Zzzz…

Somnul de prânz. Nu-l ratez. Dorm cei mici, dorm și eu. Zilnic. E regula de la care nu există abateri. Iar dacă noaptea am somnul superficial și știu în orice clipă care copil s-a dezvelit, care mi-a tras un picior în coaste și căruia i-e sete chiar înainte ca el să o știe, ei bine când vine vorba despre somnul de prânz, nu dorm precum un “urs hoinar ce visează miere iar”, vorba povestitorului, ci precum un bolovan. Da, exact ca un bolovan. Adică dacă cei mici s-ar trezi între timp și ar începe să se joace chiar și cu cele mai zgomotoase jucării sau să se bată între ei și să plângă cu glasurile lor ce fac trâmbița judecății de apoi să pară un cântecel suav, eu probabil tot mi-aș vedea de somnul meu până ce s-ar împlini cele aproape trei ore regulamentare.

Și astăzi, cum dormeam eu precum un bolovan, aud o bufnitură. Dar bufnitură, nu glumă! Adică din moment ce am sărit precum un arc, n-a fost un zgomot de șagă. Iar pentru că mintea mea funcționează pe bază de copii, primul gând a fost că a căzut unul din ei din pat.  Așa că nemaichibzuind de ce nu se aud și plânstele de rigoare verific stânga, nu, nu-i stânga, doarme de n-are habar, apoi din două salturi ajung în sufragerie, unde capotase cel mare la prânz. Sufrageria însă doarme, cu canapea cu tot. Și tot fără habar. Iar cum în cele două-trei secunde în care am răspuns la prima supoziție n-a fost timp să mă dezmeticesc și deși inima îmi bătea de să-mi sară din piept probabil sângele mi se blocase undeva în drum spre cap, m-am gândit că singura variantă plauzibilă pentru zgomot și pentru starea de șoc în care mă aflam este, nici mai mult nici mai puțin, că am căzut EU din pat. Momentan satisfăcută de explicația găsită, mă așez să-mi trag sufletul. Și tot trăgându-mi eu sufletul încep să se lege detalii în mintea mea. Rezultând ceva îngrijorător. Nu, nu am căzut eu din pat, știu perfect că m-am încurcat în plapumă când am sărit. Și zgomotul nu a fost din sufragerie, deși acolo am alergat. Și nici de afară, SkyTower e fix unde era și când ne-am culcat. În jurul meu nimic nu pare altfel decât era, adică mormanul de jucării e tot acolo, nu a făcut nimeni curat între timp, de pe comodă nu a căzut nimic, pereții nu sunt mai sparți decât erau deci încă o dată cade ipoteza unui cutremur, așa că singurul lucru logic și firesc și perfect normal la care mă pot gândi este… o fantomă.

Da. Sunt o femeie în toată firea, mamă pe deasupra, om teluric și rațional, dar dacă se aude un zgomot pentru care nu am o explicație și pe care știu sigur că nu l-am visat, nu pot fi decât fantomele din adolescența marcată de Stephen King și cei asemenea. Note to self: să nu mai dorm ca un bolovan.

This entry was posted in Casă and tagged by Diana. Bookmark the permalink.

About Diana

Sunt un om ca oricare altul, am o viață normală, mi-o trăiesc într-o casă ca oricare alta. Din care însă dau tot ceea ce este nefolosit. Este un exercițiu bun. Vi-l recomand.

3 thoughts on “Zzzz…

  1. Somnul de dupa-amiaza? Nu m-am mai intalnit cu el de cand eram copil. Cum mai e, a ramas la fel?

    Vecina ta a scapat ceva greu din mana. Fantomele nu apar asa doar ca sa te sperie, si nu vin cand nu poti fi atenta la ele :)

    • Razvan, somnul de pranz s-a schimbat foarte mult, cand eram mici n-am fi dormit deloc (cred ca vorbesc si in numele tau…) acum insa … ai vazut… precum un bolovan :D
      Si multumesc pentru gandul cu vecina, e reconfortant, pe de alta parte insa ce-ai scris in continuare nu e prea linistitor :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>