Sunt omul care face doar text

Discuție la telefon:

– Salut! Ajută-mă cu ceva, te rog.

– Spune.

– Trebuie să inserez o poză de pe un site și nu reușesc să o salvez, nu merge în format jpeg ci doar ca link.

– Încearcă snipping tool.

– (…)

– Mai ești acolo?

– Da, dar nu știu unde să caut ce spui tu…

– Du-te în start.

– (…)

– Te-ai dus?

– Nu.

– De ce?

– Nu știu unde e “start”. (nu văd nicăieri succesiunea de litere S…T…A…R…T iar când vine vorba de tehnică, eu funcționez pe principiul “dacă nu văd, nu există”)

– (o pauză care probabil semnifică o secvență de genul #@*^#@*?!?!?!?!?!, după care vocea spune calm…) Te rog apasă butonul cu steguleț.

(Caut pe tastatură. Apăs.)

– Ai reușit?

– Da.

– Ce vezi?

(explic, în termeni profani, adică semi-idioți, că văd tot felul de pătrate, dreptunghiuri, cu imagini mișcătoare)

– Bun, înseamnă că ai nimerit butonul. Tastează “snipping tool”.

– Unde? (da, e clar, își bate joc de mine, unde exact vrea să tastez?!)

– Tastează pur și simplu.

(apăs s..n… și văd că se deschide o fereastră)

– S-a deschis o fereastră (spun și cu voce tare, în așteptarea confirmării că nu doar mi s-a părut).

– Perfect. Dă dublu-click pe balonul c-o foarfecă desenată.

(dau)

– Ce s-a deschis?

(explic că văd un mic dreptunghi cu New, Cancel, Options și respectivul balon cu forfecuța roșie)

– Dă-i new și selectează-ți bucata din poza pe care-o vrei.

(mă joc nesigură dar jubilez la vederea ferestrei de unde pot salva imaginea!)

– Gata, am reușit, a mers! (trâmbițez extaziată).

– Să-ți fie de folos! (un fel de “să-ți fie de învățătură” deși știm amândoi la fel de bine că nu va trece mult până voi reveni cu întrebări cel puțin la fel de șocante…)

***

Da, știu, sunt doar o mașină de scris. Sunt doar o mașină de scris pentru care Winows 7 sau 8 sau 8.1 înseamnă ceva doar dacă, în afara textului efectiv, pot face lucrurile la comandă vocală. Sau, și mai bine, prin telepatie! Deci conexiunea subtilă dintre un cooling pad cooler master și-un laptop slim conectat wireless (desigur!) la led tv horizon – sau orice alt led, tv sau ne-tv – este și va rămâne oricând mult dincolo de știința (și rațiunea!) mea. În schimb, o geanta de laptop prestigio îmi va spune mereu ceva – se ia oare în considerare? :-D

Noi cei de ieri, noi cei de azi…

E o vorbă care spune că dacă la primul copil alergi la medic și pentru un simplu strănut, de la al doilea încolo, lucrurile stau cu totul altfel, adică dacă mezinului îi curge sânge din nas, îl muți mai departe de covor ca să… nu-l păteze. Poate un pic extremă formularea dar e în mod cert comică și cu siguranță surprinde perfect atitudinea atât-de-schimbătoare-în-timp a părintelui!

Și iată doar două exemple din viața noastră de părinți, exemple ce susțin cu prisosință afirmația cu iz de generalizare:

– primul copil, deși de regulă foarte rezistent, a avut o iarnă în care a tot făcut pneumonie. Și deși, spre mirarea tuturor, am ținut lucrurile sub control doar cu aerosoli și suc de ceapă amestecat cu miere, pediatrul ne-a spus că riscul de a-l trata fără antibiotic este mare. Foarte mare. Și că febra e cel mai bun indicator că lucrurile nu merg bine. Așa că noi, deși copilul, printre sesiuni de aspirat vapori, mânca, dormea calm și se juca, eram veșnic în alertă și mereu cu termometrul lipit pe fruntea lui. Pentru al doilea copil însă, l-am scos de exact două ori din sertar și asta nu pentru că am fi vrut noi să ne convingem de ceva, ci pentru că pediatrului, la telefon, dacă îi adresezi vreo întrebare, oricare ar fi ea, varianta cu “i-am pus mâna pe frunte și nu cred că are febră” nu e deloc digerabilă, tot trebuie să-i spui că are fix 36 cu 8 și să promiți că-l vei mai verifica!

suzetele: primul copil a avut o impresionantă colecție. I le luam nu din rațiuni de igienă ci ca să i se asorteze cu șapca, mingea, căruciorul, cu scaunul de masa, cu papucelul, jucăriile, cu rochia mea și cu tricoul tatălui. Al doilea copil? N-a avut niciuna, doar mai târziu le-a primit în dar pe-ale celui mare, ca să se joace cu buburuza cu clips sau cu girafa cu capul mai mare decât corpul și-n general ca pur și simplu să le ordoneze după logica sa!

Deci iată-ne (și) pe noi, aceiași părinți de ieri, dar cu totul alții decât cei de azi…

Toamna, bobocii…

Încă puțin și începe grădinița. Analize de făcut, avize de obținut, de gândit programul nostru și-al copilului cel mare, întrebări în legătură cu ce va face cel mic, obișnuit să stea și să se joace de dimineață până seara cu cel mare. Într-un cuvânt, dileme.

Soțul îmi dă un mesaj spunându-mi să facem momentul cât mai frumos, adică să transformăm epopeea cumpărării hainelor și celorlalte lucruri necesare în zile de sărbătoare și o amintire de povestit când vom fi, peste ani, bunici. Să mergem cu toții și să alegem pantalonași, tricouri, hanorace, pantofiori, desigur să le și cumpărăm, amândurora, jucării, plus să mâncăm undeva în oraș. Să ne rezervăm un weekend pentru colindat prin magazine, probat haine, pentru ei, de ce nu și pentru noi, să lăsăm pentru o zi-două obișnuința comandării de haine și de pantofi online și să ne amuzăm jucându-ne cu ei de-a cucu-bau printre umerașe și pe după perdelele cabinelor de probă, de altfel enervante prin faptul că sunt mereu prea puține și prea aglomerate…

Cad de acord, stabilim ziua, stabilim orele, stabilim magazinele. Stabilim tot ce e de stabilit. Dar obișnuința online-ului rămâne obișnuință așa că eu iau site-urile de haine și papucei pentru copii la puricat, gândindu-mă că salvez timp știind de dinainte ce avem de cumpărat.

Fac o listă mentală cu tricouri cu dinozauri, hanorace, groase, subțiri, albe, negre, colorate, pantaloni simpli, imprimați, într-un cuvânt, tot ce ne trebuie și tot ce lor le-ar plăcea. Apoi, relaxată, mă ridic și verific în pantofar ce-avem pentru toamnă noi, cei mari, și într-un elan al cumpărăturilor revin la prietenul veșnic deschis întrebărilor mele și-i setez căutare după incaltaminte de dama si pantofi barbatesti. Pentru că, nu-i așa, copilul cel mare începe grădinița… :-D

Casa de care am nevoie (partea a 3-a). Bucataria

E dimineață. Pun năut la fiert. În timp ce fac una-alta prin casă, mai trec prin bucătărie, văd că a dat în clocot, dau focul la minim și-mi văd în continuare de treabă.

Copiii cer pe-afară, ei sunt precum cățeii. Și nu vor la noi în parc, vor în Herăstrău. Și mă gândesc c-ar fi cazul s-o pornim atunci mai devreme, ca să nu ne prindă căldura din miezul zilei pe drumuri. Îi îmbrac, pornim.

Mergem la primul loc de joacă. Apoi li se face sete. Hai să căutăm o cișmea. Ne oprim la un al doilea loc de joacă, care-i chiar pe lângă cișmea. Mai stăm și acolo, apoi mergem să vedem păunii cei dezpănați, apoi lebedele negre, mai stăm și pe la capetele din Uniunea Europeană și apoi le vine ideea să ne plimbăm cu vaporașul. Sunt istovită deci accept. Cu bucurie!

Luăm bilete, urcăm. Începe plimbarea. Și-n timp ce mă moleșesc și profit de clipele în care nimeni nu îmi cere nimic, realizez brusc imposibilul devenit posibil: am uitat năutul la fiert, pe aragaz!

Intru în panică, dar ce să fac, să-i cer pilotului de navă să… tragă pe dreapta ca să coborâm?! Sau să sărim din mers și să înotăm, ce să fac?! Îmi și imaginez apa toată evaporată, năutul fumegând, bucătăria afumată, n-am lăsat hota pornită, n-am nici măcar una funcțională, darămite o bucatarie profesionala dotată cu tot ce trebuie de la senzori de fum un expresor de cafea care să-mi toarne, de la sine putere, licoare cu proprietăți de ceas deșteptător. Unul dotat cu reminder!

Într-un final, debarcăm. Alerg, creând probabil o imagine de-a dreptul bizară – iată o mamă despletită cu un copil de gât și unul de mână și-n ochi c-o privire bolnavă! – spre ieșirea dinspre Kisseleff, iau primul taxi, tot într-un suflet până acasă… Pentru că dacă trei ore de absență n-or fi aruncat casa în aer, cu siguranță câteva minute în plus o vor face!!!!

Dar cum totu-i bine când se termină cu bine, acasă situația nu e nici pe departe atât de dramatică. Dezbrac copiii, șterg ce e de șters, strâng ce e de strâns, aerisesc, îmi promit să urmez sfatul unui prieten care-mi spunea de o asigurare de casă, și pentru că cei mici chițăie că vor mâncare, tartine, fac tartine iar când încep protestele că felia de roșie e prea groasă, cea de brânză prea subțire îmi trec pe lista fictivă de must-have&buy un feliator profi. Pe lângă o hotă. Și pe lângă o altă masă, mai mică. Și pe lângă o etajeră-dulap. Și lista poate continua.

Eu, timpul, bijuteriile

Copilărie: n-am făcut parte din categoria copiilor care primesc încă de la naștere brățări miniaturale gravate cu numele lor sau lănțișoare cu tot felul de pandantive, însă pentru că mama și bunica purtau cu plăcere aur și făceau drumuri dese la bijutier sau primeau în casă vecina ce făcea mai mereu drumuri în Turcia, am prins și eu drag de bijuterii. Purtam însă flori prinse între degete, brățări și coronițe din tulpini sau margarete potrivite la încheietorile nasturilor, pe post de broșe…

Adolescență: vremea muzicii rock. Le-am spus bine-ați venit brățărilor din piele, inelelor supradimensionate din argint și pandantivelor cu cap de mort, cu cât mai înspăimântătoare, cu-atât mai bine! Blugi rupți, tricouri negre, bocanci purtați și pe zăpadă și pe asfalt topit de căldură, iată cum a arătat frumusețea perioadei celei mai neliniștite. Perioadă ce s-a prelungit până prin facultate…

Căsătoria, primul serviciu… : am început să cochetez, timid, cu aurul. Probabil din pricina verighetei. Și uite-așa, ușor-ușor, cutia de bijuterii a început să capete culoare și finețe, inelele altădată mari și cel puțin ciudate au devenit minuscule și delicate, bucățile late din piele ce-mi acopereau complet încheieturile s-au transformat în bratari subțiri și diafane și, pe deasupra, m-am îndrăgostit de cercei

Primul copil, al doilea copil: adio coliere și tot ce era ușor de rupt. Adio brățări, adio cercei, acel tot ce odată era zilnic purtat, schimbat, asortat și-a făcut frumos loc într-o cutie mare și vișinie, plină cândva cu plicuri de ceai.

2014, anul de grație: înapoi la cercei. Doar la cercei. Și nu la orice fel de cercei, ci aproape doar la cei din sidef. Și nici măcar mereu, ci doar așa, uneori, poate mai mult în dorul vremurilor vechi. Cred că, acum, bijuteria… sunt eu.

Sub semnul împrumutului

Prin 2004, Shania Twain era în topuri cu o melodie ale cărei versuri sunau așa:

We live in a greedy little world / that teaches every little boy and girl / To earn as much as they can possibly / then turn around and spend it foolishly / We’ve created us a credit card mess / We spend the money that we don’t possess / Our religion is to go and blow it all / So it’s shopping every Sunday at the mall […] / When you’re broke go get a loan / Take out another mortgage on your home / Consolidate so you can afford / To go and spend some more when you get bored…”

N-aveam pe atunci credite făcute dar nici mult timp nu a trecut până să ne începem periplul printre rate, grafice de rambursare, drumuri la bancă, timp pierdut la ghișee apoi considerabil mai puțin în fața monitorului, dar cu aceleași implicații de pierdere.

Am început entuziasmați cu un credit de nevoi personale și ne-am renovat cap-coadă apartamentul, apoi am făcut altul pentru a ne lua mașină. Mașina am vândut-o, am închis creditul, dar am făcut altul, pentru altă mașină. Apoi au urmat două imprumuturi nebancare la Provident, mici, dar tot imprumuturi se cheamă. Totul culminând cu două carduri de credit, carduri care s-au dovedit, de departe, cea mai neinspirată alegere…

Uitându-mă înapoi, mă tot întreb dacă am fi putut proceda altfel. Dacă în loc să facem o renovare totală am fi făcut lucrurile pe bucăți, azi termopan, mâine faianța din baie, peste o lună plăci de izolare și gresie în bucătărie, abia peste un an parchet nou și tot așa… apoi dacă în loc de două mașini schimbate ne-am fi mulțumit cu una, dacă în loc de-a face credit online la Provident aș fi împrumutat pe termen mult mai lung și fără nicio dobândă de la tata iar dacă în loc să ne întindem la nesfârșit în baza cardurilor de credit am fi ales să facem lucruri mai mici și în realitate cu-adevărat reconfortante.

Mă întreb, dar nu am un răspuns. Bunicii nu s-au împrumutat ca să își ridice casa iar pe vremea străbunicilor tot ce se făcea era din bani agonisiți și nu pus sub semnul parafelor, giranților și garanțiilor materiale. Cum și de ce ne-am schimbat noi, nu știu așadar să spun…

Vegan, dar nu din considerente morale

Îndată se împlinește un an de când am trecut la o dietă vegană.

Uitându-mă înapoi, îmi dau seama că nu a fost nimic care să prevestească schimbarea, dacă era să mă întrebe cineva care e mâncarea mea preferată aș fi spus, fără nicio secundă de ezitare, sarmalele. Urmate îndeaproape de ardeii umpluți și de piftie (n.t. “răcituri”).

Deci nu am devenit vegană din respect pentru viața necuvântătoarelor, glumele de Paște cu mielul (din drob) care avea niște ochi atât de blânzi m-au făcut mereu să râd și-n niciun caz să compătimesc biata făptură… așa că dacă nu mai mănânc nici carne, nici lactate, e pur și simplu pentru că am ajuns la concluzia că așa e mai bine pentru corp. Punct.

Și ca dovadă a alegerii mele bazate pe rezultat și nu pe considerente morale, eu, spre deosebire de semenii mei într-ale obiceiurilor alimentare, port cu plăcere tot ce-nseamnă piele: așadar, vă rog, arătați-mi pantaloni, curele și încălțăminte marcate cu “genuine leather”, și veți vedea doi ochi sclipind fermecați!

Piele ecologică? Cizme de dama ieftine? Da, le știu, dar… nu mulțumesc! Accidental dau peste niște botine cu toc gros, de-un verde intens, superbe, n-am ce spune, dar tot merg mai departe în încăpățânarea mea… Pielea e piele, iată părerea mea. Și nu cred că vreodată vreo gheata de femeie, oricât de frumos și de bine lucrată, m-ar putea face să renunț la textura de natural, tăbăcit, întors, în favoarea surogatului încărcat de noblețe și croit cam pentru orice buzunar…

Sunt un vegan atipic, știu, da. Ce m-ar putea scuza oare, în afară de firescul apetit pentru… natural?

Casa de care am nevoie (partea a 2-a): masa & joaca

Copiii mei mănâncă așa: întâi, la masă. Cu lingura, cu furculița, manevrate cu mai multă sau cu mai puțină îndemânare, dar cu sârguință. Cu-atât de multă sârguință, încât peretele din apropiere primește zi de zi, din abundență, din porțiile ambilor actanți.

Pasul următor este sufrageria. Oricât de aspră ar fi interdicția, nu există dată când sub pretextul vreunei jucării uitate sau a unei nevoi urgente sau, cel mai simplu, al mesei încheiate, să nu se plece în explorare cu vreo lingură de miere atașată de mână, pe care o găsesc apoi în vreun sertar cu haine, sau cu vreun măr neterminat, ce-și termină apoi glorios viața pe sub canapea, sau cu vreun pumn de cereale, din care jumătate sfârșesc pierdute pe covor sau, într-un mod nobil, presărate ca-n ploaie pe etajera de cărți – îi spunem setea de cultură.

Pasul trei, dormitorul. Aici în general se-ajunge cu paharele de apă – doar joaca face sete! Și “Mami, vreau apă!” – “Îți dau dar bea-o în bucătărie!” se termină inevitabil cu patul ud, când “Ce te-am rugat eu?!” devine brusc neimportant prin comparație cu momentul rotirii namilei alb-sidefate ce habar n-are de existența salvatoare a practicelor protectii impermeabile pentru saltea

Apoi începe joaca efectivă, la fel de distructivă. Precum maimuțele din cântecelul prea-bine cunoscut, cu așternuturile date la o parte, sar copiii mei, ceva de neimaginat! Ideal și cu jucării atașate, cel mai bine cu din cele lipicioase, pe care le aruncă ba-n perete, ba-n tavan, ba pe… perdea. Unde și rămân. Pentru totdeauna, căci mașina mea de spălat n-a reușit să desfacă vreodată jeleul din ouăle cu dinozauri sau broaștele care în parc adună orice muscă și orice furnică și orice gândac și cu siguranță orice fir de praf. Dar nu mă plâng, le pot oricând schimba… Cât despre saltea, prefer oricând urma verde sidefată a broaștei ce, la scurt timp după cumpărare, mie îmi pare a deveni râioasă, celor lăsate de jumătatea de măr brusc regăsită sau a feliei de pâine unse cu jeleu! Din cel comestibil, de astă dată… Deci, ce ziceam de husa de saltea?!

Iar joaca se termină, inevitabil, în lacrimi. Obosesc copiii, obosește patul, nici chiar salteaua cu memorie n-ar avea săraca memoria locului de unde săltărețul a căzut și ieri, și-alaltăieri și va cădea, fără vreo urmă de îndoială, și mâine…

***

Așadar, ce mai facem, ce mai cumpărăm? Schimbăm recuzita, casa sau… poate mai bine doar împielițații? :-D

Casa de care am nevoie (partea 1)

De când am Integraalia, fac foarte multe poze. Fac poze la orice, fie că stă, fie că mișcă – este noul modus vivendi. Pot foarte bine trăi fără telefon, dar am nevoie mereu de micuța tabletă. De ea și de lumina perfectă. A, și de încă ceva, desigur: de-un spațiu corect amenajat.

Deci iată zorile unei idei de reamenajare! O reamenajare treptată, dar imperios necesară. Pornind de la partea subtilă, precum stilul casei – odată minimalist dar acum mustind de jucării, cutii, etajere și tot felul de nimicuri aduse de copii de peste tot pe unde mergem – și sfârșind în cele prozaice, dar foarte trebuincioase, precum canapele noi și poate și-o saltea și clar niște device-uri noi și astfel funcționale (!), trebuie neapărat schimbat ceva!

Și-ncep cu gânduri legate de ceea ce e simplu, zic simplu pentru că îmi place și pentru că se leagă direct de ceea ce fac, în fiecare zi: îmi trebuie așadar lumină bună, un cadru adecvat și-mi trebuie, hmmmm, un perete dedicat… reușitelor – a se citi deci, în termeni concreți, becuri și lămpi, decorațiuni și, în cele din urmă, dar sine qua non, rame multe, dar cât mai multe rame foto!

Lumină bună, cum ziceam… dar nu orice lumină, nu am ce face cu cea rece și care cade dintr-un singur punct, îmi trebuie lumină caldă, difuză, delicată, gen lumina care intră ziua prin perdelele mele portocalii, dar neapărat dublată, în mod artificial – aici însă cu niște corpuri de iluminat, e totul ca și rezolvat!

Apoi e cadrul “adecvat” care înseamnă că, pe lângă farfuria/platoul/suportul în sine, îmi trebuie un background cu ceva care să nu implice un coș de jucării proaspăt răsturnat și-un colț de masă înțepat cu furculița de vreunul dintre cei doi mici împielițați ce, mânat de burtica zgomotoasă, și-a făcut singur dreptate… și, în mod cert, am nevoie de niște rafturi cochete pentru borcane și borcănașe, pentru că degeaba le ambalez eu frumos dacă sunt nevoite să stea în locuri improvizate… – trec așadar pe lista de must-have & must-do decoratiunile de casa – adică toate acele mofturi frumoase ce-mi dau stare de spirit și fac “acea” atmosferă…

Iar despre rame, mai zic doar atât: “perete al gloriei nemuritoare, fă-ți cât mai mult loc pentru a fi încărcat!!!”

(va urma)

Cu cât mai simplu, cu-atât mai bine!

Închei astăzi o săptămână fără pudră. Cine n-a folosit-o niciodată probabil ridică din sprâncene cu mirare dar cine face parte din categoria “nu-merg-nici-să-iau-apă” fără să fi manevrat cu generozitate pămătuful, dar nu din cochetărie ci de nevoie -din păcate… – îmi va pătrunde satisfacția!

Secretul? Ei bine “secretul” pielii mele mai nou curate stă în … nimic. Adică stă în ceva, dar nu ceva special, cum ar părea să se impună, ci în ceva atipic. Cred… Dar nu mai prelungesc suspansul ci iată, pe scurt, ce am făcut: după ce ani la rând mi-am dat cu tot felul de chestii posibile și imposibile, neapărat în trei pași – cel puțin! – și neapărat într-o rutină fără (d)efect, acum am trecut brusc și fără preaviz la… a nu mă da cu nimic. Mă spăl cu apă și atât! Da, exact, adică adio flacoane-și-flaconașe-cu-tot-felul-de-balonașe și tot felul de accesorii promițând pompos “curatarea tenului” și bine ai venit… SIMPLITATE!

Și de parcă nu ar fi fost suficientă bucuria, mai am un truc de-mpărtășit! “Truc” – vorba vine, probabil străbunicile habar n-aveau de altceva, dar pentru mine e un moment de-a dreptul glorios! – truc care se traduce prin așa ceva: păr spălat cu apă și bicarbonat, apoi clătit cu apă și oțet. Efect garantat de volum, strălucire, aspect de sexy-răvășit, un fel de … “sign your name across my heart”! (Dar, desigur, o notă tot trebuie să fac: părul meu e 100% natural, nevopsit, nedecolorat, neîntins cu placa, ne-fixat și ne-spumat, și-n rarele momente când mi-a venit chef de ondulat l-am împletit în cosițe precum Ileana Cosânzeana și am dormit cu el așa, nu mi l-am lăsat pe mâna ondulatoarelor de par, deci probabil și “terenul” a fost propice pentru o asemenea schimbare!)

Și-acum că m-am lăudat și (pe-ncercate!) elogiat revenirea la simplitate, pot să închei trăgând speranțe și vis-a-vis de-nlocuirea cu ceva, cândva, a mult-urâtului de mine aparat de epilat?! :-D