Fericirea, nefericirea, prostia, iluziile & alte dandanale

S-a împământenit atât de tare ideea că tot ce e nobil și înălțător și demn de apreciat are de-a face cu angoasa și cu singurătatea încât ferita sfântul să fim veseli. Și sociali.

Fericirea, bucuria sunt banale, triviale, vulgare. De la vulg. Adică fericiți nu-s decât cei mulți și proști  ignoranți. Fericiți cei săraci cu duhul, mai lasă-i în …. nepriceperea și neînțelegerea lor! Cam așa.

Pe de o parte cei cu judecată care nu pot fi decât (vai mama lor de) angoasați, pe de o parte ăia veseli. Care nu pricep nimic și de-aia se bucură. Na, spațiu strâmt, idei puține, n-ai cu ce lupta.

Să lămuresc puțin lucrurile. Fericiți sunt cei care fac multe lucruri. Multe. Foarte multe. Enorm de multe. Fericiți sunt cei care nu se opresc. Fericirea e o artă. Nu-i un clișeu. E fix așa. E un echilibru. E un efort. FERICIREA – E – UN – EFORT. Fericit ești când aștepți toată ziua ca să se încheie ziua și să poți naibii plânge în legea ta, când stai și scurgi totul din tine până la o bucată de noapte și apoi te trezești a doua zi dimineața și vezi că n-ai murit. Și te avânți să mai speri ceva. Fericit ești când la sfârșitul zilei nu stai să faci o dramă din ce n-ai primit. Când alegi să te gândești la ce ai de dat. Fericit ești când după ce ți-ai luat porția de amărăciune, te întorci. Cel mai simplu e să închidem porțile. Înăuntru rămân doar omul și drama. Scrie în cartea de bucate că e impecabil de nobil așa.

Nu știu cum să spun dar mi-am luat porția de dramă cu vârf și îndesat. Știu perfect cum e să mă întreb de un milion de ori într-o singură zi dacă e bine ce fac, știu cum e ca sănătatea unui om să depindă de mine și de fiecare decizie pe care o iau, știu cum e să jonglez cu lucrurile și să le țin în echilibru, știu cum e să încerc, să fac lucrurile prost, să nu-mi iasă, să o iau de la capăt, știu cum e să îmi doresc lucruri și să nu le pot avea. Știu ce gust înspăimântător are singurătatea și știu perfect cum e să nu mă pot întoarce la nimeni pentru un sfat. Știu cum e să mi se întoarcă spatele. Exact în momentul când am cea mai mare nevoie să văd partea ailaltă a corpului. Și știu cum arată așteptarea unor lucruri care nu se vor întâmpla. Știu cum e să nu aud cuvintele de care am nevoie. Și să nu primesc răspunsurile pe care le vreau. Știu. Și lista poate continua…

Și mai știu că e cel puțin ciudat că pot râde și că în majoritatea timpului îmi văd VESELĂ de viața mea. Curat semn de neimplicare. Și de superficialitate. Și de tot ce e mai rău. Mare, mare dandana!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>