Headlines. “Comfort, inspiration & pride”

De-acum e oficial. CEO-ul de la Apple e gay. Cel care era cotat drept unul dintre cei mai influenți din breasla sa și-a făcut clară opțiunea sexuală. Așa, bun, și…?

Adică probabil e de apreciat gestul, deși nu-mi dau seama dacă este unul măreț sau unul mărunt. Homosexualitatea nu mai este demult un tabu. Deci a recunoaște că faci lucrurile un pic altfel decât majoritatea mie nu-mi apare drept un act de curaj. Serios acum, aici vorbim despre viața personală a unui CEO! Nu e ca și cum ar fi Freddie Mercury sau micuța Ruby Rose și destinul a milioane de fani adolescenți debusolați s-ar putea schimba.

Ce să spun… Poate vor crește vânzările Apple, în caz că era necesar. Probabil de-acum urmează ca fiecare om care e gay în suflet, inimă și simțiri să nu mai stea să ezite între sisteme de operare și ce device va cumpăra. Apple, IPhone, Ipad va scrie all over his heart. & butt.

Iar probabil la petrecerea de Crăciun care se apropie mâinile se vor strânge altfel. Cu mai multă încredere, deschidere. Se vor ține discursuri. Discursuri despre mândria de a fi homosexual. Pentru că omul așa a declarat, că e mândru să fie homosexual.

A nu se înțelege că nu susțin libertatea, în orice formă s-ar exprima ea. Iar Tim Cook e doar un nume pentru mine. Homosexual sau nu, îmi este fix egal. Nu am nimic cu el și nici cu cei care sunt asemenea lui. Dar când vine vorba despre băieții mei, sper să vină cu fete acasă. Și să vorbească la bătrânețe despre mândria de a fi tați.

Ironman

S-a pornit și copilul cel mic să vorbească. 2 ani și patru luni jumătate. Dacă acum o săptămână încă ne bucuram de câte două – trei cuvinte pe zi, ei bine acum turuie non-stop. Deja ne trezim cu el la frigider cerând ce vrea să mănânce (mai mereu tântână – smântână – el nefiind tocmai vegan…) sau spunându-ne că limonada e acra (ach, achhhhh!) și că mai vrea miere (bzzzzzz, me-e). “Murdoch atacul mental” e modoc atac capu (așa l-a învățat cel mare că se pronunță “mental” – inteligent, nu-i așa?), mama titim? (citim) repetă non-stop, fiind chestia pe care o aude cel mai des la Bogdan, deten pentru desen, mama (s)pala mâna e iar ușor de spus, iar de numărat până la 5 înainte să sară de pe o treaptă sau canapea e încă ceva ce a învățat (5 probabil pentru a-mi da și mie timp de reacție, nu neapărat de altceva…). Abia acum pot spune și eu precum spun oamenii care ne văd: s-a făcut mare.

Ne uităm la el, râdem, îl punem să tot repete și-n timp ce el repetă ne uităm unul la celălalt. De fiecare dată. E un copil pe care puteam să nu-l avem. La dublul test de sarcină din primul trimestru îmi ieșise citomegalovirus. Nu se știa de când – ceea ce e foarte important! Ideea era că pur și simplu am. Doctorul mă programa deja pentru o întrerupere de sarcină, că e riscul mare și nu are sens să mergem înainte, că suntem tineri și putem oricând încerca din nou. Nici acum nu știu pentru cine era riscul mare, pentru noi, să avem un copil cu probleme sau pentru el, să-l dăm apoi în judecată pentru malpraxis. Eu, care mi-l doream ca pe nu-știu-ce, am ezitat atunci. Jumătatea mea mai bună (aici nu-s doar cuvinte, la noi e într-adevăr așa), a spus să lăsăm lucrurile așa cum sunt. Că va fi bine. Că mai putem face și un alt gen de analize. Una care se face rar, dar se face. Am făcut-o și s-a confirmat că va fi bine. Iar acum când copilul care era un semn de întrebare se uită la noi cu ochi mari și ne cere ceva, e pur și simplu spectaculos. Copilul pe care am fost la un pas de a nu-l avea, vorbește. Vorbește cu noi. Haios, dar mai ales emoționant.

***

Cum ar veni, se poate. Se poate orice. De la a face chestii SIMPLE precum analize medicale la clinica Hilmi și nu numai, analize de bacteriologie moleculară sau testul babes papanicolau și până la a crede. Și nu renunța.

***

P.S. Cred că cel mai comic lucru pe care cel mic îl tot repetă de câteva zile e aimămen. Ironman sună perfect a I’m a man. Grăuntele a devenit bărbat.

image image

Eticheta care vinde

De când a venit valul cu E-urile, carnea plină de hormoni, codurile cu 3-2-1-0 puse pe ouăle de la găini stresate tare, mediu, puțin, deloc, apoi cu laptele care este pasteurizat și repasteurizat la nesfârșit, (adică până ce în sfârșit se cumpără de pe raft), a apărut un contracurent, cel al obsesiei pentru tot ceea ce e etichetat drept ‘produs naturist’, natural, bio, organic, ecologic, 100% sănătos, nepesticizat, nehormonat.

Omul care a aflat că industria întreagă conspiră împotriva lui încearcă acum disperat să revină la natură și să înlocuiască raftul de supermarket cu cel de plafar. Sau, pentru comoditate și pentru a avea mai mult timp de investit în (dez)informare, cu raftul virtual din miliardele – cred – de magazine online.

Ceea ce nu e rău. Doar că nou-descoperita preocupare pentru sănătate se traduce prin hrănirea unei alte industrii. În care totul se vinde la supra-preț. Cânepa, de exemplu. La cânepă nu prea se pune problema de dăunători. Deci a cumpăra cânepă bio în loc de cânepă ne-bio e doar o risipă de bani. La fel cu uleiul din nucă de cocos. Important e să nu fie procesat, hidrogenat, dezodorizat, etc. Adică acel “bio” trecut pe etichetă e cel puțin redundant.

Ce pot să spun… presupun că urmează ca mult promovata periuta de dinti electrica să apară într-o variantă cu peri de mistreți siberieni în loc de fire sintetice. Și cu mâner de lemn, asortat. Iar atunci chiar vom putea spune că există o alternativă naturală și sănătoasă pentru orice. Suntem clar on the safe-side.

P.S. Teoria ca teoria dar sunt și eu dintre cei care fac risipă de bani…

image

45137

Mă gândeam mai devreme la verighete. Nu la ale noastre, neapărat, ci așa, în general. La cum toată lumea înainte de marele moment de cotitură pierde cantități impresionante de timp căutând verighete de aur (nu de argint, argintul e ieftin și bizar), în tot felul de forme și dimensiuni, ideal să fie cât mai late, împletite, dacă se poate cu aur alb și cu praf de zâne, e și mai fain!

Apoi începe tevatura cu rochia de mireasă. E obligatoriu să fie desprinsă din poveștile cu prinți și prințese. Timp în care prințul defilează demn și relaxat într-un costum format (invariabil!) din pantaloni și sacou. Cămașă, cravată (hai, papion) și-o batistă, pantofi pe care sigur îi va purta și la petrecerile de Crăciun vreo cinci din anii ce vor urma și… cam atât. Nimic dramatic, nimic cauzator de nopți nedormite din grija și îngrijorarea în legătură cu cum și cât de bine va arăta.

Timp în care epopeea având rochia de mireasă drept personaj principal se completează cu problema celorlalte bijuterii ce se vor purta. Lănțișorul, brățările, cerceii, care să fie din aur, neapărat. Și-acelea trebuie să fie deosebite, excepționale și cum altele în lume nu se vor mai afla. Ce mireasă și-ar pune pe deget verigheta de aur iar în urechi cercei din lemn? Lucrați manual? Nu, nu, e de neconceput așa ceva. Casă de piatră, cercei de lemn, nimeni nu vrea să-și închipuie cum s-ar potrivi și ce ar însemna.

Urmează apoi coafura elaborată, machiajul profi și senzațional, poșetuța, mănușile, jartiera, ceva albastru, ceva nou (noi sunt toate, în teorie măcar…), ceva (în)vechi(t) (ideile mamei soacre, în general), ceva împrumutat (în 99,99999999…. % din cazuri, banii pentru avansul la restaurant).

Și… mai urmează ceva? Ah, da, nunta, normal. Și partea cu au trăit în pace și armonie până la adânci bătrânețe continuând să-și cumpere bijuterii de la bijuteria teilor din Argeș, Pitești – www.bijuteriateilor.ro – sau din alte locuri până ce banii și moartea pasiunii într-o casă ce nu-i din foc îi vor fi despărțit.

***

House of fire, enioan?

Zile mari

Azi m-am trezit într-o dispoziție de zile mari. Nu pentru că am bătut din palme și am reușit să aplic ce-mi propusesem ieri și nici pentru că s-ar fi întâmplat ceva special. Pur și simplu m-am trezit cu o senzație de bine. De foarte bine. Suspect de zburdalnică dar nu mai stau să analizez, pur și simplu mă bucur că e așa.

Mi-am băut apa. Apoi la jumătate de oră sucul. Apoi la altă jumătate de oră zmutiul. A nu se trage concluzia că funcționez cu jumătăți de măsură, da? Copiii cuminți, unul prin absență, altul prin preocupări. Preocuparea de-a se juca după bunul plac cu jucăriile celui plecat. La grădi. Bun așa.

Aș avea chef să scriu despre cai verzi pe pereți, dar am un deadline care bate la ușă deci trebuie să mă concentrez pe chestii prozaice. Prozaice dar încărcate de perspectivă și de sensuri. Sensuri administrative. Cum ar fi rafturile metalice. Și ce prețuri au rafturile metalice, în consecință. Sunt bune rafturile la casa omului, serios acum, doar am și eu un balcon plin de ele, grădina mea de-astă vară n-ar fi putut altfel înflori și prospera! Dacă stau bine să mă gândesc, cred că pot face chiar și recomandări. Pentru balcoane orientate spre nord și predispuse la igrasie, așa cum este al meu, cele mai bune sunt cele metalice. Sigure ca rezistență în timp și foarte ușor de curățat. Și încă un pont: de ales cele cu picioare înalte, pe sub care se poate foarte ușor mătura. (sunt doctor docent în materie de rafturi, nu-i așa?)

Punctul doi pe agenda de azi, să vorbesc despre mesele de călcat. Ei bine, masă de călcat eu n-am. La fel cum nu am avut nici de înfășat, care teoretic este un must. Eu calc… pe pat. La fel cum și copiii mi i-am înfășat pe pat (înfășat, vorba vine, eu copiii doar îi schimbam și îmbrăcam mici fiind, deși îmi fusese altfel recomandat. Pentru că na, chiar și într-un secol al informației care ne bușește pe toate părțile, chiar nevrând, tot se mai practică imobilizarea cocoloșirea bebelului în pânze și sfori panglici, dar nu mai insist aici, m-am consumat destul acum câțiva ani…). Deci, cum spuneam, nu am masă de călcat. Nici măcar o masă simplă, deși mi-aș dori poate chiar o masă de călcat semi-profesionala, cum probabil se impune la casele mari. Și neștiind despre ce-i vorba, mă mulțumesc să explic dând copy-paste de pe-un site: Masa de calcat profesionala asigura calcarea rapida si eficienta a rufelor este prevazuta cu rezervor de abur integrat si fier profesional cu maner din pluta si labirint special ce garanteaza pastrarea aburului omogen la temperatura constanta. Masa de calcat este prevazuta cu plan incalzit si aspirant, in urma calcarii lasand tesaturile perfect uscateOh, dar e cu simbolistică textul, mă duc cu gândul la Ariadna, Tezeu & Minotaur. Și desigur la Pan! Mă duc însă mă și întorc. Azi, acum și aici nu vorbim despre dragoste, curaj, încercări, neîntoarceri. Ci continuăm cu luatul temperaturii. Temperaturii din bucătării profesionale, nu cum sunt cele ale oricărui om normal. Temperatură care se măsoară pe scări, milimetric, cu kelvinul (absolut nicio legătură cu calvinul klein!) și cu termometre cu sondă. Și infraroșu. Science fiction, nu altceva!!! Dar lăsând gluma la o parte și având în vedere că m-am transformat și eu într-o mică verigă a lanțului trofic-alimentar, un astfel de termometru pentru bucătărie m-ar cam interesa

Dar gata acum, am zis tot ce era de zis (sau cel puțin am încercat…) fug să fac pâine de casă. Cu maia! ;-)

image

Black freakin Friday

Nu scriu azi despre BF deși ar cam putea fi cazul. Ideea este că pe orice site de shopping online aș intra, nu trec 3 secunde și-mi explodează în fața ochilor reminder-ul că se apropie ziua cea mare. Un fel de pe locuri, fiți gata, emoții mari, pregătiți-vă, țineți-vă răsuflarea, nu prea tare însă, că-i încă rost de așteptat.

Și, ca să folosesc așteptarea cu folos, fac liste cu ce-ar mai fi de luat. În primul rând, un IPad pentru mine. Cel de pe care scriu acum fiind spart.

image

Apoi, niște perdele noi. Ziceam că le schimb la fiecare cincinal. N-arată rău nici cele de-acum, dar parcă am chef de alt peisaj.

Și cochetez cu niște fotolii pentru copii. Unele fără mânere, nu prea înalte, moi și nepericuloase când vine vorba de salturi lunatice și aruncări în cap. Salturi, ca-n imaginea de mai jos, fotolii, precum cele de la SomProduct, cel care susține visele tale. Mele adică și teoretic pe-ale multor altora.

image

Apoi, paturi. Tot pentru ei. Paturile acelea cu care cochetăm încă de acum vreun an. Paturi special concepute pentru copii, în formă de mașină de curse, dotate cu tot ce le trebuie, mai puțin schimbător de viteze. Și volan. Asta din punctul meu de vedere, adică al unui om pentru care mașina este compusă din roți, cele două abia menționate, plus un șofer. Șofer neapărat. Revenind la paturi însă, să fie paturi din acelea atât de cu vino-‘ncoace încât să adoarmă copiii singuri în ele. Singuri și-n ele și singuri și-n camera lor. Au cam crescut, de dragul alintului zicem că-s încă mici, dar de fapt sunt destul de mari. Destul de mari ca să-i evacuăm fără mustrări de conștiință din patul conjugo-matrimonial.

Apoi, un dulap. Sau măcar o ușă nouă pentru vechiul. Are o ușă spartă, dar în rest e intact. Deși, dacă stau să mă gândesc mai bine, îl vom lăsa așa. Economie de timp pentru a scoate hainele, ușurință mai mare pentru a face combinații virtuale analizând umerașele, stând culcată în pat. Adică nu-i chiar de lepădat.

Apoi… niște haine. Nu, haine nu. În ultima vreme, oricum am exagerat.

Și cam atât de pe frontul de est, momentan.

Un altfel de frig

Azi, în timp ce mă apropiam de scara blocului, înfrigurată, demotivată, plictisită etc și samd, cu enșpe sacoșe agățate de mână, tot abțiguindu-i pe cei mici să nu iasă în stradă, să nu calce în toate mizeriile și să nu bage în gură chiar tot ce găsesc pe fiecare gard și perete, am văzut o scenă care m-a făcut ca dintr-o dată, să reconsider ce am.

Probabil, nimic special. Un nene de la noi din bloc, pe care îl știm demult, de când ne-am mutat, pornea la plimbare. Dar altfel decât de obicei. Azi, într-un scaun cu rotile. Am dedus că altfel nu se mai poate. Îl țin minte mai ales de când erau copiii mei mici foarte mici, venea în parc cu strănepoțica, se așeza pe o bancă și o privea. I se luminau ochii uitându-se la ea. Apoi nepoata și strănepoțica s-au mutat, a rămas doar fata lui. Ea îl plimba. Zilnic. La braț. Încet. Prin parc. Azi, tot ea. Cu încă o doamnă, habar n-am cine era. Nu părea family. Mi s-a părut a fi o asistentă, ceva. Veselă, ciripitoare, complet nepotrivită în peisaj. Peisaj în care nenea n-avea nimic în privire. Și nici nu arăta de parcă va mai avea cândva.

M-a lovit gândul că în curând va muri. Va muri. Da. Va mai dura zile? Săptămâni? De parcă ar mai conta… Și m-am întrebat cum ar fi să fiu eu în locul lui. Să nu mă pot mișca. Să am nevoie de sprijin la fiecare pas. Să-mi fie frig mereu, să nu pot ieși fără o pătură pe picioare. Să nu pot ieși fără să mă ducă cineva.

Cum ar fi? Teribil. Deci hai să-mi trăiesc viața cu mai multă aplicațiune, că prea am impresia că e o eternitate. Și încă vreo două după ea.

Lentile de contact? Nope!

De vreun an încoace urmăresc postările Kristinei Carrillo-Bucaram. Raw-vegană de îndată un deceniu, fostă hiperglicemică, acum vindecată și promotoare a unui stil de viață cât mai simplu și natural.

Și înainte ca interesul fanilor să coboare de la ochii ei la sâni (crucial de știut dacă sunt sau nu naturali!) sau invers, să urce de la epicele ei borcane cu amestecuri fresh și vibrante tot în aceeași direcție, una dintre întrebările pe care oamenii i le-au tot adresat a fost legată de culoarea ochilor ei. Ca atare ea a explicat într-un filmuleț cum stau lucrurile cu ochii ei, care din căprui au devenit, pe parcurs, miere + albastru și un pic de altceva.

Cum ar veni, o alimentație fără grăsimi trans- și de fapt statul departe de tot ce înseamnă procesat aduce, printre altele, ochi tot mai clari. Și luminos colorați. Deci nu, nu se pune problema de lentile permanente de contact. Și nici nepermanente. Ea între două filmări mănâncă un platou de fructe, nu se uită obsesiv în oglindă și mai și cheamă pe cineva din staff. Pentru a-i reconfirma că-i frumoasă. Și pentru a o ajuta să-și caute prin geantă solutia pentru lentilele de contact.

Daaaar, vorbim despre aproape 10 ani. Și despre o frumusețe nu neapărat căutată. Pentru restul, există magazinele de optică menite ab initio pentru cei care purtau ochelari. Restul care își cumpără lentile de contact colorate cu dioptrii dar mai ales fără și rezultă apoi ochi de un albastru turbat, frizând roșul la limita pupilei, dar na, omul e om și reacționează intens la tot ce înseamnă senzațional.

Așadar, cum spuneam, Kristina Carrillo-Bucaram. De urmărit. Măcar pentru ochii frumoși, dacă nu pentru altceva.

kristina-gabrielle-carrillo-bucaram-vegan

Lupul zilelor noastre

Abia azi povestesc că sâmbătă am fost din nou la teatru. De data asta, la Scufița Roșie. Dar tot la Țăndărică.

Din nou, o abordare inedită. Ca să nu spun altceva…

Lucrurile s-au prezentat așa: Scufița are telefon mobil. Nu IPhone 6 sau Nokia Lumia, ci unul cu butoane. Dar tot  e ceva! La care vorbește cu bunicuța. Răcită, săraca, de la aerul condiționat. Și doritoare nu de un ceai cald, ci de vișinată. Pentru a-și face comprese. Comprese cu vișinată. (De încercat. Dar nu neapărat.)

Pornește așadar Scufița. Prin pădure, apare desigur lupul. Lupul care e … pizzer. Are o pizzerie. Și face tot felul de pizza. Mai ales din cea cu cârnați. Problema e că Scufița e vegetariană. Și nu vrea pizza cu cârnați. Nici cu curcan măcar. Ea vrea cu… parmezan. Urmează tot felul de peripeții prin pădure, nimic însă de menționat ca fiind ieșit din tipar.

Mai departe, episodul bunica. Cu lupul care vrea să intre pentru a o mânca. Sub pretextul că e poștașul. Și a adus pensia. Pensia a venit însă ieri, deci e nevoie de altceva. Lumina. Nu e ziua din calendar. Plugușorul! Funcționează cu plugușorul. Și-ncepe lupul a ur(l)a. Urlă cât ură și-apoi e primit în casă, unde, așa cum știam și ne așteptam, mănâncă bunica.

Vine Scufița. Intră în casa bunicii, unde discuția e așa:

– Vai dar ce ai încărunțit, bunicuțo…

– Păi dacă mi-ai scos peri albi!

– Dar ce urechi lungi ai…

– Mi s-au lungit de foame, în așteptarea ta.

– Dar ce unghii lungi ai… Să ți le tai! (urmează un episod de lupte greco-romane soldate cu un căzut la grămadă din pat)

– Dar ce peri ai pe față! (și ia Scufița penseta pentru a o (îl) cosmetiza)

Finalul apoteotic, cel cu “Vai, dar ce gură mare ai”, se rezolvă cu replica “Nici cu a ta nu mi-e rușine, drăguța mea!”. Și cu mâncatul. Proba de deschidere. Și de negru ca noaptea în cerul gurii, nu altceva!

În rest, vânătorul, copoii, mama Scufiței, chestii în standard. Nimic ieșit din comun, deci sar direct la poza de rigoare. Și de final.

image

Pourquoi pas?

Am mai povestit aici pe blog cum, într-o zi, prin forța împrejurărilor, am ajuns pe un site de încălțăminte de unde mi-am și comandat chiar atunci, pe loc, două perechi de botine, neavând niciun pic din rezerva pe care o am în mod normal când vine vorba de a-mi cumpăra încălțăminte fără a o și atinge și proba. Ei bine botinele comandate atunci au fost o alegere genială, le-am și purtat între timp și am avut surpriza să descopăr că au un calapod extraordinar de comod, având în vedere forma… Și dimensiunile! Ca să nu mai adaug și faptul că piciorul meu se dezobișnuise de mult timp cu așa ceva.

Cum ar veni, am devenit mai încrezătoare când vine vorba de shopping-ul online. Iar azi, din lipsă de idei și de chef pentru chestii înălțătoare cum îmi place să pretind și să cred că fac, mi-am ales niște spielhosen budigăi  ștrampi  yoga pants pantaloni stretch care arată… așa. Well, pourquoi pas?

pantaloni stretchpantaloni stretch 2

În rest, pe-același site, înțesat cu fuste, rochii, bluze mai mult sau mai putin elegante, pulovere casual, tot felul de jachete de dama, lenjerie, costume de baie, poșete de zi și de noapte și o mie de chestii asemenea, nimic interesant.

Revenind așadar la ‘les boudigues’ și de ce i-am ales pe aceia și nu alții, n-aș putea explica. Probabil se potrivesc cu alte chestii de la mine din dulap. Și cu ce am prin pantofar. Și cu picioarele mele frumoase. Frumoase invers proporțional cu modestia mea. Și cu noul meu stil. Mai monocrom și dramatic, așa…

***

Peste câteva zile, după ce îmi ajung, voi edita. Și împărtăși impresii. Despre cum și cât de purtabili sunt. Și dacă într-adevăr îi voi purta.

***

Later edit, așa cum promiteam. Au venit ‘les boudigues’ și par faini. În loc de cei cu bandă transparentă am luat până la urmă unii perforați, din motive de mărime (n-aveau S, S de la mine, Superwoman de mărimea Super-tânțar). Interesanți, cel puțin așa, trași pe mână, primul contact… Vom vedea.

image