A venit toamna…

Azi am o zi în care mă simt bine și am chef de chestii light. A venit toamna dar e soare. E cald. E frumos. E bine.

Se-apropie curățenia de sezon, deci dau o raită prin dulap. Al meu, al celor mici, pantofar, cutiile de jucării, iau totul la puricat. Mă uit la ce mai am eu de îmbrăcat, la ce mai au ei, la ce avem în plus, la ce am mai putea da și mă gândesc la ce-aș mai cumpăra.

Dulapul meu. Am hanorace, pulovere, pantaloni strech. Și ciorapi groși până la genunchi, preferații mei. Le-o fi trecut moda dar pe mine arată senzațional – da, știu, știu, mai trebuie să lucrez la capitolul vanitate, dar n-o voi face azi… :-D Nu am paltoane elegante dar la ce-mi mai trebuie acum, poate doar de-o ieșire la teatru dar mă descurc mereu să improvizez cu altceva…

Dulapul copiilor. La fel ca la mine. Sunt suficiente hanorace, pulovere, tricouri, mânecă scurtă, lungă, blugi și reiați. E bine așadar.

Pantofar. Scot niște sandale platformă, turcoaz. Parc-ar mai fi niște chestii de dat dar nu-s hotărâtă deci le mai las. Pantofi de piele am mulți, dar cizme nu prea. Trec pe lista de must-have și-mi văd mai departe de treaba mea.

Etajera copiilor. Ei bine aici totul devine cooperativa munca în zadar. Oricât am avea și oricât am da, tot cumpărăm și cumpărăm și iar cumpărăm. Tot cumpărăm și adunăm pân’ vor fi mari și vor pleca departe de noi. Departe de noi, la casa lor. Nimic lăudabil aici, dar azi nu-i zi de gânduri și analize în van.

Bun. Am terminat. Bifez pe lista de azi raita dată prin dulap. Și lucrurile scoase pentru a le da. Pentru că a venit toamna. A venit toamna, acoperă-mi deci inima cu umbra unui copac. Sau a unui dulap. Sau cu orice altceva. Azi, nimic nu m-ar putea întrista! :-)

Despre taxiuri dar nu numai

Mami, nu mai pot. Nu mai pot nici eu, evident că nu mai pot, el merge singur, cu mâinile goale sau cel mult cu vreun băț, hoinar, eu merg cu frățiorul în brațe sau măcar cu vreun pachet sau varianta light, un dosar. Și după jumătate de zi de alergat, în niciun caz nu mai sunt sprintenă și cu chef de hoinăreală. Și nici nu mai știu dacă eu atârn de papornița mare de pe umăr sau dacă ea atârnă de mine. Car apă, câte o sticlă pentru fiecare, mâncare solidă, semi-solidă, lichidă, gazoasă, haine de schimb, șervețele umede, uscate, bani, chei, telefon, tabletă, adică o grămadă de chestii care luate separat nu au greutate dar care luate împreună, au forța unui bolovan. Legat strâns de gâtul meu.

Vrei să luăm un taxi?, întreb. Desigur că vrea. Eu nu vreau, cel puțin în teorie. Da-n practică și eu vreau, sigur că vreau! Și de la calmul imperturbabil al măgarului deprins cu desaga și drumul anevoios, devin un vultur în picaj. Iar de unde aș fi putut face anduranță, acum deodată VREAU SĂ MĂ URC ÎN PRIMUL TAXI CARE TRECE! E ocupat? Nu contează, îmi vine să-i fac semn să oprească, între un domn elegant și o femeie cu doi copii agățați de ea, ea are prioritate, e evident și fără doar și poate! Evident că e evident, dar la fel de evident e că nu se poate…

Într-un final, găsim un taxi liber, ne urcăm. Răsuflu ușurată. Copiii sunt guralivi, de obicei am noroc de taximetriști child friendly, el întreabă, ei răspund, eu mă scurg pe banchetă și-s recunoscătoare copilului cel mare care de fapt e mic și nu mai poate, vai și amar, haina-i măturând pământul, iarna pe uliță și tot restul de poezie a vieții, pam-pam.

Dar după vreo câteva minute de scurs pe banchetă, mintea-mi redevine alertă. Ca de obicei, mă chinuie gândul că trebuie să las bacșiș. De ce să-i las? Îi voi lăsa, sigur că da, chiar unul gras, la fel de “sigur că da”, taximetristul în esența lui e om cu suflet, politicos, amabil, zâmbăreț, comunicativ, face munca aceasta grea și solicitantă zile și nopti, merită, clar merită! Fără doar și poate! Dar gândul e gând și mi se răsucește în minte, îmi reamintesc că el nu face niciun efort, că până la urmă drumul e drum, job-ul e job, deci … de ce naiba nu pot să fiu corectă rea plătindu-i doar cursa, habar nu am!

Greu dom’le, greu cu taxiurile in Bucuresti… De fapt cam cu orice. Îmi duc covoarele la spălat, las bacșiș. Merg la cosmetică, las bacșiș. Vine băiatul cu pizza, las bacșiș. Mai ceva ca la restaurant! Vine curierul cu comanda de făină bio, îi las bacșiș. Doar a cărat pachetul și-i greu, nu-i așa? Totul e bacșiș-related. Caut vacanțe ieftine prin agentii de turism din Bucuresti? Chill. Ieftinul ar fi fost și mai ieftin dacă nu era cu “factor motivațional” inclus în pachet. Și-oricum să nu uit de bacșișul pe care-l voi lăsa, dulce și zâmbitoare, de la recepție și pân’ la portar! :-D

Mintea cea de prisos

Azi. În drum spre casă. De la grădiniță. Cumpărăm covrigi. Îi mâncăm mergând. Și ne oprim să-i împărțim. Ca de fiecare dată, cu niște găini. Și doi cocoși.

Cocoșul. Unul dintre ei, ca de obicei, e la gard. Nu știu de ce-l găsim mereu acolo. Probabil într-o viață anterioară a fost câine, își apără și-acum curtea. Aruncăm o bucată de covrig, o ia în cioc, o lasă și-și începe cârâiala. Aceeași de fiecare dată. Să vină doamnele, să vină la masă.

Și vin. Patru la număr. Două negre, una roșcată și moțată și una albă. Care-i mai pui, așa. Se-adună în jurul lui și-a firimiturii, vine și al doilea cocoș, le îmbie și el, ca un ecou al primului. Care-i probabil masculul alfa.

Ciugulesc oarecum pe rând, nu se bat, nu se încurcă, nu se enervează. Le mai aruncăm bucățele de pâine, cocoșii se învârt bucuroși, de parcă ei ar fi procurat hrana, găinile ciugulesc, recunoscătoare.

Stau și mă uit la întreaga scenă și mă gândesc că ele se simt toate egale, egale între ele însele și egale în fața cocoșilor. Nu-i una mai bună, una mai frumoasă, una mai deșteaptă, una mai cu moț. Ba da, e cea roșcată, dar în afară de mine, nimeni nu bagă de seamă. Nu se urăsc între ele, nu-s geloase, nu-s posesive, nu-s acaparatoare, nu încearcă să se imite una pe cealaltă ca să le fie cocoșilor pe plac. E dreptul tuturor să ciugulească. E dreptul fiecăreia să fie fericită, un fel de pseudo-harem la puterea pătrat.

Un fel de live & let live.

Corect. Frumos. De admirat. Unii ar zice că n-au minte nici cât o nucă. Eu una însă încep să am îndoieli când vine vorba de mintea aia, cea multă. Căreia-i voi spune de-acum “mintea cea de prisos”.

***

Probabil acest articol e continuarea celui pe care îl intitulasem mai deunăzi Regnul animal vs. Regnul uman. Văd că mă frământă subiectul… :-D

WP_20140922_002

Les Fleurs du mal

Azi, la o săptămână după începerea anului școlar, la exact aceeași florărie, exact același buchet de flori, costa nu 100 de lei, ci 60. Am crezut că nu am auzit bine. Poftim? Adică după ce că suspectam că au prețuri în funcție de alinierea planetelor, înclinarea umbrei mele în soare, starea de spirit a florăresei (dacă e îndrăgostită sigur va lăsa din preț la trandafirii roz!) și mai ales în funcție de câți bani epatează îmbrăcămintea mea – dacă sunt dichisită costă x lei, dacă sunt în tricou și pantaloni scurți costă 70% din x sau chiar mai puțin – realizez că dacă e eveniment de amploare, gen Valentine’s alea-alea, 1-8 martie, Paște, Sfânta Maria sau Sfinții Arhangheli Preda, Luca și ceilalți trei, Crăciun, An Nou sau mai ales deschidere de an școlar, e rost de chiverniseală!

Iau buchetul, pe de o parte bucuroasă de suma care-mi rămâne în buzunar, pe de o parte nervoasă. Doamnelor și domnilor florrrrrrari de la florrrrării de cartier, vă rog frumos să instituiți un sistem de transparență! Nu de alta, dar dacă mâine, știind că azi am luat flori la preț de dumping, vreau alt buchet și zi de sărbătoare fiind, minunea are cu totul altă valoare?! Cine și cum îmi va explica transformarea când eu văd tot atâtea fire, tot atâta iarbă, același fir înfășurat și fix aceeași culoare?

Sau, mai bine, am altă soluție. Vreau un buchet de flori? În loc să mă prezint în hanorac și cu vreo două zile înainte ca nevoia mea să se suprapună cu o zi de sărbătoare, ce-ar fi dacă aș apela eu la floraria online? N-or fi trăind oamenii din spatele business-ului din buchetul comandat de mine, bani se câștigă tot din botezuri, aranjamente de nunta și înmormântări (vorba vine!) dar clar dacă laleaua violet e azi pe site 1 pol, pot fi convinsă că-n zi de Dragobete nu va ajunge să coste 2!

Prea mult drag, din drag…

Noriel e, de departe, magazinul nostru de jucării preferat. Preferat de copii, nu de noi neapărat. Noi nu cred că avem preferințe. Noi doar scoatem banii și plătim. Dar revenind la Noriel, ne place mai ales de când s-a deschis unul aproape sub nasul nostru, ca să spun așa. Acum, suntem clienți și mai fideli decât eram.

N-am cumpărat noi de acolo nici carucioarele sport ale celor mici dar la capitolul jucarii nicoro și accesorii pentru copii nu prea suntem de egalat. Plus la motociclete. Și la așteptat cu sufletul la gură să apară și alte figurine din Ben Ten și din Transformatorii Salvatori, doar nu-i nimic de ratat!

Dacă ne trebuie un hanorac pentru grădiniță, trecem și pe la Noriel. Dacă ne trebuie fructe din Billa, sigur intrăm și pe la Noriel. Dacă îmi trebuie hârtie igienică și șampon de la DM, sigur opresc și pe la Noriel. Face copilul vreo faptă bună, neapărat trebuie recompensat! Cu ce? De unde? C-o jucărie de la Noriel, doar nu cu altceva! Orice drum în Promenada s-a transformat, din câte observ, într-un pretext de-a cumpăra jucării de la imposibilul de evitat Noriel.

Mereu zicem că ne oprim, mereu zicem că s-au strâns prea multe, le mai dăm altora dar parcă e un făcut să luăm iar și iar altele noi. Se cheamă răsfăț excesiv, e clar. Se cheamă o educație greșită, da, e și mai clar. Se cheamă că vrem să avem timp mai mult pentru noi, se cheamă că avem și noi, cei mari, nevoie să respirăm în timp ce ei sunt ocupați, se cheamă toate acestea, da.

Dar, pe de altă parte, se cheamă o parte din copilăria lor. Una de care poate, mari fiind, își vor aminti cu drag.

Se poate

Deci (încep cu “deci”) eu, care în urmă cu nu mulți ani nu eram în stare să gătesc nici măcar un pilaf decent, mi-am transformat acum casa într-o fabrică de făcut mâncare și, mai mult de atât, m-am apucat și de agricultură. Agricultură biologică, organică, ecologică la mine pe… balcon. Mergând pe principiul “încercarea moarte n-are!”.

Și-am “încercat” așa:

– două etajere metalice din IKEA. Bifat.

– cutii de plastic, de depozitare, tot din IKEA. Bifat.

– pământ curat, frumos, negru, perfect, mustind de viață și plin de râme, adus de pe dealurile Prahovei, din zonă cu aer curat și cu foarte puțini locuitori pe metrul pătrat. Bifat.

– lopețele de plastic și stropitoare din arsenalul pentru joaca în parc a copiilor. Bifat.

– semințe de tot felul, luate așa: în primul rând, seminte de tomate. Multe. Seminte de tomate mici, de tomate mari, cărnoase, prunișoare, am luat de toate. Chit că toată lumea mi-a spus să iau răsaduri. Apoi seminte de marar, leuștean, pătrunjel, măcriș, ridichi, morcov și bonus, un mic arbore goji. Și arpagic. Bifat.

Și-având toate ingredientele pentru succes, m-am apucat de pus pământ, făcut șănțulețe, presărat semințe, udat, apoi verificat, zi de zi și cel mai mult dintre toate, m-am apucat de sperat.

Au ieșit ridichile, măcrișul, încântare maximă, mărarul, numai leușteanul și pătrunjelul nu ieșeau. Dezamăgire. Apoi am aflat că ies mai târziu. Pentru că eu întâi fac și apoi mă informez. :-D Au ieșit și roșiile, bucuria mea. Mici, firave, greu de imaginat că ar putea purta roșii mari cât palma mea. Sau de fapt mici, dar nici măcar așa. Am primit atunci cel mai frumos buchet de flori, sub forma unui mănunchi de răsaduri. Am adus alt pământ, cutii mai mari și le-am plantat.

Și am purtat tot felul de discuții pe seama lor. Drenajul, unde-i drenajul? Le-am scos, am pus făcut găuri în cutii c-o șurubelniță încălzită la flacără de aragaz, am pus pietriș, iar pământ, răsadurile, bețe de susținere și-am așteptat. Au făcut flori. Poze multe, bucurie maximă. Alte întrebări. Cum se vor poleniza? Poftim?! Dezorientare la fel de maximă însă ideile au venit și au sunat așa: să le polenizez eu, artificial, cu o pensulă din aceea de pictură. Sau mai bine, să le scutur. Le-am scuturat. Sau, ideal, să-mi țin degetele încrucișate și să aștept albinuțe rătăcite pe la etajul zece. Al unui bloc dintr-un oraș absurd de poluat… Mi-am ținut degetele încrucișate, au venit și albinuțele. Mult spus “au venit”, de fapt a venit una singură. Care a și murit la datorie. Răpusă mai precis de cei mici, într-un incontrolabil extaz.

Apoi a venit vremea recoltei. Pătrunjel cât de-o ciorbă, la fel și leuștean. Mărar de-o salată. Morcovi minusculi – să țin minte că au nevoie de pământ nisipos, la anu’ când iar m-oi apuca! Ridichi, deși răsăriseră primele, deloc. Dar cel mai important, am avut roșii. Și am încă, deși e septembrie. Mai am una singură, de fapt, dar ce contează, spun că “mai am”!

Morala poveștii ar fi că se poate. N-a ieșit totul perfect dar încercând, am văzut că se poate. Și că acolo unde teoria pare să spună nu, practica spune da. Da-da. :-)

***

Mai jos, ultima roșie. Iar aici, în albumul dedicat de pe Integraalia, pozele întregii povești. Și-am încălecat pe-o șa…

image

Iubirea, statistic vorbind

Iubirea, în absolut, sună așa:

My dear,
Find what you love and let it kill you.
Let it drain you of your all. Let it cling onto your back and weigh you down into eventual nothingness. Let it kill you and let it devour your remains. For all things will kill you, both slowly and fastly, but it’s much better to be killed by love.” (Charles Bukowski)

Dar devorat fără a fi devorat și distrus foarte puțini se pot lăsa.

Concret, se cheamă codependență. Am aflat cuvântul zilele trecute când, întâlnindu-mă cu o cunoștință pe care nu o mai văzusem de mai bine de 10 ani, m-am trezit față în față cu o poveste de dragoste ratată. Poveste povestită pe nerăsuflate, fără ocolișuri. Povestită ca pentru a scăpa de o povară lăsând-o la picioarele unui om pe care nu îl cunoști dar care tocmai pentru că nu te cunoaște nici el nu te va judeca, pentru că nu înțelege ce-i spui, șocat fiind nu neapărat de confesiunea în sine, cât de încrederea cu care se vede deodată investit.

Iubirea sfârșită în codependență. De la cer la pământ. Cine n-are putere, coboară. Prozaic. Cade în gol, mai bine spus. De la “weigh you down into eventual nothingness” la nimicul banal, trist, tragic.

Codependență. Și tot căutând să înțeleg partea de teorie și de real, am dat peste un blog unde, dincolo de inimioara roșie și numele de cățel, se vorbește, frumos, cu tristețe, umor, curaj, poetic sau tehnic, cu trimiteri precise și numere de telefon, despre dorințe vs. așteptări, despre pauza pe care poți să o pui codependenței dar care are prețul ei, despre abuz, despre egoism, despre … viață. Viața aceea de după ce omul, omul cel mic și nepregătit, s-a lăsat devorat de iubire. Și a și fost. Și revenind cu picioarele pe pământ, habar nu are ce să mai facă.

Dar vestea bună e că, statistic vorbind, va face bine. Ca-n filmele americane, stay tuned, va fi cu happy-end.

“Da, îmi apar şi mie în fiecare zi zeci de motive să mă descurajez. Nu, nu îmi merg toate perfect şi nu m-am transformat deodată într-o balerină care se sare cu graţie peste toate problemele vieţii. Încă există oameni care mă pot pune la pământ din două cuvinte. Încă fac ce nu vreau să fac, mă trezesc spunând lucruri invers decât le cred.

Da, uneori mă mai cred cea-care-deţine-rezolvarea-perfectă-a-problemelor-tuturor. Dacă doar m-ar asculta…
Am momente în care furia îmi ocupă toată respiraţia şi nu ştiu de ce, sau ştiu doar atât, că se cheamă “sunt codependentă”.

Îmi vine atunci să plâng şi să renunţ.

M-a pus pe gânduri şi un comentariu, chiar dacă nu îmi era adresat direct: “daca nu merge asa, cu bla bla-urile psihologice nu mergi prea departe”.

Oare era adevărat, chiar stau atât de mult pe loc? La ce bun atâta citit? Terapie? Întâlniri?
Pe moment, în momentele ACELEA, pare că la nimic.

Dar într-o zi (recent), am făcut exerciţiul de a-mi număra momentele şi zilele proaste. Aveam înainte zile sau chiar săptămâni întregi proaste, triste, lacrimogene. Simţeam că înnebunesc o dată cu prima respiraţie de după răsărit şi sentimentul nu mă părăsea tot restul zilei. Era totul o tragedie.

Zilele mele proaste apar acum rar, ca furtuna vara. Mai trec şi repede. Sunt codependentă ca o rafală, după care mă întorc netulburată spre restul vieţii mele.

Făcând socoteala asta, mi-am adus aminte de o propoziţie din deschiderea şedinţelor Al-Anon, pe care mi-a luat mult timp să o înţeleg. “Scopul nostru nu e perfecţiunea, ci progresul.” Iar progresul înseamnă, pentru mine, exact matematica mai potolită a zilelor în care mă simt ca înainte.

Statistic vorbind, fac bine.”

Work-at-home mom in distress

În calitate de work-at-home mom, sunt dependentă de internet. Am nevoie de două lucruri, pe lângă timp liber, dar în legătură cu el m-am resemnat: de niște aparate funcționale (da, da, știu că se spune device-uri) și de viteza la internet.

Adică dacă mă lovește inspirația am nevoie să-mi și scriu ideile, nu de alta, dar cum vin, așa și pleacă! Fie că e noapte, fie că e zi, eu am nevoie ca tot ce ține de tehnică să meargă brici.

Iar dacă nu merge, lucrurile decurg, de fiecare dată, așa: pun mâna pe telefon. Mental vorbind. Pentru că în realitate, înainte de a pune efectiv mâna pe el, îl caut. Mult și bine. Niciodată nu e unde îl las. Lesne de înțeles, de altfel, și sunt pregătită sufletește ca de fiecare dată când vreau să sun, întâi să-l caut, dar tot încep să mă ambalez.

Și mă ambalez până la faza la care, găsind în sfârșit telefonul, urechea apelată este direct lovită, fără preaviz, de un șir nesfârșit de întrebări răstite: “Iar n-avem internet?!”, “Am nevoie de internet, înțelegi?!”, “De ce nu merge iar?” urmat de “Fă-i orice să meargă!” și o cascadă de amenințări, dintre care cea mai soft este: “Dacă nu merge în următoarele minute, nu mai veni acasă!”. Minute următoare pe care le consum la fel de “constructiv”: proliferând aceleași întrebări, îndemnuri ireverențioase și amenințări…

Deci da, sunt un om zen. Dar zen-ul meu funcționeză condiționat de viteza de net. Și da, în ultima vreme am schimbat ba un stick, ba două modem-uri, din care unul cu două antene, semănând cu un melc și probabil de-al naibii, funcționând tot la fel, ba provider-ul de internet. Deci bye-bye RDS și bine ai venit, FDX. Sau Business UPC. Sau Telekom. Sau oricare-ar fi, nu l-am ales eu, dar voi afla clar atunci când nu va merge. Când voi lua contractul în mână, plină de nervi și gândul doar la rezilieri. :-D

image

Aici, acum

Întâmplarea face ca în ultimele zile să fi dat, pe două bloguri diferite, peste două articole care vorbesc cam despre același lucru. Dragostea pe Internet. Dragostea scris cu ghilimele.

Unul dintre ele, al Petronelei Rotar. Scris cu umor. Povestea unui Ionci Cap-Sec care, după “o salbă de likeuri lucitoare şi un buchet de comentarii, care mai de care mai îmbobocite, mai înflorite, iar unele fanate bine. Şi un şirag de perle în mesaje private, care au rămas fără răspuns” și cerut sfaturi prin vecini, aruncă direct cu întrebarea: “Bună, Petronela. O întrebare simplă: vrei să te căsătoreşti cu mine?”. Tragic, stupid și incroyable.

Al doilea, al lui Tudor Galoș. Scris în alt ton. “Mătușa mea a fost o femeie singură până la 60 și ceva de ani. Nu și-a găsit marea iubire – niciun bărbat nu îi semăna tatălui său, un om de un caracter deosebit. (…) Mătușa mea pentru mine a fost o enigmă totală – prefera să își petreacă timpul cu părinții, cu prietenii, cu prietenele decât să facă vreo încercare timidă să-și găsească pe cineva cu adevărat. Asta până la 60 și ceva de ani, când l-a întâlnit PE EL. Dragoste fulminantă, urmată rapid de o nuntă. O poveste superbă de dragoste. La un an de la nuntă însă mătușa mea a făcut un accident cerebral vascular și a murit. Dragostea ei fulminantă a fost mai profundă și mai intensă decât 90% din relațiile de pe glob însă nu s-a putut bucura de ea decât un an. ” Trecând apoi, prin comparație, la bine-cunoscuta schemă a zilei de azi: “Vrei o relație? Nimic mai simplu: intri pe Facebook, creezi un profil, pui niște poze, dai niște citate din Paler și din raduef și ceva cu siguranță pică. N-ai răbdare? Nicio problemă, instalezi Tinder și vezi cine este disponibil prin zonă. Nu te mai chinui să faci curte, să cumperi flori (…), să te plimbi cu ea prin oraș, să faceți chestii împreună. Este simplu: ieși în oraș în Centrul Vechi la un pahar, continui în club, te duci la after după care treaba este aranjată. Două-trei selfie-uri, douăzeci-trezeci de hashtag-uri unul mai cretin ca altul și relația este pe roate. Până la prima groapă când toată mașinăria se rupe în bucăți… ”

Deci, cum stă treaba cu dragostea pe Internet? E sau nu e? Se poate sau nu se poate? Se cade sau nu se cade? Are viață lungă sau picioare scurte? Presupun că începe pentru toți la fel, din două poze, trei likeuri, patru comentarii și cinci mesaje private. Flacăra-i aprinsă, alte poze, alte vorbe, replici tot mai îndrăznețe, poate ne și vedem, sigur ne vedem, da, clar ne vedem, ne-am văzut, de ce naiba ne-om fi văzut, ce rămâne de făcut…

Nu rămâne nimic de făcut. Nu rămâne nimic complicat de făcut. E ca atunci când cumperi ciocolată. N-au Milka cu stafide la Mega nu-i nimic mergi la Angst n-au nici acolo lasă că încerci la chioșc și dacă se face noapte nu-i nimic au sigur la non stop. Încercarea moarte n-are iar pe Internet suntem, se știe deja,  cu to(n)ții eroi. Nu așteaptă nimeni, nimic nu e de așteptat.

Totul trebuie să fie aici, acum.

Mă-ntorc la cartea mea și continui să citesc “… îi întindea întotdeauna mâna cu sfială și uneori nu i-o întindea defel, ca și cum s-ar fi temut să nu i-o respingă. El părea că-i strânge totdeauna mâna cu dezgust, o întâmpina cu ciudă și uneori tăcea îndărătnic. Dar acum, mâinile lor rămaseră strâns unite…”

Totul este acum, aici.

image

E.N.E.R.G.I.E.

Mă întreabă lumea ce le dau copiilor să mănânce de au atâta energie. Sau, cu mirare, cum se face că sunt atât de drăguță (a se citi aproape mereu cu zâmbetul pe buze) și de slăbuță (a se citi athletic & toned – sic!), de unde deduc că e ceva suspect cu femeile care au copii și sunt slăbuțe iar dacă mai sunt și drăguțe e clar ceva în neregulă în univers! :-D

Păi mâncăm multe fructe. Foarte multe fructe. Fructe în loc de aproape orice. De dimineață până seara, mai tot timpul fructe. Nu spune nimeni că nu trecem și pe la covrigărie sau că nu umblăm cu pungi de pufuleți în brațe, dar în rest, ne îmbuibăm cu enzime. Literally speaking. Plus că ne petrecem foarte mult timp în aer liber. Și dormim regulamentar. Iar eu nu fumez. Și nu beau cafea. Fie inbox-ul meu plin de oferte de espressoare și sisteme de spumare a laptelui, în loc de Saeco, dacă e să fac investiții, aleg Vitamix. Sau Blentec. Și mă mândresc deja c-un super-Hurom!

Lesne deci de înțeles diferența. Diferența care se și vede cu ochiul liber și se și simte . Dacă ne-apucă cheful de plâns, ne trece repede, dacă ne supărăm n-o ținem așa la nesfârșit, dacă sunt probleme, găsim soluții. Sau măcar le căutăm. Iar dacă nu le găsim, măcar căutarea ne-a scos din starea în care eram.

So, confirm acuratețea spuselor “mens sana in corpore sano”. Live clean. Stay young. Stay free. And live happily ever after! :-P

image