Cára-calé

Carcaliu. Comuna Carcaliu. Sunt studentă, am petrecut Paștele acasă și-l voi petrece și a doua oară, la o săptămână distanță, într-o familie de lipoveni.

Ajung în Brăila, de acolo știu că trebuie să iau un autobuz spre Măcin, apoi voi sta, pentru a ajunge în Carcaliu, la ia-mă nene. Cu cât ajung mai aproape, cu atât totul devine mai ca din altă lume. Mă uit prin geamul murdar și tot ce se vede sunt copaci subțiri crescând într-un teren mustind de apă…

Ajung la o bifurcare de drumuri, cobor. Sunt așteptată. Sunt așteptată pentru a aștepta împreună un mijloc de transport. Oricare ar fi, căruță, tractor, dacie papuc, orice s-ar nimeri să treacă. Se nimerește să fie o căruță iar mie asta îmi place.

În comună, totul e altfel. Nimic nu aduce cu satele și comunele de-casă, din Bucovina. Casele sunt parcă toate la fel, așezate simetric, unele față de altele, față de garduri, față de stradă, față de lume. Oamenii nu-mi par binevoitori, nu văd nici măcar priviri curioase…

Ajungem acasă, intrăm, ne spălăm și mâncăm. Supă limpede de pui, piure, salată, friptură de porc, pâine, fructe. Nimic cu pește iar mie mi se pare ciudat, credeam că tot ce voi mânca va fi cu și din pește…

Ziua trece fără să facem nimic anume. Spre seară încep pregătirile pentru slujba de Înviere. Ne spălăm. Pe rând. Într-o “baie” de un metru pe-un metru, toată din lemn, caldă, plină de aburi. Mă prind, într-un final, că e o saună. Un vas cu mâner într-o găleată cu apă, pietre încinse, o băncuță de lemn și-un alt vas mare, plin cu apă călduță, pentru spălat. Habar nu am ce să fac așa că fac ce știu, adică un duș, dar fără apă curentă. Mi-e cald în timp ce mă spăl, senzația e moleșitoare, dar în timp ce mă șterg, mă simt curată. Foarte curată.

Ne îmbrăcăm. Trebuie să port o fustă lungă, neapărat. Și neapărat batic pe cap. Le primesc, le încerc, mă uit în oglindă. Îmi plac.

La biserică e plin de lume. Dar nu e o lume, sunt oameni luați separat. Fiecare cu lumânarea lui, fiecare închis în lumea lui. Mohorâți, toți. Cu excepția grupului nostru. Noi suntem tineri, ne înghiontim, gândul tuturor nu e la lumină din lumină ci la focul pe care urmează să-l facem târziu, în noapte, pe malul Dunării.

Se termină slujba, luăm coșuri cu ouă, plecăm. La Dunăre, suntem noi înșine. Fete fără baticuri, tăiem la lumina farurilor de la mașini legume, se desfac niște pungi cu pește, se-aduce apă din Dunăre și se face un foc. Trec ore până să mâncăm lipovenescul borș de pește, dar nu le simt. Ascult povești cu un somn uriaș și stau înlemnită până ce cei mai temerari din grup, plecați să înoate în apa bocnă și-n noapte, se-ntorc teferi. Și înviorați.

Ajungem acasă în zori, zgribuliți și parcă schimbați. A doua zi, luăm o motocicletă veche și o forțăm până la refuz pe drumul plin de hârtoape ce curge pe malul Dunării. Acum însă, nu mi se mai pare înspăimântătoare…

Deci iată ce înseamnă pentru mine Dunărea. Dunărea cea austeră din nordul Dobrogei și nu cea luxuriantă, din Deltă. Și mă întreb dacă acum, planificând concedii la pensiuni în Delta Dunarii sau croaziere in Delta Dunarii sau tabere in Delta Dunarii, aș fi mai aproape de ceea ce înseamnă ea sau dacă somnul uriaș despre care povestesc pescarii și gustul ei tulbure din borșul făcut în miez de noapte și aerul umed și rece din preajma ei sau drumul stricat ce duce până la mal nu sunt cumva întreaga ei măsură și fire…

Canapeaua, bat-o vina!

Avem niște canapele superbe. Cel puțin așa spune toată lumea care vine la noi. Sau cel puțin erau și cel puțin lumea așa spunea…

Povestea lor începe în anul de grație 2007, cu noi tineri, îndrăgostiți, nesăbuiți și…. -n plină renovare a casei. Iar unde toată lumea ne spunea că vom trece prin nenumărate certuri până să cădem de acord asupra gresiei, faianței, parchetului, robinetului, clanței și mărimii apometrelor, la noi totul funcționa ca uns. Așa a fost și cu canapelele, ne-am luat ca de fiecare dată de mână și am pornit periplul printre stofe, mânere, accesorii, cu-aceeași abordare matură, chiar prea matură pentru un cuplu atât de tânăr, concretizată în: el: “mie îmi place, ție?”, eu: “mie nu…”, el: “hai mai departe!”, apoi același lucru, dar inversat și tot așa până la momentul: “el: ce spui de asta?”, eu: “da, asta da!”, el: “hai atunci!”.

Iar “hai atunci!” a rezultat într-o sufragerie umplută ochi cu două fotolii, două canapele, ambele extensibile, una de trei locuri, una de două, superbe, crem, cu mânere negre, bonus o masă din același lemn negru, lucios!

Dar până la “umplută”, lucrurile au mers așa: după două zile de la momentul alegerii, au venit și canapelele. La parterul blocului. Frumoase, impecabile, n-a fost om să nu treacă atunci și să nu se uite cu jind! Doar că, prețul transportului, și așa piperat, s-ar fi dublat dacă ni le și urcau până la ușă… de înțeles de altfel, până la etajul 10 e cale lungă intr-un bloc cu liftul mai mult decât neîncăpător!

Și-așa că am sunat un prieten. Concretizat în persoana cumnatului, venit pregătit și c-o abordare “hei rup”, foarte lăudabilă și perfect adaptată momentului. Urcarea a fost înțelept gândită așa: începem cu canapeaua mare, că-i cea mai grea, continuăm cu cea mică, apoi ne relaxăm ducând fotoliile și încheiem liniștiți cu masa, care oricum încape în lift.

Canapeaua mare. Entuziasm la cote mari. Primul etaj. Băieți veseli și încântați să-și etaleze forța fizică. Etajul doi. Trei. Patru. Un pic de transpirație. Și-o pauză de glume. Cinci. Șase. Un pic de îndoială vis-a-vis de ce are să urmeze dar e doar un moment trecător. Șapte. Greu dom’le până la opt. Cu chiu cu vai până la nouă. Piatra de încercare, zece. Suflări sfârșite și-o canapea mai mult trântită la ușă decât depusă cu menajamente, așa cum la parter solicitasem de la cei însărcinați cu livrarea…

Canapeaua mică. După vreo o jumătate de oră, coborâm după ea. Pe undeva, cu gândul ascuns că poate a furat-o cineva. Ce naiba, oricum aia mare e apocaliptic de mare, e și extensibilă, ține loc și de paturi (mai multe, unite între ele, king size chiar!), hai să o însoțim doar cu fotolii, ce-ar fi oare, ia spune, hai!

Dar n-a furat-o nimeni deci ne simțim datori să ne înhămăm și la ea… Băieții sunt dezumflați, eu fac încercări lamentabile de-a le ține moralul o idee mai sus de nivelul (sinucigaș) al mării. Pauze la fiecare etaj. Dar nu pauze de lăsat jos canapeaua semi-gigant și sporovăit în picioare și veseli lângă ea, ci pauze cu ei trântiți, plini de lehamite, pe plasticul neprimitor dar “nu-mai-contează” de pe ea…

Fotoliile. Le-am urcat și pe ele, dar la vreo jumătate de zi distanță. Jumătate de zi pe care am petrecut-o pe ele, stând de pază acolo la parter și nu la 10, deși valoarea canapelelor lăsate la ușă era inestimabil mai mare – reconfortant însă gândul că orice hoț s-ar da bătut nu mai departe de etajul 8…

Pe seară, toată mobila e la ușă. Hai s-o băgăm și să scăpăm de ea. Dar de la “hai” și până la privit la televizor așezați confortabil în ea, mai e încă o cale lungă. La fel de lungă. Canapelele nu intră pe ușă. Oricum am încerca. Poate să scoatem televizorul pe hol? Ar fi o idee, da… O ultimă fărâmă de rațiune ne spune să le desfacem: sunt canapele extensibile, fără perne și, cu cadrul desfăcut, poate or intra… Scoatem plasticul protector. Îl smulgem cu ură, mai bine spus, apoi dăm la o parte pernele – lungi cât o zi de post, de fapt cât un an, un an de post negru, să ne-nțelegem, da?! – și după nenumărate încercări și repoziționări, sufrageria le primește cu-n entuziasm proporțional cu… disperarea noastră.

Anul 2014. Canapelele sunt colorate cu marker permanent, demult ne-extensibile, în afară de șevalet au servit pentru orice, de la paturi de copii și până la scaune de masă, tot pentru copii, mergând apoi mai departe până la trambuline, loc de depozitare și, să nu uităm, culcuș confortabil pentru câine… Tot zicem să le înlocuim dar cine, cine se încumetă să le mute mai mult de-un metru, iar asta din rațiuni de aspirat?!

Home-made beauty

De-acum înainte, o dată sau de două ori pe săptămână, ritualul meu de îngrijire bazat pe metode 100% naturale va include și așa ceva:

– gomaj pentru pielea corpului, folosind un scrub din gălbenuș de ou amestecat cu mălai (bio, mai grunjos, mi-l cumpăr de la Terra Natura, pentru copii fac mămăligă iar pentru mine… experimente!), continuat, după clătire (doar cu apă), cu un masaj cu ulei din germeni de grâu, preferatul meu;

– mască de față, făcută din albușul de ou (de la oul folosit pentru scrub, prin folosirea la maxim a resurselor!) albuș bătut împreună cu suc de lămâie și miere (un albuș, două linguri de suc și una de miere).

Am încercat mai devreme ambele mixuri și rezultatul este sen-za-țio-nal!

Așadar cine spune că obrazul subțire, cu cheltuială se ține, greșește. Garantez eu! :-)

Superficialitatea diavolului

Chipurile, diavolul se îmbracă de la Prada. Cine nu a citit cartea sau nu a văzut filmul, nu știe despre ce vorbesc dar afirmația se poate clarifica simplu prin următoarele cuvinte: haina îl face pe om. La fel de bine cum și invers, omul (își) face (și preface) haina.

Un mic exercițiu de imaginație și iată viața femeii cosmopolite și versatile ce are șansa/neșansa de a lucra în culise la o revistă (orice revistă!) de fashion:

Dimineața, devreme: spălat pe dinți, spălat pe față, spălat pe păr, duș, verificat și refăcut unghiile, cremă pe corp, cremă pe față, altă cremă, a zecea cremă, fond de ten cremă, pudră cremoasă bonus la bazele-cremă, poate parfum, dar neapărat gloss pe buze și contur la ochi, apoi scroll prin etajera de accesorii și bijuterii și-o-ntreagă epopee a potrivirii, schimbării și asortării hainelor. De la vârful dresului și până la capătul eșarfei fiecare detaliu trebuie gândit, regândit, răzgândit, nimic nu poate fi întâmplător și nimic privat de un absolut control.

Micul dejun, neapărat un pahar uriaș de apă cu lămâie. Același lucru la gustare, și-abia la prânz urmează momentul de răsfăț: poftim două pahare!

Iar printre aceste momente de binemeritată încărcare, o veșnică goană printre imagini cu rochii – Stefanel, bluze – Desigual, pantaloni – Channel, cochete pulovere Alcott, curele CK, cercei din cutia Pandorei, cardigane B&B, fuste, pantofi Manolo și iar înapoi la oferte de pulovere și la incredibila potrivire a unui aparent banal hanorac barbatesc Adidas cu o fustă Prada, midi, din tul… pentru că tot ce se poate imagina trebuie încercat în lumea întrebărilor facile dar cu răspunsuri în veșnică schimbare.

Ce poartă Jennifer, ce-i la Milano, ce-i imprimat pe tricoul studentelor de la arte și ce se pictează pe poșetele unicat lucrate din piele naturală, iată cum text, idei, imagine, culoare, totul vine fluid și devine pagină lucioasă doar dacă s-a pornit din garderoba proprie pentru a se sfârși în cea a lumii întregi: putem probabil să-i spunem divina superficialitate – creatoare! – a diavolului…

În voia mea

Dă-mi timp, nu clipe, dă-mi vorbe, nu cuvinte, dă-mi soare cu dinți, dă-mi soare cu nori. Dă-mi veșnicia captivă în ceasul mecanic stricat…

Dă-mi siguranță dar nu-mi da măsura ta. Fă-mă să râd, fă-mă să plâng, imprimă-mă în mișcarea ta… Ține-mă de mână și nu mă elibera. Apoi lasă-mă liberă, venind iar și iar în întâmpinarea mea.

Dă-mi voie, dar nu-mi permite. Cheamă-mă dar nu mă aștepta. Mergi sigur și singur înaintea mea. Uită-mă ore în șir și regăsește-mă pierdută și tandră pe cadranul vechiului tău ceas cu quartz.

Întreabă-mă, nu mă iscodi, uită-mă dar primește-mă în liniștea ta.

Prețuiește-mă. Prețuiește-mi venirea și înțelege-mi plecarea. Vorbește cu mine, fă-mă să înțeleg. Dă-mi răbdare, la fel cum și eu o împart pe a mea. Șterge-mi tristețea împletind-o cu a ta. Alungă-mi îndoielile îmblânzindu-mă cu prezența ta… Dă-mi toată blândețea pur și simplu lăsându-mă să mă pierd în puterea ta.

Leagă-mă de tine, leagă-mă de veșnicie, dar nu printr-o bratara de ceas. Privește în mine și soarbe-mă în ființa ta. Uită ce știi și lasă-te liber în seama mea…

Înțelege-mă. Vino târziu, vino devreme. Vino în clipe, vino în ore, vino în ani. Lasă timpul să curgă, oprindu-l totuși în palma mea. Ascultă-mi tăcearea, strivește-o cu-a ta.

Joacă-te. Pleacă, revino, joacă-te. Joacă-te în așteptarea mea și cheamă-mă să mă joc și eu într-a ta. Uită tot, reîncepe, nu te feri, nu te pierde, nu ezita. Colorează-mi retina și-așa prea plină de prezența ta… Crede în mine, încrede-te în încrederea mea.

Fii nesăbuit și nu-ți fie frică de tăcerea mea.

Golește-ți mintea de gânduri, doar lasă-te liber în voia mea…

Înlocuind…

E plin de farmacii veterinare in Bucuresti. Alături de agenții bancare, farmacii “umane” și de Mega Image-uri. Cred că se concurează serios unele pe celelalte la capitolul numărul lor raportat la cap de locuitor. Și număr de stradă.

Am în zona blocului meu două aprozare. Dar patru farmacii veterinare. Și un pet shop. Și, un pic mai încolo, un salon de coafare canină, pentru orice eventualitate… A se citi pentru orice stăpân mai pretențios. Și, pe undeva, de-a lungul tulpinii arborelui genealogic, înrudit cu Paris. Paris Hilton.

Nu iau în derâdere problema ofertei venite în întâmpinarea cererii. Departe de mine gândul, mai ales că știu și eu cum e să ai câine, dar nu numai câine, ci și copii și astfel să te preocupe nu numai puricele din blană cât și ascaridul din burtică. Și știu perfect cum e ca pentru copil să spui pas vaccinărilor dar în privința câinelui să stai cuminte și să-ți aștepți rândul cu micul patruped și cu carnetul lui de sănătate în brațe!

Și mai mult de atât, am mare admirație pentru medicii veterinari! Pentru că ei, spre deosebire de frații lor cunoscători într-ale omului, își fac treaba cu mare drag: peste oricare-aș fi dat, tot drăgăstos ș-a purtat cu micul nostru coleg de apartament și tot l-a scărpinat între urechi și l-a privit cu înțelegere și amiciție în ochișorii lui candizi și negri! Și nici că mi-a fost dat ca, peste pretul vaccinului de caine, să am dilema sumei optime din plicul strecurat în hăul denumit buzunarul halatului!

Deci să ne lămurim: îmi plac animăluțele și admir și respect oricând grija pentru micuțele lor vieți, dar, fără supărare, dacă am înlocui una din zece farmacii și unul din zece Mega Image-uri și unul din zece ING-uri cu o săliță de lectură, să zicem, n-ar fi oare toată lumea mai câștigată?… :-)

Benessere

Nu am o viață perfect roz (dar cine are?) însă am început să am o viață perfect echilibrată.

Fac lucrurile care îmi plac și cu cine îmi place, cresc doi copii și sunt în permanență încărcată cu energia lor de neoprit, fac zilnic foarte multă mișcare, fac yoga, mănânc corect – unde mai pui că sunt și vegană! – și, foarte important, îmi rezerv timp pentru a mă gândi. Pentru a mă gândi la ceea ce fac și pentru a-mi găsi fericire în ceea ce am.

Tot ceea ce mi se părea absurd și rizibil până cu nu foarte mult timp în urmă a devenit acum o revelație. În loc de medici si specialitati, caut alternative. Și nu mai oscilez demult între Regina Maria, Hilmi, Medsana, Sanador și altele asemenea, ci poate doar între piețe din care m-aș putea aproviziona mai bine cu fructe și legume…

Nu-mi mai sunt străine multe dintre practicile vechi de întreținere a sănătății, fizice și psihice, și privesc, mai nou, cu foarte mare deschidere tot ce se abate de la stilul de viață considerat astăzi normal. Normal pentru simplul motiv că… este al majorității.

Un set de analize făcut recent, din curiozitate, mi-arată o stare perfectă de sănătate. Adio carență de fier, deși toată lumea a fost îngrijorată că voi renunța la carne (iar carnea, chipurile, e motorul sănătății din obraji…) și bine-ați-venit valori în parametri ideali!

Din al meu (nou) punct de vedere, specialitatile medicale s-ar putea foarte bine restrânge într-una singură, dar inversată. O singură specialitate care să fie departe de constatare și tratare și care să aibă ca unic scop educarea. Educarea pentru revenire la simplu și esențial.

Benessere…

Pizza. Nimic mai simplu.

Copiii mei adoră pizza. Nimic nou, cui nu-i place?

Și le-o prepar în două variante, astfel:

- 1 -

Ca la carte, însemnând așa;

- 500 de grame de făină. Integrală. Ecologică. Ideal spelta,

- 250 de mililitri de apă călduță – nici prea prea, nici foarte-foarte,

- drojdie, cât o nucă,

- 5-6 linguri de ulei de măsline,

- sare – roz, neapărat din cea roz!,

- busuioc, uscat.

Aluat frământat într-o bilă și lăsat la frigider pentru jumătate de oră sau chiar trei sferturi, dacă nu lucrez sub presiunea timpului. Timp având la mine forma celor patru ochi care sunt mereu pe mine, a celor patru mâini care deschid, trag, se agață și a celor două corpușoare ale căror burtici așteaptă nerăbdătoare să fie umplute…

Aluatul apoi scos, presat, modelat și mai mult sau mai puțin frumos așezat pe foaia de copt.

Sos: roșii bine-bine coapte, curățate sau nu de coajă, mixate cu busuioc, cimbru, sare, piper și boia. Dulce.

Topping? Minim. Blatul și sosul fac pizza, vă rog, nu-mi spuneți altceva!

Succes garantat.

- 2-

Folosind soluții de back-up, așa:

(Încep prepararea ei încă din parc.)

– “Mama, vreau pizza azi” (și vine și vocea din fundal: “Pi-ta, pi-ta, ma-mi, pi-ta!”)

– “Mâine, dragostea mea, am uitat ieri să iau făină…”

– “Ba nuuuuuu, vreau aaaaaazi!!!!” (și vine iar vocea din fundal, acum direct pusă pe chițăială…)

N-am timp pentru toate. Să mai stau și-o oră la tobogane în parc, apoi să trec să cumpăr și făină, apoi să aștept aluatul să “crească” la frigider, apoi să devină blat crocant la cuptor… (azi) pur și simplu timp nu am.

Am însă telefon și locuiesc în patria pizzei livrate la domiciliu. Livrare rapidă, blat la alegere, topping la alegere, sos la alegere, desert la alegere, băutură la alegere, reducere, plata cu cardul, curier amabil, pliant promoțional… pot cere oare mai mult?!

Comand pizza deci, ca o a doua “variantă de preparare”. Și mă pregătesc pentru avalanșa de întrebări ce obligatoriu va urma: “Mama, dar pizza ta de ce nu e perfect rotundă?”, “Mama, dar pizza ta de n-o scoți în cutie?”, “Mama, dar ție de ce-ți ia atât de mult timp să o faci?”, “Mama, dar mâine mai faci una tot așa?”… :-D

image

O felie. Doar o felie?

Astăzi am citit, în repetate rânduri, însemnările unui tată către fiul lui. Un text impresionant. De la imaginea copilului dormind cu fruntea îmbrobonată sau greșind copilărește și până la cea a tatălui realizând brusc tot ceea ce “neglijența nu poate ofili”, cuvintele, fiecare în parte și-apoi toate luate împreună, dor.

Ce poate face copilul cu vinovăția părintelui, căci el n-o simte? Ce poate face copilul cu remușcările, el încă nu le înțelege… Ce poate face el cu promisiunea ce poate curând va fi uitată? Nimic. El mâine va fi la fel de plin de candoare iar “neglijența” nu-l va lovi și nici umili și, neînțelegând-o, o va uita.

Și ce va face părintele cu “brațele mici”, cu “felia unsă cu prea mult unt”, cu paharele sparte și cu șosetele rupte, cu inima “mare cât soarele la răsărit”, cu “înfulecatul”, cu tropăitul pe scări, când, prins din nou în rutina fiecărei zile, totul capătă sens… doar dacă are sens?

***

Da, este într-adevăr un text impresionant. Și orice părinte, citindu-l, se va apleca peste copil și-l va îmbrățișa. O dată, de două ori, o zi întreagă, o săptămână, dar câți vor rămâne oare la nesfârșit, plini de beatitudine, în lumea șosetelor rupte și-a pâinii unse prea gros?…

Jocul dogmatic

Urcăm în metrou. Ne așezăm. Mai mult sau mai puțin înghesuiți dar veseli nevoie mare. Începe rutina întrebărilor, “unde mergem”, “câte stații sunt”, “dar câte mai avem”, apoi rutina cățăratului pe spătarul scaunelor, chit că nu e nimic de văzut în afara reflexiei din geam. Eu încerc să-i potolesc, ei devin tot mai ghiduși. O doamnă se uită lung, probabil se gândește la fusta ei crem și se întreabă dacă oare o fi nimerit și ea pe-un scaun ce a avut aceeași soartă… Descalț mecanic micii neastâmpărați, poate gândindu-mă că ea, dacă va coborî înaintea noastră, nu va știi că vom lăsa scaunele curate, nu neapărat datorită excesului meu de zel materializat în manevrarea iscusită a șervețelelor umede, cât mai ales pantalonașilor care vor șterge mai devreme sau mai târziu tot praful pe care micuțele sandale de copii l-au lăsat pe plasticul uzat…

Mergem mai departe, oameni urcă, oameni coboară. Nu-mi atrage nimeni atenția, poate doar o mamă ce-și ține în wrap o fetiță haioasă, care o privește pierdută în timp ce ea turuie non-stop cu bărbatul de lângă ea, îi povestește de toate, de la nu știu ce personaj din nu știu ce carte și care a spus că “atunci când totul e pierdut, nimic nu e pierdut”, trecând mai departe la castanele mâncate toamna trecută în Budapesta și apoi cu aceeași ușurință la felul în care comandă incaltaminte pentru copii online, apoi la nu-știu-ce expoziție de fotografie și tot mai departe, spre problematica înțărcării precoce și a sandalelor ei, cam incomode din câte deduc…

Se oprește doar pentru a studia un călător ce face notă discordantă în peisaj și care, pentru momente bune, prin felul în care arată, îi eclipsează chiar și pe copiii (mei) care, încurajați de calmul meu imperturbabil, mai au puțin și stau cocoțați pe barele de sus. Omul e fain. Mă uit și eu și prima senzație pe care o am e de spectacol pe cale să înceapă, e viu și fluid și clar nu face parte din lumea care trăiește minim 8 ore pe zi din lumină de neon. Mă întreb ce face – ce e, oare de unde vine și oare unde merge? – deși pentru el nu pare a avea importanță, e foarte prezent și dă o senzație de viață perfectă, rotundă, trăită din plin.

Rămân cu întrebarea, coborâm. Însă în așteptarea celuilalt metrou, uitându-mă la micii mei poznași și-având imaginea călătorului întipărită pe retină, îmi vin în minte cuvintele lui Eliade, cele cu jocul ce duce tot mai adânc în real și filosofia de viață redusă la o singură dogmă, “Joacă-te!”.

Deci iată răspunsul…