Suuuuuuuuper botine!!!!

Ca să-mi fac “numărul” de articole cu temă impusă pe luna septembrie am văzut, complet lipsită de chef, că trebuie să intru pe un site care se cheamă superpantofi.

Și cum și așa nu aveam dispoziția necesară pentru a scrie despre botine de dama m-am descurajat și mai tare văzând că, parcă în ciuda mea, se mai și cheamă “superpantofi”. Mda, super – super pantofi, sunt convinsă…

Dar intru, doar na, distracția e distracție dar contractul se cheamă contract. Intru și…. fac ochii mari!

Păi oameni buni, anumite chestii de-acolo sunt sen-za-țio-na-le!!! Ce spuneam eu acum ceva vreme aici pe blog, că mie nu îmi plac botinele ieftine, că eu sunt fan piele și că nu-mi trebuie nimic ecologic și artificial?! Doar la o primă vedere am pus ochii pe două perechi, pe care tot azi mi le și comand!

O pereche, vernil cu turcoaz. Talpă platformă, my kind! Superbe. Clar mi le iau! Nu bag mâna în foc pentru îmbinări și pentru comoditatea calapodului, dar la cât costă acum, se poate spune că și dacă în realitate sunt dezastruoase, tot n-am nimic de pierdut!

botine platforma

Cealaltă pereche, botine cu toc. Toc din lemn, din imitație de lemn, nu am habar, cert este că ador și imprimeul și culorile și forma și șireturile și absolut tot la ele!!! Cranii și trandafiri verzi la mine în picioare vreau, vreau!! Nu sunt foarte sigură că mă voi descurca mergând pe stradă cu o grămadă de centimetri în plus, va trebui să-mi reamintesc de postura de divă corporatistă urcată pe tocuri până la cer, dar pentru asemenea imagine, mă sacrific în mod clar!

botine toc

Și gata acum, ca să purced să comand! Revin cu impresiile săptămâna viitoare, când probabil îmi vor ajunge. Moment când sper să nu-mi retrag tot entuziasmul mai sus exprimat! :-D

***

(later edit) Au venit botinele! Primele impresii, aici.

Lucruri de dat

Am început curățenia de toamnă deci voi avea niște lucruri de dat.

Acum, două plușuri gigantice, mari cam cât jumătate din mine, nu că aș fi eu mare dar pentru niște plușuri, sunt chiar enorme! Sunt aproape noi, adică nu s-au jucat cei mici cu ele ci au stat pe sub pat și au prins praf, atâta tot. Le dau scuturate. :-D

Și o pereche de sandale cu platformă, Zara Collection. Cred că le-am purtat de vreo 3-4 ori. Mărimea 38 chipurile, dar mie îmi vin și port doar 37. Și am piciorul îngust.

Vreau să le dau repede. Cine dorește ceva, îmi poate scrie aici sau pe pagina cu ce mai dau sau pe daruiesc.info@gmail.com sau îmi poate trimite pm pe pagina de facebook.

image

image

image

Momente perfecte

S-a întâmplat vineri. Și, desigur, se va mai întâmpla.

Dimineața, copilul cel mare e dus la grădi. Mergem cu toții, mă întorc apoi doar eu cu cel mic. Pe la 9 și jumătate. Am timp până la 11 și jumătate ca să fac tot ce e de făcut, scris, strâns, mâncare, poze, răspuns la mesaje și dacă e cazul, drumuri cu lucruri de rezolvat.

Vineri a fost ziua când am avut de lăsat un contract. Printr-un noroc nesperat, nu trebuia să ajung prea departe de casă așa că, fiind 11, am zis că las întâi contractul și apoi numai bine îl iau pe cel mare de la grădiniță. 11 trecute-fix s-a făcut însă 11 și jumătate, copilul cel mic nu-i tot timpul chiar foarte ușor de controlat. Dar chiar și așa mi-am zis că e timp, așa că am luat primul taxi și am pornit-o. Eu, copilul cel mic, contractul și taximetristul.

Plouă. Așa că mă gândesc că poate rămânem blocați în trafic pe Barbu Văcărescu și ajungând la grădi ultima va crede copilul că l-am uitat acolo, singur și al nimănui. Îi zic taximetristului să intre pe Ramuri Tei ca să îmbarcăm în mașină încă un copil. Nu comentează auzind schimbarea de plan, am noroc și de data asta, nu-s chiar atât de răi taximetriștii aștia…

Ajung la grădi la fără un sfert. Dau să intru, ușa închisă. Îmi deschide portarul și-mi spune politicos că trebuie să aștept până la fix. Fac ochii mari în timp ce sunt străfulgerată de gândul că stai, aici e grădi de stat, nu-i ca la cele unde plăteam bani mulți și lucrurile se învârteau după cum respiram. Îi dau însă privirea de lady in distress și îmi spune că va urca să întrebe dacă se poate. Urcă. Se poate. Urc și eu. Sus, surpriză-surpriză! Copiii se uită la … televizor! Cartea junglei, bine, bine, Cartea Junglei dar dacă eu, acasă, nu-mi las copilul la tv, am un moment de enervare și-mi fac o notă în gând ca la prima ședință cu părinții să propun instalarea de camere web, chipurile să știm și noi, părinții, ce fac minunații prichindei când sunt cuminți și ascultători. Știindu-se că acasă sunt draci împielițați  neastâmpărați iar în altă parte, prințese și prinți înaripați.  Aberez, desigur. Din nou, nu știu unde mă cred, aici nu sunt numai copii de părinți plictisiți și bogați care vor ca între două telefoane business-related să facă click aici și să-și vadă progenitura educându-se și evoluând. Aici, reveniți vă rog cu picioarele pe pământ, sunt oameni normali, mofturile, dacă sunt, se lasă acasă, s-a auzit și acolo în spate, da?

Revenind la situația concretă, copilul nu vrea să vină. Corect. De înțeles. E la desene animate, de ce-ar vrea să vină acasă unde nu primește? Îl întreb dacă e ok că aș putea întârzia, îmi zice că da. Din nou corect, din nou de înțeles. Cobor, de la portar îmi cer scuze pentru deranj și pentru că l-am pus să facă chestii nescrise în regulament, tot ce părea în viața mea urgent cu câteva minute în urmă acum e complet neproblematic, lady in distress e de fapt a pain in the ass. Apoi urc în taxi și-i comunic taximetristului a doua schimbare de plan. Copilul cel mic începe să chițăie. De fapt, să plângă. De fapt, să urle din toți bojocii. BOOOOOOM-BAAAAAANNN!!!! Printre discuții cu portarul, urcat, coborât, alte discuții cu portarul nu a realizat că jumătatea lui mai mare, Bogdan, nu e cu noi. Acum însă se sfâșie cerul. Și timpanele mele. Și-ale omului din fața mea. Care, drăguț, propune să-l ia la el în brațe, la volan. Propune, e absolut inacceptabil ce zice dar slavă domnului că nu e nevoie să-l refuz, cel mic nu vrea, mai bine spus, printre țipete ca de șarpe, oricum nu mai înțelege nimic. Încerc să nu procedez cu el ca-n Domnul Goe când Bubico zboară pe geam, sunt calmă, stăpână pe mine dar… habar nu am ce să fac. Mă gândesc că am la mine tableta și niște casti de pc. Nu știu ce e mai bine să fac, șă-i pun micuțului un pic de muzică liniștitoare, de bebei, sau să i le înmânez lui nenea, să-și dea vreun meci de fotbal la maxim și să poată conduce mai departe, prudent și netulburat….

Într-un final, copilul se liniștește. Cu geamul deschis, în zgomot de excavatoare. Noroc că în București se ridică mereu alte și alte clădiri de birouri și malluri și alte asemenea… Ajung, las contractul, apoi iar la grădi, luat BOOOOOMBAAAANNN-ul, acasă. Mâncare, somn de prânz, trezire, parc, iar mâncare, culcare, noapte, zi, o altă noapte, o altă zi și tot așa.

Momente perfecte din viața mea.

Auto-moto

A devenit obligatoriu ca progeniturile să călătorească în mașină doar regulamentar fixate, legate, prinse, imobilizate în scaune auto. Iar dacă noi la cel mare am fost mai catolici decât Papa și l-am purtat doar așa cum impuneau legile nescrise iar acum scrise, ei bine la cel mic am făcut doar cum a avut el chef. Adică dacă nu a avut chef să stea în scaunul de mașină, noi n-am insistat. Mi-am sacrificat eu poziția privilegiată de copilot și DJ și m-am mutat în spate pentru a funcționa eu pe post de ham. Și de pernă. Și de înălțător. Și de suport de pahare. Și de tot ce se mai poate imagina. Un fel de scaun 2 in 1 dar prin puterea și devotamentul și dragostea nesfârșită a unei mame, brusc metamorfozat în scaunul suprem, cel cu opțiuni nesfârșite, de la infinit-plus-1 în sus. Versatil și veșnic adaptabil.

Înțeleg perfect rațiunile de siguranță, mai ales la cum se circulă acum, când nimeni nu mai poate altfel decât turând motorul la 100 de cai și mai ceva. Dar nu pot să nu mă abțin să nu văd în asta și o încurajare a industriei util-inutilului. Mă aștept ca, în cel mai scurt timp, să devină obligatoriu prin lege și ca mamele să nu-și mai lase copiii sub 3 ani să meargă pe jos ci bine priponiți în carucioare sport, ca să nu scape micii zurbagii printre biciclete, role, skate-board-uri, câini, bețivi, aurolaci și alte “minunății” cum se află, fără excepție, prin orice parc…

In the mood for Xmas

Tocmai am văzut pe facebook un desen haios despre telefoanele care în loc de a avea o baterie tot mai puternică vin echipate cu un cablu lung și cu o listă de motive mai mult decât “convingătoare” pentru a sta acasă.

image

Motive funny pentru a sta acasă… de parcă și așa nu ar fi destule! Pe lângă cele evidente gen vreme proastă, lipsă de chef, posibilitatea și probabilitatea foarte mare de a comanda pizza, seriale cu o mie de episoade, amicii veșnic online…

Râd. Dar azi însă, stau și eu acasă. Azi stau acasă și nu fac nimic, e vreme destul proastă… Motivul numărul 3.

De fapt, e o zi dintre acelea de mijloc, nici vară nici iarnă nici cald nici frig nici soare nici cer negru de ploaie nici bine nici rău nici prea mare chef dar nici lipsă de chef.

Azi stau acasă, citesc, dorm, pierd vreme pe net, fac baie cel puțin o oră și mă gândesc la Crăciun. Da. Vreau să vină iarna să mă dau cu punga pe zăpadă, să merg la ai mei și să nu am nicio grijă. Nu că aș avea multe în mod normal, slavă domnului am o viață atât de necomplicată încât nu e rost de prea multe frământări și de prea multă umoare…

Deci azi nu fac nimic anume. Doar mă gândesc la acel dolce far niente de acasă, la mâncarea pe care nu o gătesc eu, la cadouri, la cele pe care le voi face, la cele pe care le voi primi. Cadourile acelea calde și învăluite de grijă și drag.

Prilej bun să mă bucur încă o dată că nu mai lucrez la EY și că nu va trebui ca într-o singură săptămână de concediu să dau delete la toate gândurile stupide și la dead-line-urile de la întoarcere și la proiectul în stand-by și la hârtiile așteptându-mă stivuite în dosar peste dosar. Să stau la ai mei fix cât vreau și să miroasă casa bunicii a cozonac adevărat și nu a cel plasticat dar frumos ambalat din cosurile cadou cu wiskey și cu bomboane de chocolat. Să am gânduri bune, calme, de pace și nu zâmbetul ucigaș forțat de la deschiderea de cosuri cadou pentru doamne corporate-business-și-fără-de-viață-ta-dam sau de la înmânarea de cadouri pentru domni la fel de corporate-business-și-fără-de-viață-în-ei-pam-pam.

Crăciun. Acasă. Zăpadă. Foarte frig afară, în casă foarte cald. Familia reunită, mici, mari. Nicio grijă. Azi sunt in the mood for Christmas.

Noi, cei ce suntem

Oamenii nu sunt mereu ceea ce par a fi. E o afirmație – avertisment.

Să fim deci cu ochii-n patru. Da, neapărat să fim cu ochii-n patru la oameni care nu sunt ceea ce par a fi.

Să fim atenți noi, noi – acei – oameni – care – suntem – mereu – ceea – ce – părem – a – fi.

Outside the Eisenhower box

Știu perfect cum stă treaba cu presiunea timpului. Știu exact cum arată orele petrecute la birou, față în față cu ecranul tot mai inexpresiv și capul tot mai sec de idei în timp ce inbox-ul devine tot mai plin de mesaje te rog, trebuie… repede, e urgent…, se poate în următoarea jumătate de oră?, sau am nevoie acum, e urgent, e NEAPĂRAT!

Și știu perfect ședințele nesfârșite în care nu se discută nimic, nu se înțelege nimic, nu se ajunge la nicio soluție și nici măcar la vreun plan de atac, ședințe sterile și interminabile în condițiile în care totul pare să ardă și totul mustește de tragic și de apocalipsă și de vertij și de colaps. Și mai știu perfect și atitudinea hei-rupistă din managementul care stă relaxat până mai sunt fix câteva ore până la un dead-line de altfel cu mult, foarte mult timp înainte fixat, apoi de mesajele pline de panică, pitoresc însoțite de stegulețe roșii și neapărat de tip follow-up, urmate post-mortem post-eveniment, de cele moralizatoare, pline de scheme, idei salvatoare, metode, liste, organizatoare, prioritizări benefice și de niciodată aplicatul know-how.

Știu. Am fost acolo. Am fost acolo unde eficiența se traduce prin dacă poate să se organizeze atât de bine înseamnă că e loc să-i mai dăm ceva, altceva. Ideal treaba altcuiva.

Am fost acolo unde e timp pentru orice până atunci când se rămâne într-un timp suspendat.

Cred că cel mai bun test de management ar fi un test de time management. Spuneți-ne vă rugăm cum vă organizați, nu de alta dar de dumneavoastră depinde sănătatea psihică a multor angajați.

Și-apoi mai și știu perfect cum e să faci slalom printre ore la care copilul trebuie hrănit, ore la care trebuie plimbat, ore la care trebuie culcat, bed time stories și băița neapărat, cumpărături care trebuie făcute, mâncare care trebuie să fie pe masă și curățenia pe care oricât ai face-o nu arată niciodată de parcă ar fi curat, toate îngrămădite într-un haos complet peste dorința imperioasa ca “între timp” să mai faci și altceva.

Deci dacă acum cineva vine la mine și îmi spune că nu are timp, nu mă pot abține să nu ridic din sprâncene. Nu ai timp? Arată-mi te rog ce faci când ai timp, arată-mi te rog cum ți l-ai organizat.

Așadar dragă corporate lady, dacă ești în temă cu tot ce-i nou în materie de ceasuri de dama și-ți petreci timpul dintre dead-line-uri cochetând ba c-un ceas Guess ba atrasă de-un Fossil, că-i mai multifunction așa, înseamnă că ai timp, mult timp, draga mea. Dar sper însă că n-ai naivitatea să crezi că, odată cu splendida achiziție agățată de încheietura mâinii, infinitul și organizarea vor fi de partea ta…

Iar dragă mămică purtând la piept copilul neînțărcat, află că sfârșitul lumii e încă departe. Cu calm și răbdare, vine ea vremea și pentru acel de neimaginat “între timp”. (P.S. Dacă bucătăria arde, lasă orice altceva!)

time management(

(sursa foto)

De poveste…

Îngrijirea danturii ține de educație. De cei șapte ani de acasă. La fel cum un părinte educat preferă să-și găsească timp pentru a-i citi copilului povești în loc de a-l lăsa uitat de lume la televizor, tot așa îi va arăta și că tubul acela de pe chiuvetă ce-i folosit des la pictură mai e bun și pentru altceva.

Scuze nu prea există. Povestea cu Zâna Măseluță e veche de când lumea. Povestită, interpretată, reinterpretată, mesajul e același. Accesibil oricărui copil.

Chiar noi am fost la teatru și am stat cu sufletul la gură urmărind cum Zâna Măseluță împreună cu simpatica ei prietenă Bunuța Dănuța, doctorița care trebuie să salveze împărăția Dinților Frumoși, cântând și zâmbind, alungă Caria și-i îndeamnă pe copii să se spele pe dințișori și să pape cât mai multe mere. Cei de la Zurli joacă piesa mereu și-s ușile deschise pentru toți părinții care, știind prea bine care-i pretul unui implant dentar, preferă ca măcar în cazul celor mici, să nu se ajungă acolo. Acolo de unde nu prea mai e drum de întoarcere.

Pentru că, deși e plin de cabinete stomatologice in Bucuresti și mai peste tot în țară, sondajele sunt de-a dreptul cutremurătoare. Pare-se că românii nu prea știu ce-i aia pasta de dinți iar periuțele, în rarele cazuri în care se folosesc, se folosesc – refolosesc – împrumută și la rude, apoi odată primite înapoi, se folosesc din nou, până la dezintegrare. Periuța de dinți e precum căsătoria, să zicem. Uniune și comuniune till death do us part.

S-o recunoaștem: statistic vorbind, e jale. E nevoie de campanii de conștientizare, gen “Zâmbește România!”, triste în sine dar denumite vesel și “colorate” în alb-imaculat, e nevoie de gratuități, de la consultații și până la periuțe noi primite în schimbul celor vechi – au și dinții neîngrijiți un program rabla, pe numele lui exact “Rablă pentru periuța ta” (mda, chiar așa…) – pentru a se putea înțelege un lucru simplu și firesc. Și-anume acela că sănătatea nu e un moft.

Ca o concluzie, povestiți-le copiilor despre carii, acele chestii aparent banale. Și-așa, printr-o poveste, de fapt îi educați.

Discerne

ItsyBitsy FM este un post numai bun de ascultat în mașină, împreună cu cei mici. Numai bun de ascultat dar cu nota că nu chiar totul trebuie aplicat. După campania referitoare la timpul părinților, bani și ce au de fapt nevoie cei mici, până vor crește mari și vor pleca la casa lor, campanie pe care o salut și despre care am mai scris aici pe blog, s-a nimerit să fie introdusă în calupul de publicitate o reclamă la proceduri de îngrijire a danturii micilor poznași.

Ei bine și reclama despre care vorbesc îndeamnă părinții nu la mai multă grijă vis-a-vis de îngrijirea prețioșilor dințișori de lapte și responsabilizarea celor mici ci, nu mai mai mult și nici mai puțin, la fluorizarea danturii la intervale regulate, bonus sigilarea dinților, ca măsură de evitare a cariilor. Păi bine doamnelor și domnilor din marketing și din industria cea care promovează orice, fie că e nevoie, fie că nu, voi nu aveți, la rândul vostru, copii? Sau, mai bine spus, nu ați fost la rândul vostru copii? Nu știu cum să spun dar noi, copiii de-acum 30 de ani avem dantura bună. O fi poate de la faptul că mâncam mere din grădină și prăjituri de casă, făcute de mama sau de bunica și nu eclere cumpărate din supermarket și bonus iaurțele colorate, fructate și frumos ambalate promițând 100% natural dar fiind de fapt departe de tot ce e natural?!

Serios acum, mi se pare că prea suntem încurajați să apelăm la artificial în loc să ne re-educăm noi și să ne educăm copiii în sensul de a alege tot ce e simplu preparat, neprocesat, curat, sănătos și astfel să-i ferim de tot ce înseamnă nevoia de a apela la practici care pe vremea mea (da, da, era mai bine pe vremea mea!) nu existau nu pentru că nu ar fi progresat medicina în ritm exponențial ci pentru că, pur și simplu, problema în sine nu exista. Iar despre cererea care încurajează oferta se știe prea bine deja…

Mda, e tot mai plin de clinici private in Bucuresti. Orice problemă are acum soluții profi iar dacă nu există probleme, lasă că le creem. Nu neg importanța biometriei fetale, de exemplu, chiar și eu poate nu aș fi avut al doilea copil dacă nu aș fi apelat la analize peste analize și verificări peste verificări, dar în alte probleme, părerea mea sinceră este că se creează o panică exagerată!

Ipohondria nu se naște din nimic, rețineți vă rog, da? Cum au trăit bunicile noastre cu probleme de sănătate dar fără a avea habar de factor v leiden? Nu mai continui acum dar am un îndemn numai bun de urmat: Întreabă-te te rog, gândește, discerne, ia decizii și nu ezita!

Rutina cea folositoare

Există o vorbă care spune ruină, rutină, rugină. Cei trei R.

Așa o fi. Și probabil se aplică din plin când vine vorba despre dragoste. Și despre job. Și… cam atât. Că-n rest, eu văd doar beneficii ale rutinei. Serios acum, dacă nu aș avea o ordine a lucrurilor în toată această dezordine și-n tot acest haos care ne înconjoară de când avem copii, nu cred că aș face față să mi-i cresc “cu zâmbetul pe buze”, așa cum frumos mi-a spus cineva!

Și-acum c-am făcut introducerea mai mult sau mai puțin alambicată, să trecem mai departe la lucruri concrete. La programul fiecărei zile, care dacă n-are avea aceeași rutină perfectă, ar rezulta în… nimic realizat.

Ora 7, trezirea pentru mine. De voie, de nevoie. Oil-pulling, spălat pe dinți, pe față, pieptănat, pahar cu apă și lămâie, exerciții, încă un pahar cu apă, duș. Îi zic “ora mea”. Ora 8 dimineața, trezirea copiilor, de bună voie sau forțat. Drăgălășenia sau smiorcăiala de dimineață, în funcție de dispoziția pe care o au. Mic dejun. Merge repede pentru că nu le fac nimic complicat: suc de portocală sau un terci din banane combinat cu cacao raw, ulei de cocos, chia. Îi zice smoothie în cărțile de bucătari, alea mai recente și deschise la stilul de viață raw-vegan. Pregătirea ghiozdanelor. Două ghiozdane, chiar dacă doar unul dintre copii merge la grădi. Cutiuță cu tartinuță din pâine de casă, ulei de măsline, cimbru, sau în zile de grație brânză de capră chipurile bio, alături un măr sau o banană. Și apă. Exact același lucru pentru amândoi. Iar într-al celui mic, carioci (comandate pe bandă rulantă precum cartușele într-o fabrică, dintr-un loc cu nume parcă predestinat: cartuseria.ro) și-un caiet bun pentru mâzgălit odată ce-l plasăm pe cel mare în sistem iar eu plec cu prâslea pe-acolo pe unde am treabă. Sau în parc. Sau înapoi acasă, depinde de program.

Ore “libere” pentru mine. Două la număr. Înghesui în ele cât mai multe pot. Și haine de spălat și de întins și-un aspirat și niște chestii pentru prânz de preparat și scris și citit și timp pentru conversat. Online. Trăiască internetul și viața de după ecran.

Ora 11,30. Plecăm, eu și nelipsitul cel mic, să-l luăm pe cel mare de la grădi. 13 pm.  Înapoi acasă. După drum și nelipsita oră de parc. Mâncare. Ei joacă (a se citi demolat casa și stricat cât mai mult din tot ce se poate strica), eu strâns masa și iar rutina scris și citit și timp pentru conversat. Sau măcar una dintre cele trei. Aproape 15 pm, ora pentru citit povestea de nani și pentru culcat. Somn de prânz. Trezit pe la 18. Fructe, joacă, masa de seară, o tură prin parc, acasă, joacă pe cont propriu și timp pentru noi, cei mari, să rezolvăm ce mai e de rezolvat. Sau cel puțin să încercăm.

22 pm. Iar poveste de nani. Iar culcat.

Rutina e folositoare, da, da! :-)