Iubirea, zise ea…

Teoretic, iubirea sună a Sonia lui Raskolnikov, a Anna Karenina, a Meggie și Ralph de Bricassart, a Vatsyayana și singura femeie din viața lui.

Practic, iubirea e ceva ce găsești înauntru, dintr-o dată. Dar dintr-un “dintr-o dată” care n-are nimic de-a face cu prea-cântatul coup de foudre. E ceva ce e acolo, o bucată fixă și pe care o pipăi și te tot minunezi de ea. Iubirea cu i mare nu e stridentă. Nu e dramatică. Nu face tragedii. Nu e isterică. Nu-și cere împlinire și nu consideră că are drepturi iar când plânge, nu plânge ca un copil care bate din picior pentru că nu a primit și-a zecea felie de cozonac. Iubirea nu așteaptă nimic și nici nu se preschimbă în altceva. Orice și oricât s-ar întâmpla.

Iubirea e cu până în pânzele albe. Fără a aduce cu Don Quijote pierdut în iluziile și speranțele lui de amor. Sunt niște pânze albe, simple. Redusă la concret, truism și banal, iubirea e precum… forța gravitațională. E așa pentru că nu se poate altcumva.

***

Iubirea e mama ținându-l pe tata de mână la calea ferată. Ținându-l și făcând ce-l simte pe el făcând. Nu gândind. Nu zicând hai să așteptăm trenul să treacă sau ah, nu, ne va călca!. Pur și simplu ținându-l de mână și neezitând. Firesc. Simplu. Încredere. Ea devenită el, el devenit ea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>