Tribut

Des, prea des, aud:

“Copile, încetează, mă faci de rușine!”

“Mă faci de rușine” și nu “e rușine” sau “nu e frumos” sau “nu e bine” sau “te rog frumos să nu mai faci așa”. Copilul e rușinea părintelui care de altfel este un om respectabil și fără cusur. Un copil care se trântește pe jos în magazin sau în parc nu atrage atenția asupra lui cât asupra părintelui. Părintele e vinovat, rușinea e a lui. A mamei, dacă ghinionul a dat peste ea, și de necaz îi plesnește lacul de pe unghii, sau a tatălui, căruia îi albește brusc încă un fir de păr din cap. Copilul care se trântește pe jos în public e o tragedie. Pentru imaginea părintelui. Normal. Numai acasă, între patru pereți și patru ochi, părintele nu se rușinează cu copilul care-i face scene. Pentru că între 4&4, raportul de forțe e altul. Oh, da, acasă, între cei patru pereți, care n-au nici ochi și nici nu aud, problema rușinii se pune cu totul altcumva!

Sau: Eu, când eram copil, nu făceam așa. Nu, nu făceai, dar oare de ce nu făceai? Pentru că dacă făceai primeai o mamă de bătaie nu ruptă din rai, ci soră cu moartea. Nu primeai o palmă ci primeai curele peste fund. Până se înroșea. Sau învinețea. Probabil dădeau și mama și tata. De la mama se înroșea, de la tata se învinețea. Greșesc cumva când spun că nu făceai pentru că îți era FRICĂ? Nu e așa?

Într-o lume în care se publică pe bandă rulantă cărți despre parenting, se țin conferințe, există organizații pentru protejarea și promovarea drepturilor copilului (da, copilul are și el drepturi, în caz că nu știai!) și există tot felul de campanii cu titluri care îl fac pe orice părinte care se poate numi așa să-și țină respirația și să-și ia încă o dată comportamentul la evaluat (“Protejează-ți copilul de tine însuți” – doare, nu-i așa?) educația se face în vreo 64% din cazuri (cel puțin așa zic sondajele, dar să nu uităm că sondajele se fac doar pe baza a ceea ce e asumat și declarat) cu… bătaia. Sau cu amenințările. Vine bau-bau. Vine monstrul de sub pat. Nu mai vine Moș Crăciun. Sau, amenințarea secolului XXI și cu o rată spectaculoasă de succes, “nu îți mai dau tableta să te joci”!

Ce pot să zic… Poate doar că mie nu mi-e rușine de toți acei gură-cască ce-mi văd și aud copiii țipând. Indiferent cât de tare ar țipa. Mie mi-e rușine cu alte lucruri. Cum ar fi, printre altele, să le cer să se potolească pentru că îmi șifonează imaginea. Iar eu intru în pământ de rușine dacă acum, pe vremea mea, cu mintea mea, în loc să am inteligența și maturitatea să mă controlez, “rezolv” conflictul arzându-le o palmă peste obraz.

Placa de gramofon

Sweeney se întâlnește pe drum cu Brecon. “Unde te duci?”, îl întreabă. 

“Mă duc la Connemara.”, răspunde Brecon. 

“Adică te duci la Connemara, cu voia Domnului?”

“Nu. Cu sau fără voia Domnului, mă duc la Connemara.”

Din cauza replicii obraznice, Brecon a fost transformat într-o broască și ținut mai multe zile într-o baltă. După ce și-a ispășit pedeapsa, Brecon a fost readus la forma inițială. Întors acasă, a început să-și adune din nou lucrurile. 

“Unde te mai duci?”, întrebă Sweeney. 

“Mă duc la Connemara.”

“Adică te duci la Connemara, cu voia Domnului?”

“Nu!”, strigă Brecon, “Mă duc la Connemara sau înapoi la balta cu broaște.”

Duminica

Peste “And that’s the end and that’s the start of it / That’s the whole and that’s the part of it / That’s the high and that’s the heart of it / That’s the long and that’s the short of it / That’s the best and that’s the test in it / That’s the doubt, the doubt, and not the trust in it / That’s the sight and that’s the sound of it / That’s the gift and that’s the trick in it” aud un bârâit de bormașină. Gândind că trebuie să fie nebuni aștia de sub mine de lucrează în zi de duminică, iau covorașul din camera copiilor în brațe și plec cu el pe balcon la scuturat.

Saltul cuantic

Zbor:

Un artist începător se duce la un impresar în căutare de muncă. Impresarul îl întreabă: Ce știi să faci?

Fără niciun cuvânt, artistul își deschide larg brațele, zboară în jurul biroului, iese în zbor pe fereastră, zboară de-a lungul străzii apoi intră iar pe fereastră și aterizează în fața biroului impresarului. 

Bine, bine, spune impresarul, imiți păsări. Ce altceva mai știi să faci?

Marea frenezie & ceasul stricat

Azi m-a apucat și pe mine. Dacă în anii trecuți m-am uitat ridicând din sprâncene și cu fața de nț, nț, nț, nu știu cum pot unii face așa ceva, chibzuind că numai sălbaticii se isterizează la vederea unor cifre în fața unui % și, nemaiputând judeca, se reped de parcă ar fi ultima felie de viață pe care vor pune mâna în toată viața lor cea lungă ce va urma, la fel și eu. Nimic de laudă dar dacă s-a întâmplat, s-a întâmplat.

Așa că ziua mea a pornit cu sms-uri: Astăzi între 09:00 – 18:00 vom livra din partea xxxxx comanda dvs. Curier XY, telefon xxxx, Stimate client, xxxx va livra astăzi coletul dvs. nr. AWxxxx, ramburs xxxx lei. Telefon curier xxxx. Plus o invazie de altele având ca temă marea chiverniseală din fiecare an: Superoferta Black Friday cu cele mai mari reduceri între 21-30 noiembrie. Grăbiți-vă. Stoc limitat. Profitați la maxim de extradiscount!

Și a continuat cu apeluri de-ale mele la diverșii curieri desemnați, pentru a afla totuși mai precis când se va livra ce-am comandat și a nu fi nevoită să stau nelipsită de-acasă precum un papagal. Dar nebunie mare fiind și o lume întreagă de oameni disperați, n-am putut ajunge la un interval mai redus decât cel enervant de lung și care urma să dureze de dimineața și până seara, nici mai mult, nici mai puțin. Și-așa că mi-am luat răbdarea în dinți și m-am pus pe așteptat. Și mâncat. Până la prânz a fost liniște pentru ca, a naibii treabă, să se pornească totul fix de la ora la care, precum un om cinstit și ghiftuit până la pleznire ce eram, mă pregăteam să-mi fac siesta. La fel ca șarpele boa din Micul Prinț, după ce a înghițit un elefant. Vine primul curier, achit, zic mulțumesc, desfac. M-apuc să probez și, spre iritarea mea, nu-mi vine nimic. În condițiile în care nu am pus chiar 15 kile pe mine în timp ce mâncând precum un veritabil rozător așteptam să se scurgă orele sorocite. Iar de la cei la care dădusem comanda nu era prima dată când comandam. Și cum politica mea e, orice-ar fi, să plec capul și niciodată să nu reclam, azi am pus mâna pe telefon și-am sunat și m-am plâns că nu-mi vine nimic și că vreau altceva. Dau peste oameni amabili și receptivi la smiorcăiala mea, tot ce trebuie să fac e să trimit înapoi ce-am primit și să îmi plasez comanda pentru altceva. Sun la curierii pe bicicletă, singura șansă ca pachetul meu să ajungă înapoi tot azi și nu când va face plopul micșunele. Luni adică. Și cum de ziua de returnare a produselor depindea venirea celorlalte, în mintea mea tulburată timpul nu prea era de partea mea. Reîmpachetez izmenele care nu mi se potriveau și aștept. Și tot aștept. Cu ochii pe ceas și cu doi copii ce știau că vor fi duși la teatru și cu încă un curier cu o altă comandă ce nu mai venea. La 5,30 trecute fix vine omul cu bicicleta. Ia pachetul retur iar eu închid ușa în urma lui cu nădejdea că va ajunge înainte ca programul de la firma de unde am dat comanda de nimicuri care nu mă (mai) încap se va termina.

Al doilea curier – al treilea de fapt – pe numele lui fictiv dar teribil de adevărat Ionuț Buzilă, încă nu a venit. Și nici n-a mai sunat. Dacă va veni azi sau anul viitor de Black Friday, rămâne de văzut. Buzilă nu vine iar eu m-am bosumflat. De fapt, sunt o bombă cu ceas. Unul stricat.

***

Cu o oră întârziere a venit și Buzilă cu cărțile mele la preț special. Inocență din partea lui, uimire dintr-a mea, cunoașterea… probabil va urma.

image

Cele 64 de arte

Recitind Ascetul dorinței am dat peste ceva ce acum vreo șapte ani nu-mi amintesc să fi remarcat. Este vorba despre cele 64 de arte (da, 64) care conform culturii orientului antic trebuiau stăpânite de către o femeie. Iar pentru că în nota de subsol a cărții sunt enumerate abia șapte, mi-am suflecat mânecile ca să le găsesc și pe celelalte. Trebuie să știu la ce mă raportez, nu-i așa? Și până să găsesc paragraful cu cele șaizeci și patru de arte – cât de intimidant sună! – am citit, oarecum în legătură, următoarele: În secolul IV i.e.n. erotismul era o arta, o îndeletnicire zilnica, o căutare a plăcerii și fericirii. Kama Sutra, o compilație a tuturor scrierilor despre erotism din acea perioadă, tradusă prin “arta de a iubi”, strânge sub semnătura unui mare învățat, Vatsyayana, reguli, povețe, trucuri nemuritoare în arta amorului. De fapt, în acele vremuri, Kama Sutra era o lucrare considerată un exemplu tipic al științei erotice, ea făcea parte din învățătura tradițională pe care copiii și adolescenții trebuiau sa o studieze.

Ajung și la partea de educație și învățătură tradițională și la ceea ce considerăm necesar să-i învățăm pe cei mai mici decât noi, dar până atunci să dau lista acelor multe arte comentând asupra a ceea ce știu eu să fac.

Muzica vocala (am început-o cu stângul, abia dacă știu să cânt The wheels of the bus go round and round...), muzica instrumentală (dacă firul de iarbă poate fi considerat un instrument – până la urmă face zgomote interesante, deci de ce nu? – atunci da, aici bifez, știu perfect cum să întind firul între cele două degete mari și să fluier de să mă fac auzită din partea cealaltă de parc!), dansul (da), desenul (da), decupajul (e o artă pe care nu o stăpânesc la perfecțiune dar sigur mă pricep să decupez un oval desenat), covoarele de flori (cum adică un covor de flori? dar cele cumpărate și alese pe sprânceană din IKEA ce au?!), aranjarea buchetelor de flori (da), vopsirea și colorarea corpului (a fost o vreme când îmi vopseam părul cu henna, singură, deci pot spune că da), mozaicurile (puzzle e bine?), aranjarea patului (da, sigur că da, în copilărie la bunica eram expertă, vrând-nevrând, dar de când am copii nu prea am mai exersat…), instrumentul muzical făcut din boluri pline cu apa (aici nici măcar nu am habar la ce se referă), jocuri acvatice prin stropirea cu apa (da, la mare și la piscină nu mă întrece nimeni la plonjări și la plescăit), folosirea farmecelor (voodoo, neah, not my kind), băuturilor și cuvintelor magice (te iubesc spus din toată inima face însă minuni), arta de a confecționa ghirlande (să zicem că pot împleti o funie de usturoi, da), confecționarea coroanelor și a ornamentelor pentru cap (coronițe de flori știu să fac, da, da!), arta veșmintelor (dacă aș zice nu, n-aș fi femeie, nu-i așa?), confecționarea ornamentelor pentru urechi din fildeș sau din sidef (da, îmi pot agăța o scoică pe un fir de ață la gât, sigur că da!), prepararea parfumurilor (da, n-am nevoie de Prada Candy, știu ce pot face cu un strop de ulei de cuișoare amestecat cu uleiul de cocos, asta e clar), aranjarea bijuteriilor (în dulap, pe suport, în cutie, pe mine, am nevoie de detalii ca să îmi dau seama ce culoare are bulina mea), prestidigitația (pot face niște scamatorii simple pentru copii, gen uite tăvița de ciocolată plină ochi dar după două-trei bucățele s-a terminat, cum, tu chiar nu observi că s-a terminat?!), magia (tocmai ce ziceam de voodoo că e not my kind), manichiura (și pedichiura, deci am compensat la magie!), arta culinară (aici chiar excelez, las modestia pentru alte dăți, când nu stau cu vreo listă de care depinde feminitatea mea sub nas!), pregătirea băuturilor (fac un fresh senzațional!), arta cusutului (da, da, îmi coseam fuste pornind de la pantaloni, casă de modă credeam în studenție că voi avea!), dantela (da, îmi place dantela, sper că la așa ceva se referea…), arta de cânta la tobă (nu cânt la tobă dar știu să bat toba foarte bine!), ghicitorile (am copii deci uraaaa, pot adăuga și asta pe lista mea!), arta de a completa un citat (da, dacă îmi spune cineva Après moi! completez imediat cu le déluge), enigmele (viața e o enigmă, clar!), arta de a lega cărțile (știu să lipesc cu bandă scotch cărțile rupte de cei mici), arta de a spune povești (aici sunt master, nu altceva!), citatul clasic drept răspuns la întrebări (ce fac? păi… sufletul meu are încredere în raza de lumină, a zis-o Hugo, dar nu știu cât de clasic e sau era), arta împletitului din lemn de palmier (în țara în care trăiesc eu există doar lemn de stejar. Și nu e foarte maleabil.), arta tâmplăriei (departe de mine gândul de-a face discriminare dar vorbim despre lista pentru femei sau bărbați?!), arta dulgheriei (idem), decorarea casei (aici i-am inițiat chiar și pe cei mici, am decorat atât de mult încât nu prea ne-a mai rămas nimic de decorat!), cunoașterea pietrelor prețioase și a bijuteriilor (știu piatra soarelui, lapis lazuli și… cam atât), amestecul și șlefuirea metalelor (ei, îmi face cineva o farsă?! parcă mai adineauri mă exoneram!), evaluarea formei și a culorii pietrelor (da, pietrele au forme și culori frumoase, indiferent ce forme și culori ar avea), pomicultura (la muncă patriotică, în școala generală, am plantat și eu câțiva copăcei, dacă stau bine să mă gândesc, chiar și în curte la bunica am participat la ceva, dar ce era – pomul cu merele de aur, cel mai probabil! – nu-mi mai amintesc clar), creșterea animalelor (cresc, cresc, doi, de fapt chiar trei purceluși am la ferma mea), arta de a învăța papagalii și graurii să vorbească (merge și cu purceii?), arta masajului și a îngrijirii corpului și a părului (dacă este vorba doar și strict despre corpul meu mă pricep, da), arta de a vorbi prin semne (fac oil-swishing în fiecare dimineață, deci am deprins și limbajul semnelor, da), cunoașterea limbilor străine (trei, cu indulgență, de restul nu am habar), cunoașterea unor limbi regionale (limba pruncilor care plâng isteric, da), arta de a împodobi care cu flori (probabil m-aș pricepe, dacă aș avea, atât care cât și flori), arta de a observa semnele prevestitoare (știu foarte bine când copiilor le e foame sau vor o jucărie nouă, da), arta de a fabrica mașini (nu fabric mașini dar funcționez eu precum una. De teren accidentat.), dezvoltarea memoriei (nu, nu țin minte nimic, uit tot, iert tot, șterg tot, face parte din educația de yoghin), recitarea unor texte (poezii pentru copii, Luceafărul (primele strofe)), jocurile de cuvinte (dacă intră și tongue twisters aici, atunci da, she sells sea shells by the sea shore și l-am învățat și pe Bogdan ceva), cunoașterea dicționarului (nu-l cunosc dar știu unde căuta), cunoașterea metricii poetice (am făcut litere în facultate, deci ar trebui să-mi mai amintesc ceva!), cunoașterea versificării și a formelor literare (idem), arta de a trișa (… e o artă așa ceva?), arta deghizării (un cearceaf pe cap și sunt un Casper supradimensionat!), arta jocurilor – jocul zarurilor (turnuri din cuburi și Lego știu eu să fac), cunoașterea jocului de șah (joc șah doar dacă cel cu care joc știe să mă lase să câștig de parcă chiar aș câștiga), confecționarea jucăriilor pentru copii (aici eu nu, mama însă da, ce broscoi Kermit a făcut ea pentru mine cândva, oh, da…), cunoașterea bunelor maniere (știu care e cuțitul pentru pește, paharul pentru țuică, cum se mănâncă spaghetti și că nu trebuie să arunc cu popcorn la cinematograf), cunoașterea regulilor succesului (aici e o regulă simplă și una singură și se cheamă nu renunța), arta culturii fizice (alerg și fac yoga, dacă la asta se referea…).

 

Trăgând linie, parcă nu stau chiar foarte rău, dar nici femeia ideală nu sunt, e destul de clar. Dar dincolo de partea de bile albe și buline roșii, cele 64 de arte care sunt un must know dau de gândit. Mi-au amintit de o vizită la Peleș și de regina Elisabeta și de lucrurile pe care femeile educate de-acum o sută de ani le făceau…

Și revenind la problema educației, educației așa cum am primit-o noi, în general, și a celei pe care o dăm mai departe, ca regulă, să nu uităm că nu este una a celebrării personalității și-a exprimării libere și-a armoniei cu propriul corp și cu lumea. Este una a reținerilor, a temerilor și a mai bine nu decât da. 

De meditat.

Supradoza. Nu doar de teatru.

Până pe 23 noiembrie la Țăndărică are loc Festivalul Internațional al Teatrului de Animație. Deci, o supradoză de teatru pentru noi.

Ce-am văzut de ieri și până azi: Capra cu trei iezi, Prințesa și Broscoiul, Alice în Țara Minunilor. Spectacole sunt de dimineața și până seara, dar noi le-am ales pe cele trei.

Iar acum, câte un pic despre fiecare.

Capra cu trei iezi. Prima piesă care respectă întru totul povestea. Adică aproape întru totul, la modul că nu a fost adaptată zilelor noastre și nimeni nu vorbește, precum în Scufița Roșie, la telefonul mobil. Se preamărește într-un cântecel  traiul la țară unde totul este ecologic, bio și sănătos, însă de altfel Capra e capră și deși cântă cu “cine iubește și lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă”, e totuși precum cea pe care mi-o amintesc eu din copilăria mea. Lupul, e foarte simpatic, iezișorii sunt pe cât de haioși, pe-atât de adorabili, costumele foarte reușite, piesa antrenantă, cum s-ar spune, un succes. La final, i-am dat caprei flori. Și ne-am mirat că nu le-a mâncat.

Prințesa și broscoiul. Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă poveste de dragoste de când există poveștile și până acum. După Frumoasa și Bestia. Ca și spectacol, a fost însă puțin bizar, cel puțin în prima parte, unde deși totul mergea precum în istorisirea Fraților Grimm, background-ul era unul de inspirație zen, cu prințese costumate în rochii-kimono, un rege foarte blând și înțelept și un curtean samurai ce tăia până și muștele cu sabia de la cingătoare. Că-și prindea degetele în teacă, e un detaliu irelevant. Destul de bulversant pentru mine, dar pentru copii și pentru mintea lor nepoluată de anumite așteptări, o regie perfect acceptabilă. Finalul însă pe mine m-a cucerit, broscoiul e de-a dreptul fabulos cu glumele lui și-apoi odată transformat în prinț, e … hipnotizant. Nu pentru că ar fi fost ales un actor de-o frumusețe rară ci pentru că a fost ales unul extrem de expresiv. Și care a transmis cu prisosință ideea de bărbat gentil până la … suavitate, ca să spun așa. Iar morala poveștii, exprimată de regele cel înțelept, este de asemenea una încântătoare, mai ales pentru mințile incurabil de romantice. Acolo unde iubirea nu este suficientă, o supradoză de iubire va duce, în final, lucrurile pe făgașul firesc.

A treia piesă, Alice în Țara Minunilor. Ei bine, aici pot spune că am avut parte de cel mai reușit spectacol al tuturor timpurilor. Povestea respectată întocmai, cât despre regie, n-aș fi sperat nici într-o  mie de ani că va fi întocmai cu cea imaginată de mintea mea. Cuvântul care poate descrie probabil cel mai bine interpretarea scenică este … senzațional. De la un capăt la altul, un spectacol senzațional. Costume de asemenea superbe, absolut superbe, splendide, de la Pălărierul Nebun, Iepurele de Martie și Ducesa, până la Regină, fiecare personaj în parte arată, la propriu, rupt din poveste. Un spectacol de excepție care se cere revăzut și savurat pentru fiecare apariție.

Deci, mâine și marți nu-mi voi duce copiii la grădiniță, ca să putem merge și la altele. Voi edita articolul și voi povesti ce-am mai văzut și cum a fost. (am editat, urmează după poze)

Și revenind la ideea de Festival, să nu uit să spun că holul teatrului este înțesat cu marionete și imagini de costume-design. Încă o dată m-am gândit la faptul că cei care lucrează în teatru, de la actori și până la costumieri, sunt oameni uimitori. Formidabili. Impresionanți.

image image image image image

Alte spectacole:

Povestea lui Jester. Parte din proiectul Waking Art al companiei Uninvented Theatre și, din câte am înțeles, la vremea la care a fost lansat,  o premieră în România prin introducerea conceptului de “teatru serial cu păpuși de tip muppets”, spectacolul Povestea lui Jester este un spectacol de păpuși și de … oameni. Păpuși și oameni. Fără decoruri, fără nimic. Dar orice așa-zisă lipsă este suplinită din plin de dăruirea care se simte în interpretare. Este un spectacol simplu, cu o povestioară plină de gingășie, și, deși este la polul opus față de Alice în Țara Minuilor, despre care scriam mai sus, este tot atât de impresionant. Jester – despre care până astăzi nici nu știam că există ca personaj de poveste – e o păpușică ce e dusă pe post de bufon la curtea unui rege, loc unde se dovedește a fi, pe lângă foarte hazliu și inventiv, o inimă plină de curaj și de tandrețe. Plecat să se lupte cu un dragon-balaur, găsește în acesta un prieten de joacă. Iar scena în care își povestește la castel reușita de-al “învinge” pe “fiorosul” balaur este una la care se râde cu lacrimi, îmbrățișările, strângerile de mână, salturile de bucurie fiind au ralenti și având ca muzică de fundal notele ample și pline de patos din Conquest of Paradise… Ne-a plăcut Povestea lui Jester, mult de tot.

Pasărea cea mică. Spectacol nonverbal al Teatrului Pinklec din Croația, primul de acest fel la care îi duc pe cei mici. În mod neașteptat, au fost foarte interesați și au prins imediat firul povestioarei, care este de fapt o lecție de omenie dată unui om care face rău doar de dragul de-a face rău. Două personaje, un băiețel – haimana și un bătrân, niște păsări, un cățel, o bancă ruptă din parc și o casă bătrânească, iată un decor și un pretext pentru o morală care ar suna cam așa: a face un bine e la fel de simplu ca și a face un rău. Alegerea e a fiecăruia, dar bucuria e, desigur, doar a celor care aleg să fie buni.

Zzzz…

Somnul de prânz. Nu-l ratez. Dorm cei mici, dorm și eu. Zilnic. E regula de la care nu există abateri. Iar dacă noaptea am somnul superficial și știu în orice clipă care copil s-a dezvelit, care mi-a tras un picior în coaste și căruia i-e sete chiar înainte ca el să o știe, ei bine când vine vorba despre somnul de prânz, nu dorm precum un “urs hoinar ce visează miere iar”, vorba povestitorului, ci precum un bolovan. Da, exact ca un bolovan. Adică dacă cei mici s-ar trezi între timp și ar începe să se joace chiar și cu cele mai zgomotoase jucării sau să se bată între ei și să plângă cu glasurile lor ce fac trâmbița judecății de apoi să pară un cântecel suav, eu probabil tot mi-aș vedea de somnul meu până ce s-ar împlini cele aproape trei ore regulamentare.

Și astăzi, cum dormeam eu precum un bolovan, aud o bufnitură. Dar bufnitură, nu glumă! Adică din moment ce am sărit precum un arc, n-a fost un zgomot de șagă. Iar pentru că mintea mea funcționează pe bază de copii, primul gând a fost că a căzut unul din ei din pat.  Așa că nemaichibzuind de ce nu se aud și plânstele de rigoare verific stânga, nu, nu-i stânga, doarme de n-are habar, apoi din două salturi ajung în sufragerie, unde capotase cel mare la prânz. Sufrageria însă doarme, cu canapea cu tot. Și tot fără habar. Iar cum în cele două-trei secunde în care am răspuns la prima supoziție n-a fost timp să mă dezmeticesc și deși inima îmi bătea de să-mi sară din piept probabil sângele mi se blocase undeva în drum spre cap, m-am gândit că singura variantă plauzibilă pentru zgomot și pentru starea de șoc în care mă aflam este, nici mai mult nici mai puțin, că am căzut EU din pat. Momentan satisfăcută de explicația găsită, mă așez să-mi trag sufletul. Și tot trăgându-mi eu sufletul încep să se lege detalii în mintea mea. Rezultând ceva îngrijorător. Nu, nu am căzut eu din pat, știu perfect că m-am încurcat în plapumă când am sărit. Și zgomotul nu a fost din sufragerie, deși acolo am alergat. Și nici de afară, SkyTower e fix unde era și când ne-am culcat. În jurul meu nimic nu pare altfel decât era, adică mormanul de jucării e tot acolo, nu a făcut nimeni curat între timp, de pe comodă nu a căzut nimic, pereții nu sunt mai sparți decât erau deci încă o dată cade ipoteza unui cutremur, așa că singurul lucru logic și firesc și perfect normal la care mă pot gândi este… o fantomă.

Da. Sunt o femeie în toată firea, mamă pe deasupra, om teluric și rațional, dar dacă se aude un zgomot pentru care nu am o explicație și pe care știu sigur că nu l-am visat, nu pot fi decât fantomele din adolescența marcată de Stephen King și cei asemenea. Note to self: să nu mai dorm ca un bolovan.

Despre scop & mijloace

Copilul cel mic mă crede pe cuvânt. Orice i-aș spune, el are încredere. Rar, foarte rar, protestează, dar scurt, probabil pentru a-mi arăta că totuși are și el un cuvânt de spus. Dar doar unul singur și mic de tot, ca nu care cumva să se abată de la a fi o prelungirea a mea.

Așa e el, așa a fost de la început. Bucata din mine care nu s-a desprins. Așadar dacă eu, în parc fiind, i-am explicat că tumba nu se face precum a exemplificat cel mare, la vale, în stil kamikaze, ci la deal, el a luat-o ca atare.

Și sfidând orice logică și principiu gravitațional, a pus în aplicare, sârguincios și cu inocență, tumba la deal. O dată, de două ori, de nenumărate ori, doar-doar i-o reuși și lui o rostogolire precum cele ale lui Bogdan…

WP_20141031_001 WP_20141031_002 WP_20141031_004 WP_20141031_005 WP_20141031_006 WP_20141031_007 WP_20141031_008WP_20141031_003