Swish – swish

Dimineața. La prima oră. Primul lucru. Swish – swish.

Timp în care mă pieptăn. Swish – swish.

Mă spăl pe față. Swish – swish.

Nu mă uit în oglindă. Am făcut o singură dată greșeala. Și m-a bufnit râsul. Și nu-i de râs pe timp de swish – swish.

Diverse. Swish – swish.

Se trezește capul familiei. Se freacă la ochii și-apoi și-i dă peste cap. Inacceptabil swish – swish! Dau și eu ochii peste cap și mă abțin să nu râd. Motivul oglinda, a se vedea mai sus. Swish – swish.

Se trezesc și cei mici. Îmbrățișări, pupici mimați, swish – swish. Limbajul semnelor, direcționări spre baie, ei întinzându-se după periutele de dinti pentru copii, eu cu al meu swish – swish. Poate le-aș cânta cu the wheels of the bus go round and round / the whipers wipers (teoretic fără h…) of the bus go swish – swish dacă nu aș avea gura plină. Swish – swish.

Copiii pornesc spre bucătărie. Doar rămân eu să strâng… Pasta întinsă pe chiuvetă, oglinda stropită, cosmeticele răsturnate laolaltă cu capetele de la periutele noastre de dinti. Swish – swish.

În bucătărie. Le-arăt ce fructe pentru suc am. Swish – swish. Încep s-aleagă, se ceartă, se-mpacă, eu, imperturbabilă, swish – swish. Fac sucul, fiecare și-l bea. Zgomot de lichid tras prin paie. Și de swish-swish.

S-a cam făcut timpul să mă opresc. Plec serenă la baie, mă clătesc, spăl. Mă simt bine. Zâmbesc. Și gândesc ca de fiecare dată: ador senzaționalul swish – swish!

***

Nota traducătorului: se cheamă oil pulling. Sau oil swishing. Și se face nu numai pentru curățarea danturii. Dantură pe care de altfel o curăță impecabil. E un remediu vechi de când lumea. E bun pentru tot. De la astm la artrită și de la dureri de cap până la vindecarea infecțiilor din corp. E de o mie de ori mai mult decât tehnologia unica a periutei de dinti electrice care împinge fluidul în spaţiile interdentare adânci şi de-a lungul gingiei tale, oferindu-ți dinţi vizibil mai curaţi, gingii mai sănătoase şi un zâmbet mai alb, deși e o chestie simplă. Cam cum e ceaiul de mușețel. Însă e o chestie simplă despre care omul consumator și cumpărător de reclame nu mai are habar.

coconut-oil

Brm, brrrm, brrrrrrmmmm & E-I-E-I-OOOOOOO………

Am doi băieți deci nu ne este străin nimic din ceea ce face zgomot. De la parada anuală de 1 Decembrie și până la spectacolele aviatice, cursele de mașini sau acrobațiile pe motocicletă și chiar defilările abracadabrante cu vehicule ingenioase organizate de cei de la RedBull, acolo unde sunt zgomot, adrenalină și fum, suntem și noi.

Iar dacă acasă citim la nesfârșit din enciclopediile pentru preșcolari, răsfoind la nesfârșit paginile cu tractoare, freze de zăpadă, secerătoare și mașinile agricole în general, ei bine în parc, primăvară de primăvară îi urmărim îndeaproape pe oamenii desemnați să tundă iarba, să curețe tufele și să taie crengile moarte din copaci. Suntem spectatorii fideli, în ultimii cinci ani, pot spune cu mâna pe inimă că o reprezentație n-am ratat!

Mda, presupun că suntem la un pas distanță de la a ne interesa ofertele de Black Friday de la O-Mac, pentru că, până una alta, cu pozele cu tractoare și motofierăstraie de pe O-Mac.ro ne-am familiarizat…. Unde mai pui că mai deunăzi scriam aici pe blog povestea unei sărbători de Paște de-acum vreo douăzeci de ani și ziceam că la cum merg lucrurile e tot mai evident că vom începe să luăm tot mai mult în calcul tipurile și prețurile la generatoare de curent!

Dar până una-alta și mai precis până la a face acel pas de-a ne muta în gospodăria de la mamaie și tataie, unde e loc de tuns, cosit, arat și semănat, ei bina acasă la noi, la bloc, old MacDonaldAndrei has a farm. De la gărdulețe pentru grajduri și copaci miniaturali, tractorașe și remorci, mașinuțe de tuns iarba și neapărat o mie de văcuțe, găini, curci și porci, bonus șoareci, păianjeni și lilieci, le-avem pe toate. Deci, cum ar veni… la noi vine așa:

With a cluck cluck here
And a cluck cluck there
Here a cluck, there a cluck
Everywhere a cluck cluck
With a baa baa here
And a baa baa there
Here a baa, there a baa
Everywhere a baa baa
With a neigh neigh here
And a neigh neigh there
Here a neigh, there a neigh
Everywhere a neigh neigh
With a quack quack here
And a quack quack there
Here a quack, there a quack
Everywhere a quack quack
With a oink oink here
And a oink oink there
Here a oink, there a oink
Everywhere a oink oink
With a moo moo here
And a moo moo there
Here a moo, there a moo
Everywhere a moo moo

Old MacDonaldAndrei has a farm
E-I-E-I-OOOOOOO………

image

Cioc, cioc, cine e?

Una dintre poveștile preferate ale lui Bogdan este povestită de tati și se bazează pe un fapt real. Și povestea începe așa: a fost odată ca niciodată, acum vreo 20 de ani, că dacă nu ar fi fost nu s-ar fi povestit, un băiețel nu foarte mic și pistruiat și tare năzdrăvan. Și cum băiețeii cei nu foarte mici și năzdrăvani fac năzdrăvănii mai ales când se adună cu alți băieței la fel de nu-foarte-mici și năzdrăvani, ei bine mai mulți băieței destul de mari și foarte năzdrăvani s-au gândit să plece de acasă și să-și construiască ei o casă în pădure.

Și-au pus ei totul la cale și au bătut drum lung până sus pe un deal și foarte departe de sat și-acolo sus fiind și foarte departe de casele părintești, s-au apucat de construit. Și-au construit zi de vară (primăvară de fapt) până-n seară și nu s-au dat în lături de la nimic până ce n-au ridicat din scânduri și cuie luate de-acasă pe furiș o căsuță de toată frumusețea (aici cei vreo 20 de ani care au trecut și dorința de-a face ca lucrurile să pară ca-n poveste – poveste care aduce destul de bine cu Cei trei purceluși… – șterg amintirea unei barăci ce sta să se prăvale la cea mai mică adiere de vânt). Și-n această căsuță de toată jalea frumusețea, cum scriam mai sus, băiețeii cei mărișori și tare năzdrăvani s-au gândit să ciocnească ouăle roșii de Paște și să împartă frățește cozonacul cel bun, făcut de mamele lor, mame prea prinse cu scuturatul, dereticatul și gătitul ca să mai observe că de-acasă lipsesc niște împielițați…

Și cum totu-i bine când se termină cu bine, la final de poveste și printre coji de ouă și firimituri de cozonac apare un tataie (în speță bunicul de pe tată al lui Bogdan) care fiindcă fusese și el la vremea lui un mic mare împielițat, luase urma năzdrăvanilor care tot lipseau de-acasă în chip complet nevinovat și le descoperise șandramaua căsuța cea frumoasă, precum și ce mai lipsește la ea. Și-așa că, precum bunul creștin ce-n zi de Paște nu ocărăște și blagoslovește ci face fapte bune în timp ce tot rostește Hristos a înviat!, a venit tataie sus pe deal la băieți nu cu un băț lung cu care să mâne purcelușii rătăciți înapoi în sat, ci cu niște drob de la mamaie și, nici mai mult nici mai puțin, cu un generator sub braț! Căci tataie nu lucra oriunde, ci la uzina Plopeni și el știa de ce-i nevoie pentru ca măcar întunericul, dacă nu ursul, frigul și vântul să răzbată în căsuța băieților cei neastâmpărați…

Dar înainte de încheia povestea preferată a lui Bogdan și-a încăleca pe-o șa, să nu uit să spun că nu-i rău de ținut un generator în garaj. Și n-ar fi rău ca pentru Bogdan, la vară, să ridicăm o căsuță pe deal. Iar pentru că la partea de arhitectură, design și construit ne pricepem cam toți, să luăm în calcul aspectele prozaice dar cruciale și să privim pe egeneratoare.ro. Și-acolo printre oferte, reduceri de pret la generatoare electrice, explicații și date tehnice avem și-acel simplu de folosit calculator de consum energetic, ce ne duce cu gândul la o căsuță de vară în toată regula, dacă tot povestind ne-o veni cheful de construit și de distrat!

Copii. 1,2,3,4,5,6…

Citisem acum ceva vreme o carte scrisă de o româncă stabilită în Canada, o carte despre cancer. Și despre copii. Jurnal? Confesiune? Nu. Proză umoristică. Bolnava, mamă a șase copii, povestește despre tot și despre toate. De la statul în perfuzii și până la vopsitul părului (albastru, ca să nu fie alb!), despre crescătoria de iepuri de sub masă, despre nevindecare, despre frică, despre ea ca femeie și soțul ei ca bărbat. Despre boala din sângele ei care poate fi oricum, numai plictisitoare nu. Despre înmormântări vesele și despre spitale cu surori medicale care zgâlțâie pacienții din somn cu îndemnul haide trezește-te, e timpul să-ți dau somniferul, trezește-te dar!!! 

Dar cel mai mult despre copii. Care uneori visează, așa: Noapte. Mateiu se trezește plângând. “De ce ai pus șoricelul sub pernă???” Bolborosesc prin somn: “Nu-i niciun șoricel. Ai visat.” Copilul se agită: “Șoricelul!!!” Mă trezesc de-a binelea și-mi dau seama că Mateiu e prea mic ca să știe ce-i aia vis. Încerc soluția cea mai rapidă. Dispariția șoricelului. “Nu mai e șoricelul, l-a mâncat pisica!” “Nu l-a mâncat!!!” țipă Mateiu. Soluția nu-i bună. Copilului îi e milă. “Nu, mămicule, nu l-a mâncat. L-a luat pisica și l-a dus la ușă și i-a spus: Pleacă de-aici, măgarule ce ești!” Mateiu se liniștește. Pune capul jos, închide ochii și doarme dus…

Sau care se bat. În camera de alături, strigăte, bufnituri. Când cred că-i destul, intervin. “Ce faceți acolo, mă?!” “Mamăăăăă, strigă Mateiu, Cristopher nu mă lasă să-l mușc!!!!!”. Inocență în toată puterea cuvântunui, nu altceva!

Copii pe care îi pregătește sufletește pentru ideea de moarte, simulând tot felul de înmormântări. Un fluture, un bondar, o pasăre. Și lucrurile decurg așa: Înmormântarea era pe sfârșite, mă grăbeam să intru în casă, trebuia să mătur, să spăl vasele. “Să termin mai repede”, am zis, și-am încheiat discursul funebru așa: … “și nu te vom uita niciodată!” “Mincinoșilor!” a strigat Gloria. “De ce ne faci mincinoși?!” am întrebat-o nelămurită. “Așa i-ați spus și bondarului și uite ce i-ați făcut!!!” “Ce i-am făcut?” “Ați plantat peste el cartofi!!!!”

Cam așa arată o mamă a cărei cea mai mare grijă e a-și educa șase copii astfel încât, mai devreme sau mai târziu, să nu se simtă ai nimănui. Să nu se simtă orfani.

***

Și-am scris rândurile de mai sus pentru a reitera o idee. Grija pentru copii nu se traduce în lucruri și-n bani. Grija pentru pretul la pampers și-a discerne între cereale cu gluten sau cereale fara gluten și cereale Milupa sau oricare altă marcă, e doar o glumă. Copilăria și viața sunt altceva.

image

Vorbim chineza

Dacă e să vorbim despre bani și despre facerea și păstrarea lor, la mine lucrurile stau așa: am un card BRD, expirat. Cel pe care îmi intrau salariile când lucram ca angajat model iar pe care acum s-au adunat indemnizațiile și alocațiile copiilor. Nu m-am obosit să-mi fac drum prin Victoriei și să-l iau pe cel nou. Nu-i rău să se strângă niște urme de bani. Spun asta pentru că la cât de mulți sunt, poate prin 2030 și ceva vor putea copiii mei să meargă la Disneyland. Să-i ducă pe copiii lor, nu pentru altceva.

Apoi am un cont la Raiffeisen. Depun bani frecvent, dar nu am un card atașat. Ideea e să-i depun, nu să-i cheltuiesc aiurea de fiecare dată când mi se pare c-am găsit în vreun magazin obscur ceva interesant.

Și mai am un cont la Transilvania. Acolo îmi intră bani automat, mi-i depune curierul de la Fancourier odată ce-a încasat rambursul pentru comenzile de ciocolată. Aici am si card și primesc și notificări prin sms, deci știu foarte clar pe ce și când și cum mă pot baza.

În rest, țin banii la ciorap. Într-un plic verde mai exact, dar care nu anulează ideea de ciorap. În care pun și tot felul de carduri de fidelitate, se cam adună văd, eu fiind un fervent cumpărător de chestii on-line. Chestii însemnând ierburi și prafuri cu denumiri care de care mai ciudate și din care fac eu mâncare, mâncare cu specific alandala – fusion – experimente – talmeș-balmeș mai mult sau mai puțin raw-vegan.

Și dacă tot am povestit despre carduri și de ce e casa mea numai bună de spart, am dat printre altele peste ceva care se cheama imprimanta termica. Adică ceea ce folosesc cei care fac carduri, din câte deduc. Până acum, cum s-ar zice, nimic neobișnuit. Dar pentru descrierea minunii care a revoluționat umanitatea cea păstrătoare de bani în sân, la ciorap și saltea, ei bine, pentru mine în calitate de necunoscător al jargonului tehnic, iată chineză și nu altceva: Bazata pe modelele Zebra P110i si P120i, ZXP Seria 3 ofera o viteza de imprimare crescuta, de pana la 180 carduri pe ora, optiuni de encodare, interfata Ethernet (optional) precum si caracteristici fizice de securitate. Iar despre mine cu insecuritatea mea psihică și alte dandanale, revin altcândva…

Fericirea, nefericirea, prostia, iluziile & alte dandanale

S-a împământenit atât de tare ideea că tot ce e nobil și înălțător și demn de apreciat are de-a face cu angoasa și cu singurătatea încât ferita sfântul să fim veseli. Și sociali.

Fericirea, bucuria sunt banale, triviale, vulgare. De la vulg. Adică fericiți nu-s decât cei mulți și proști  ignoranți. Fericiți cei săraci cu duhul, mai lasă-i în …. nepriceperea și neînțelegerea lor! Cam așa.

Pe de o parte cei cu judecată care nu pot fi decât (vai mama lor de) angoasați, pe de o parte ăia veseli. Care nu pricep nimic și de-aia se bucură. Na, spațiu strâmt, idei puține, n-ai cu ce lupta.

Să lămuresc puțin lucrurile. Fericiți sunt cei care fac multe lucruri. Multe. Foarte multe. Enorm de multe. Fericiți sunt cei care nu se opresc. Fericirea e o artă. Nu-i un clișeu. E fix așa. E un echilibru. E un efort. FERICIREA – E – UN – EFORT. Fericit ești când aștepți toată ziua ca să se încheie ziua și să poți naibii plânge în legea ta, când stai și scurgi totul din tine până la o bucată de noapte și apoi te trezești a doua zi dimineața și vezi că n-ai murit. Și te avânți să mai speri ceva. Fericit ești când la sfârșitul zilei nu stai să faci o dramă din ce n-ai primit. Când alegi să te gândești la ce ai de dat. Fericit ești când după ce ți-ai luat porția de amărăciune, te întorci. Cel mai simplu e să închidem porțile. Înăuntru rămân doar omul și drama. Scrie în cartea de bucate că e impecabil de nobil așa.

Nu știu cum să spun dar mi-am luat porția de dramă cu vârf și îndesat. Știu perfect cum e să mă întreb de un milion de ori într-o singură zi dacă e bine ce fac, știu cum e ca sănătatea unui om să depindă de mine și de fiecare decizie pe care o iau, știu cum e să jonglez cu lucrurile și să le țin în echilibru, știu cum e să încerc, să fac lucrurile prost, să nu-mi iasă, să o iau de la capăt, știu cum e să îmi doresc lucruri și să nu le pot avea. Știu ce gust înspăimântător are singurătatea și știu perfect cum e să nu mă pot întoarce la nimeni pentru un sfat. Știu cum e să mi se întoarcă spatele. Exact în momentul când am cea mai mare nevoie să văd partea ailaltă a corpului. Și știu cum arată așteptarea unor lucruri care nu se vor întâmpla. Știu cum e să nu aud cuvintele de care am nevoie. Și să nu primesc răspunsurile pe care le vreau. Știu. Și lista poate continua…

Și mai știu că e cel puțin ciudat că pot râde și că în majoritatea timpului îmi văd VESELĂ de viața mea. Curat semn de neimplicare. Și de superficialitate. Și de tot ce e mai rău. Mare, mare dandana!

Pop and Rock. Sonic waves for your heart

Ultimul concert la care am fost este cel al celor de la Velosonics. Am aflat de ei întâmplător, întâmplarea fiind aceea că vocalul formației, Adrian Spier, este coleg de serviciu cu soțul meu. Și tot ascultându-le deja binecunoscuta melodie Love for Gold, ne-am hotărât să-i vedem și pe scenă. Un prilej bun pentru a face lucrurile family style.

Unde au concertat? În B52. Un club în care noi n-am fost niciodată și de care nici nu auzisem. Nu-i nimic, un search rapid pe Zile si Nopti, CtrlF in lista completa a cluburilor din Bucuresti, memorat adresa, pregătiri de plecare, haine curate pentru copii agitați, un taxi chemat, indicații date, ajuns, debarcat.

Acolo, surpriză. Nu știu cum vor fi aratand cele mai bune cafenele din Bucuresti, ceainăriile și restul de locuri teoretic child friendly, dar B52 e chiar un loc fain! Cu groapă de nisip pentru copii, o mașină din lemn marca Redbull și-n genul celor pe care deja le știam, tobogan din lemn cu punte suspendată, limonadă delicioasă cu paie colorate, ce mai încolo și-ncoace, raiul oricărui părinte care are copii mici dar care vrea să scoată nasul în lume înainte să se trezească având 50 de ani. Zic 50 pentru că speranța de viață a zilelor noastre a scăzut, nu de altceva.

Și, trecând mai departe la concert, Velosonics sună foarte bine și live. Tineri, entuziaști, sinceri, relaxați, iată ingredientele pentru un spectacol încântător. Muzică de oameni frumoși, pasiune. Ne-au plăcut. Mult. Mult de tot. Recomand. Pop and Rock. Sonic waves for your heart, așa cum o spun chiar și ei.

image image image

Un extras din pachetul salarial…

La vremea la care încă lucram la angajat cred că întrebarea care se punea cel mai des la sfârșit de lună era A intrat salariul? 

Începând cu ora prânzului fiecare dintre noi aștepta cu înfrigurarea acel e-mail care spunea cam așa: Please note that June/July/August etc. salaries payment were processed. Detailes, attached. 

Iar dacă era zi de vineri, întrebarea se punea cu și mai multă fervoare. Asta pentru că pentru cei mai tineri și mai dezorganizați (a se citi risipitori, ca și categorie privilegiată, privilegiată față de cei care erau nerisipitori pentru că nu aveau prea mare lucru de risipit) toate planurile de weekend se învârteau în jurul acelor bani. Și dacă la țigara de la ora 2 p.m. răspusul era nu, nu a venit mail-ul despre salarii începeau să sune telefoanele la HR.

Gabriela, nu primim azi banii?? De ce?!

Păi, a crăpat soft-ul de salarii…

IAR?!?!?!

Au trecut aproape trei ani de-atunci. Timp în care, vorbind cu foști colegi, înțeleg că lucrurile și oamenii care reprezintă resurse umane de neprețuit, s-au mai schimbat. Aș spune evoluat, dar de multe ori nu-i din vina lor. Vina lor, a soft-urilor… Dar nedorindu-mi să fiu malițioasă și păstrând totuși discuția la HR software, aflu că ceea ce la vremea la care eram eu corporatistă crăpa se cheamă salary calculator. Și că misiunea departamentului HR nu se rezuma la a ne calcula și vira salariile, număra bonurile de masă, introduce cererile de concediu în sistem și a ne actualiza și viza la ITM contractele de muncă, ci era una amplă, o adevărată misiune, soarta întregului payroll din Romania regăsindu-se în ea!

Cum ar veni, iertați nerăbdarea, neștiința și nerecunoștința. Sunt bonus la tinerețe. Și vin toate împreună în pachetul denumit salarial.