Undeva, pe drum…

Cum arată iubirea necondiționată în copilărie:

Urcăm în mașină. Copilul cel mic nu știe unde merge, nu știe de ce, nu știe cât va dura drumul, nu știe câte opriri vom face. Dar în ochii lui nu se citește nicio întrebare. Își ia locul în scăunelul lui, își primește jucăria și… pornește și el.

Copilul cel mare e capricios, ba îi dă celui mic o jucărie, ba i-o ia, ba îl strânge în brațe, ba îl respinge. Și totuși, cel mic îl adoră. Nu-i înțelege toanele, venirile și plecările, dar funcționează în armonie cu el. Și cu ele.

Mama îl înțarcă. Plânge două zile, de fiecare dată când i se refuză lumea care era toată doar a lui, dar apoi o iartă. Și nu numai că o iartă, dar și uită.

În parc, copilul cel mare îl abandonează brusc. Fuge după altul care-i de aceeași vârstă cu el. Cel mic privește cu nelămurire. Nu știe ce să facă: să alerge și el, să aștepte… Uneori aleargă dar alteori, când simte că ceea ce se întâmplă e prea mult pentru el, așteaptă. Iar când cel mare se întoarce totul e la fel, nu e loc pentru tristețe, pentru sentimente de abandon, de gelozie, nu e loc pentru furie. E doar bucuria revenirii.

Mama îi pune farfuria cu mâncare în față. Nu știe ce e în ea, știe doar că e “papa”. Și are încredere. La fel, când merge pe afară. El nu știe dacă plouă, dacă e soare, dacă e ger. Acceptă la fel de ușor pălăriuța, cizmulițele sau gecuța. Nu pune nimic la îndoială. Și nu-i e frică de potriviri nefericite de culori. Oricât de ridicol ar arăta, lui nu-i pasă. El nu are noțiunea de ridicol.

Se exprimă liber. Fie că plânge, fie că râde, fie că trece ușor de la o stare la alta, nu-i e nicio secundă teamă să facă totul pe atât de intens pe cât simte. Pentru el, nu există etichete, nu există frica de interpretări.

Copilul îmbrățișează. Iar îmbrățișarea lui e mereu la fel de strânsă. Nu o face din complezență, nu o face pentru că speră să obțină ceva. Și nu o face dacă nu o simte.

Copilul cere. De dimineață până seara, cere. Nu-i e frică de refuz, viața lui stă toată sub semnul încrederii în sine. El știe că… merită. Și chiar dacă e refuzat, el nu va sta pe gânduri, va cere din nou, cu aceeași candoare. Lumea lui nu s-a prăbușit. De fiecare dată, va încerca și va spera la fel de mult.

Copilul acceptă totul așa cum e. El nu are noțiunea de vechi, de nou, de perfect, de imperfect, pentru el, haina fratelui mai mare e frumoasă pentru că are o motocicletă imprimată și nu contează că a primit paiul albastru în loc de pe cel verde.

Din ceea ce se întâmplă în jurul lui, majoritatea lucrurilor îi sunt de neînțeles. Dar nu le judecă. El ia lumea și o îmbrățișează așa cum e.

***

Cum arată iubirea necondiționată a adultului?

… nicicum. Pentru că, undeva, pe drum, haina pe care a purtat-o a fost catalogată de cineva drept ridicolă, pentru că, undeva, pe drum, alt adult i-a luat locul în joaca vieții, pentru că toate lucrurile pe care nu le-a înțeles le-a transformat în lucruri care sunt împotriva sa. Și, pentru că, adultul nu merge niciodată mai departe de primul refuz. El între timp a învățat că o cale de întoarcere e mult mai sigură decât un drum înainte.