La casa ta

În mașină. Cu copiii. Ascultăm Itsy Bitsy FM. Ascultăm, vorba vine… De fapt, ne gândim la ale noastre. O voce robotică spune ceva. Nu auzim de prima dată. Sau auzim, dar nu înțelegem. Din nou. “Muncești din greu ca să-ți permiți mai multe jucării care să-ți țină copilul ocupat.” Și iar: “Muncești din greu ca să-ți permiți mai multe jucării care să-ți țină copilul ocupat… până … pleacă… la casa… lui.” Apoi morala: “Copilul tău are nevoie de timpul tău, nu de banii tăi.”

Și-mi vin în minte, pe de o parte, toate acele discuții cu mame din parc care tot spun că nu mai fac un al doilea copil pentru că nu-și permit și apoi toate acele momente când noi, la rândul nostru, ne chinuiam să alegem între un scaun de masă Chicco versus altul de la Bretoni-Lorelli sau altul și mai bun de la Inglesina sau poate-l luăm pe cel de la Peg Perego… Apoi epopeea carucioarelor Primii Pasi comparate la nesfârșit cu altele mai bune, poate chiar Stokke, dar, ale naibii, scumpe până la cer și înapoi! Le știm pe toate: landou, scoică, carut sport, pliabil, nepliabil, cu copertină, cu umbreluță sau cel mai bine, cu o mamă, una mai bună, inclusă!

Am cumpărat, de fiecare dată, alegând ce e mai bun. De parcă pentru copil era importantă husa, mărimea roții, înclinarea în 10 unghiuri a spătarului…  Și-apoi, desigur, să nu uităm sutele, miile poate drumuri la magazine de jucării, pentru că mai lipsește un monstru din colecția Ben 10 și o mașinuță din colecția Cars și un dinozaur carnivor și un personaj din Țara de nicăieri…

Mda… Suntem și noi, oricât ne-am feri să o recunoaștem, produsul unei industrii a obsesiei pentru calitate și a însingurării. Hai să-i cumpărăm ce e mai bun. Nu ne oprim până nu găsim. Și-apoi, obosiți de-atâta căutare, îi înmânăm jucăria, gândind în niciodată rostitele cuvinte: “Ia copile jucăria asta și mai lasă-mă te rog să respir! Ia-o și joacă-te cu ea și când te plictisești las’ că-ți iau alta și apoi alta și alta și umplem casa și debaraua și balconul cu ele și ți le scot pe rând pe măsură ce tot uiți de ele și tot așa, vezi-ți de joaca ta iar eu de treaba mea până crești mare și pleci singur la casa ta!”

Sânge din sângele meu, carne din carnea mea, tic-tac, tic-tac… forțez timpul să treacă până ce casa mea va rămâne doar a mea iar tu vei sta cât mai departe, nederanjându-mă deloc, mare și brusc nu al meu, la a ta.

5 thoughts on “La casa ta

  1. Timpul trece…Si îi vedem mari parca prea repede.si ma gândesc de ce in provincie,la tara,nu se opresc la un copil,de ce orășenii care se duc zi de zi la munca mereu spun ca e grea viață cu doi copii.de ce la tara cel care se duce cu ziua sa muncească are curaj sa aibe familie mare cu trei,patru copii.si acei copii de la tara sunt sănătoși si dornici sa învețe.eu recunosc,îmi răsfăț prea mult copii,pentru ca si eu am fost răsfățata,dar cât mai mult ma joc cu ei,sa retrăiesc copilăria.succes mâine la grădiniță!

  2. Mda, ar trebui sa ne scurtam noptile, macar ca sa-i vedem.
    Cand se face liniste in casa, treziti-va si priviti-va copiii, pupati – i pe rupte,umpleti -va, saturati-va de ei.Dimineata, o alta zi se va adauga celor care trec.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>