrurilor care detensionează instant, pot garanta cu propria voce că urlatul din toți bojocii face minuni! Azi am făcut-o experimental. Și ca să verific dacă povestea care a circula șoptită și mustăcită când eram mică are vreun strop de adevăr. Iar povestea era cum că niște amici de-ai bunicilor, oameni de vază și perfect calibrați, s-au strâns în ultima noapte din an pe un vârf de deal și au ur(l)at până n-au mai putut idilicul mesaj înșirat aici: A murit Dumitru / În gară la Titu / Pe-o scândură lată / Cu  _ _ _ _   _ _ _ _ _ _ _ … și-apoi fără voce dar împăcați până la Dumnezeu au început cu dreptul anul cel nou. Voilà l’absolu!

Om & oameni

Ce spuneam, că sunt nemulțumită de zăpadă?! Oh, nu, azi m-am bucurat de fiecare bucățică din ea! Am scos costumul de ski de la naftalină, am rupt țurțuri gigant – Excalibur, sabia și puterea cea fără de cusur -, am scuturat crengi de copac, am dat și mai multă mâncare la porumbei, vrăbiuțe și ciori, am făcut îngerași, m-am uitat în sus cu ochii mijiți și m-am gândit că dacă mi-aș lua covorașul de yoga la mine, nămeții ar fi un cadru perfect pentru meditat!

Și am văzut un om de zăpadă desăvârșit. Un nene a făcut pentru nepoțica lui cel mai frumos om de zăpadă ce mi-a fost dat vreodată să văd! Cu fes roșu, morcovel la nas, ochi din capace de Coca-Cola, nasturi din cutiuțe de la ouă Kinder, fulăraș din beteală de pom, vestuță dungată și o trăistuță verde pe umăr… cred că de fapt era o omulică de zăpadă și nu un om. Și mai frumos decât toată migala investită și forma gingașă ce-a rezultat mi s-a părut că l-a lăsat (a lăsat-o de fapt) acolo când au plecat, n-au luat nici nasturii nici trăistuța nici vesta și nici căciulița în ideea că mâine e altă zi, altă zi pentru alt om, ci totul a rămas acolo – să-i încânte laolaltă pe visători și pe cei care, nepreocupați, trec.

Om, oameni, fulgi mari și-o nemărginire în sufletul meu.

Ora 01:56

Ora 01:56. Am stat și-am citit tot ce e scris pe (în?) Jurnalul unui infidel. Mi-am comandat și cartea dar ca să fiu sigură că nu mă va prinde anul viitor în așteptarea ei, mâine mi-o iau din librărie. Citesc. Citesc tot ce îmi cade în mână, am încă o mie și una de întrebări.

Închid, mă ridic din pat și mă uit pe geam. E ora două noapte și văd un băiat și o fată ce merg să se dea cu sania. La ora două noaptea un băiat duce pe un umăr o sanie și de mână o fată. Voi adormi zâmbind. Și bucurându-mă că există toate acele o mie și una de întrebări.

image

Les deux, tous les deux, tous deux

Era o povestioară frumoasă cu doi moșulici care erau prieteni încă din copilărie și au crescut împreună, legați și au fost așa mereu până când, la un moment dat, s-a rupt ceva. Ceva ce niciunul dintre ei nu (putea?) repara. Și se întâlneau zi de zi în același loc, la aceeași oră, pentru a fi împreună chiar dacă nu-și vorbeau. Și-și citeau. La mese diferite, citeau cu voce tare. Citeau ca pentru sine, dar unul pentru celălalt. Lumea se mira, ei însă știau.

Acum nu știu dacă am spus-o bine, dar ideea e nevoia de celălalt. Beyond all things, space & time.

AMR…

M-a încurcat rău de tot zăpada de azi. După ce zilele trecute a fost cald și frumos și mai-mai că mă așteptam să înflorească Bucureștiul, azi am luat-o de la capăt cu un strat de haine în plus. Și după ce mi-am petrecut Crăciunul făcând planuri pentru vară și am văzut zeci (sute cred…) de poze cu vile și viluțe și am scos cele mai bune scenarii cumulând distanța până la malul mării, distanța până la castele, fortărețe, muzee, parcuri și piețe, tot entuziasmul meu meu solar s-a prăbușit odată cu ninsoarea ce s-a pornit ieri.

Ninge. Ninge și ninge și nu se mai oprește. Sublim afară, feeric, poetic, angelic, mirific, rocambolesc, n-am ce zice, în parc fiind chiar mă gândeam că-i totu’ ca-n povești dar eu m-am setat pe modul vară și deși mai e fix același număr de zile nu știu de ce mi se pare că timpul meu de așteptare s-a dilatat. Dublat. Triplat. Multiplu de patru – sau cum s-o chema. Plus infinit sau infinit plus 1.

Deci, complet neînflăcărată, de-a dreptul dărâmată chiar, privesc pe geam și consemn: turta dulce de-afară e cea mai nepotrivită mâncare pentru nerăbdarea mea. Și sunt un copil răsfățat. Da.

Inimioara de aur

Cumpăr două pungi de pufuleți. Prin parc, copilul cel mare mănâncă și tot aruncă bețe în lac. Cel mic vrea să facă la fel. Se apleacă după o crenguță căzută și concentrat fiind pe aplecare varsă jumătate din pungă pe jos. Noi râdem, el e serios. Ne zice că-s pentru porumbei. Bine, sunt pentru porumbei. Vine cu creanga și cu punga pe jumătate la gărduleț, ca să arunce bățul și el. Aruncă. Scapă iar punga și pierde alți pufuleți. Iar râdem, lui iar nu i se pare nimic nefiresc. Sunt pentru rațe. Bine, pentru rațe să fie. Mai are vreo trei în pungă când cel mare se trezește că el nu mai are deloc. Cel mic întinde punga cu-ai lui trei. Doamne cât îl iubesc!

Despre “acolo”

O parabolă, nu un banc.

Într-o dimineață, pe când primăvara era pe sfârșite, melcul și-a început călătoria în sus pe trunchiul unui cireș. Niște vrăbiuțe din copacul alăturat au început să râdă. Nu era anotimpul potrivit și nu erau cireșe în cireș. Au râs mult pe seama lui.

Apoi, o vrăbiuță a zburat în jos, a ajuns aproape de melc și i-a spus: Dragul meu, unde te grăbești? Încă nu sunt cireșe în copac!

Dar melcul nici măcar nu s-a oprit. Și-a continuat parcursul în sus. Fără să se oprească, a spus: Dar vor fi acolo când ajung eu.

D-ale Cleopatrei idei de business

Crăciun fericit! Crăciun fericit și… o piele frumoasă! De ce zic așa? Pentru simplul motiv că eu, în astă zi de Crăciun, 25 decembrie 2014 anno domini, am descoperit cea mai minunată variantă de gel-de-duș-gomaj-cremă-de-corp! Notez aici rețeta magică, deși e zi de sărbătoare și ce zic eu n-are de-a face cu sarmalele sau cu salata de boeuf, dar e o vorbă care bine zice că frumusețea pe care o ai în vară e cea pe care ți-ai întreținut-o în iarnă!

Deci, poțiunea magică am preparat-o așa: pulpă de migdale (mi-a rămas de la laptele făcut pentru copii) amestecată cu o portocală doar curățată de coajă (lăsată cu pieliță și cu sâmburi, cu tot) și cu un avocado. Tot curățat de coajă, normal. E genială combinația! Dintre toate experimentele de până acum (banană cu tărâțe, portocală cu tărâțe, ou cu tărâțe și suc de lămâie sau tot felul de alte combinații din cele enumerate mai sus) cea de azi mi se pare a avea efectul cel mai spectaculos! Mai jos, poze cu amestecul fabulos. Pour les amateurs & connaisseurs!

image image image

Și cum mă minunam eu de efectele fantastice gândul meu s-a dus departe hăt, ceva la modul cum ar fi dacă n-aș limita Integraalia la promovarea unui stil de viață sănătos și comercializarea de diverse preparate care celebrează simplitatea ci aș merge și mai departe și aș transforma vânzarea de chestii minimaliste, vegane și raw într-un spațiu unde pe lângă vitrina cu bunătăți fără urmă de conservanți sau alte artificialități aș avea și o zonă amenajată cam în genul saloanelor de cosmetică, unde să se facă înfrumusețare… raw! Preparate pe loc, precum sucurile de fructe de la tonetele din parc și din mall, cu “ingrediente” la alegerea clientei, în funcție de pielea ei și de dorințele ei! Ei, nu sună prea rău, mmm?

Și să facem nu numai întreținere ci totul ca pe vremea Cleopatrei, cu epilare din aceea primitivă (primitivă pentru simplul fapt că orice e primitiv în lumea glamour-oasă și pretențioasă a “sistemului IPL de îndepărtare a părului“) făcută cu miere de albine și zahărul acela pur și neindustrializat, păr îngrijit și întreținut cu uleiuri și buclat cu moațe în loc de ondulatoare de păr și catifelat la atingere nu datorită modelării la cald (asta pentru că am văzut zilele trecute o reclamă la o placă de îndreptat părul, reclamă  – foarte reușită ca și imagine, într-adevăr! – cu o tipă ce încerca să îmbrace o rochie cu fermoar la spate, fermoar care nu se încheia pentru că prindea între dințișori șuvițe mult prea alungite și mătăsoase) și corp îmbăiat în lapte de … (nu m-aș aventura la cel de capră sau bivoliță, am ajuns într-un final la ideea că totuși altele sunt ființele care au nevoie de el) migdale sau sucuri de fructe, morcovi sau … …. …. ei hai, Crăciun fericit de-acum și-un corp senzațional 365 de zile pe an tuturor!

Visul cu salata & mama Ninsun

Ia uite ce visez eu în ajun de Crăciun. Se făcea că mergeam pe stradă cu cei mici și era o zi splendidă de primăvară, întâmplător intrăm în vorbă cu o doamnă ce se nimerise să meargă în paralel cu noi, ne minunam împreună de cât de frumos e, eu trăgeam cu ochiul la costumașul ei, era genul acela de învățătoare de altădată, coafată frumos, cu taior, pantofior cu toc și guleraș apretat. Și cum mergeam noi așa pe stradă celui mic i se face somn și într-un firesc al lucrurilor, ne culcăm la prima scară de bloc, pe piatra de la intrare, piatră care nu era nici rece și nici incomodă ci primitoare precum o pernă mare cu puf și numai bună pentru un pui de somn. Și dormim așa, la grămadă, doi copii, eu și pseudo-învățătoarea care era cu noi, așa, în văzul trecătorilor, neînveliți și fericiți.

De trezit (nu din somnul meu, ci din puișorul de somn visat) ne-am trezit cumva cu un mușchetar în minus. Învățătoarea. Probabil se odihnise mai repede și pornise în drumul ei. Și-am plecat trei în loc de patru în curtea din spatele blocului pe scara căruia ne făcusem siesta. Am dat peste un grup de copii care jucau ceva la o masă. I-am spus copilului cel mare să se joace și el cu ei, că-s apropiați de vârstă, mi-a zis să cer eu voie în numele lui. Le strig întrebarea și mă pomenesc cu vreo șase vrăbii gureșe care țipă laolaltă că da, sigur că da, să vină. Totul e un mare entuziasm. Dar înainte de-a-l lansa printre ei, îi zic să facă un pipi. Și numai ce mă trezesc cu toți țâncii veniți acolo peste noi, să facă și ei, dacă tot am pomenit de așa ceva, dar nu în vreun loc mai retras ci acolo, pe loc. Locul fiind un frumos strat cu salate verzi. Verzi și firave. Atât de firave încât cât ai zice pește le culcă la pământ cu … rezultatul ideii mele. Timp în care cel mic se uita, eu mă uitam și tot eu mă rugam să nu mă vadă nimeni că în loc să-i disciplinez stau și nu reacționez în vreun fel.

Și pe când scriam și mă gândeam că voi încheia fără să închei de fapt, zicând că interpretarea, dansul și cadourile vin abia la sărbători, realizez că simbolistica e una mare și lată. Și simplă. Eu trebuia să fiu vocea rațiunii! Dar nu știu cum se face că (nici în vis!) nu-mi reușea deloc.