Din casa soarelui răsare… și-a porților deschise…

Mă trezesc. Cei mici încă dorm. Mă bucur, înseamnă că am timp să intru la baie fără să fiu însoțită de alte patru picioare. Și fără două voci care cer în permanență ceva. Și, cel mai important, fără patru mâini care trag, apucă, scormonesc peste tot, în special pe la sticlele de cosmetice, făcându-mă ca între două clătiri să tot vociferez “nuuuuu puneeeee mânaaaaaa, se spargeeeeeee!!”

Mă ridic din pat și dau să ies, dar ușa este închisă. Bun, înseamnă că Valentin este încă acasă, probabil la duș. Nu, nu este la duș, pentru că nu aud apa curgând. Nu am cum să ies, ușa noastră, la fel ca multe alte lucruri din casă, este… pe jumătate funcțională, ca să spunem așa. Adică clanța este stricată, o jumătate parcă o foloseau cei mici pe post de pistol zilele trecute (educație anti-violență, da, da…), iar cealaltă jumătate permite închiderea doar din exterior. Ca să atrag atenția asupra faptul că m-am trezit, împing clanța care cade cu zgomot pe gresia de pe holul ce dă la baie. Aștept să vină eliberatorul. Dar eliberatorul nu vine. Bat în ușă ca să mă fac auzită. Nu mă aude cine trebuie, ci Bogdan. Care se ridică adormit și mă întreabă ce fac. Îi spun că aștept să ne deschidă tati ca să pot începe, în condiții decente și nu cu părul vâlvoi, mirosind a lapte și a tot ce-i mai bun într-o casă (vorba cântecului), o nouă zi…

Dar tati nu vine iar mie îmi pică fisa. A plecat la serviciu uitând că trebuia să ne deschidă ușa, odată dușul lui încheiat… Și de-aici începe distracția.

Îi explic copilului că am nevoie de orice jucărie care are coadă, picioare, de orice băț, cariocă, pix, mai exact de orice obiect ce poate, introdus fiind în gaura acum rămasă liberă de la clanță, să deschidă ușa. Începem cu un crocodil cu coada mai șerpuită. Nu, nu merge, e prea moale. Iau un leopard-ghepard-panterăpătată și încerc cu piciorul vietății, coada – îmi dau seama din ochi – nu-mi este de ajutor. Nu merge. Iau un avion și încerc cu aripa. Nici așa nu merge. Iau dinozaurii. La rând, prioritate au cei cu cozile mai spinoase. Nu merge. Trec la mașinuțele de metal, poate e vreo una cu scara de pompieri intactă. N-am noroc. Iau pixurile. Nu merge, nu ai cum deschide un pătrat cu… un cerc! Și mai ales nu ai cum deshide ceva de metal folosind ceva de plastic, evident. Evident, ne-evident, insist. Intru în panică dar copilului – pe care îl trece pipi, căruia îi este sete, ah, ba chiar și foame, dintr-o dată foarte foame!!! – îi dau lecții despre supraviețuire. El îmi susține polologhia cu o afirmație de o logică impecabilă: mai important e să trăim, nu să murim! … Că bine spui, copile!

Îmi vine ideea să strig de la geam pe cineva, oricine, să-i dau numărul de telefon al salvatorului plecat la serviciu. Stăm la etajul 10 dar panica îmi va da trăie și claritate vocii. Afară e o ceață s-o tai cu cuțitul dar văd, vag, mașnile de pe lângă bloc. Mă gândesc să flutur o păturică, ceva, ca să mă fac văzută cu ușurință… Dar și aici universul complotează împotriva mea. Geamul nostru este blocat, ca măsură de siguranță. E blocat să nu se deschidă larg în caz că-i vine copilului ideea să vadă ce-i pe-afară atunci când mami e la bucătărie cu trei roboți vâjâind de zor în urechea ei, de altfel foarte ascuțită. E blocat și se deschide doar partea batantă. Pe scurt, situația ar arăta așa: ceață groasă și, de undeva, se aude o voce de femeie isterică. Renunț. Mai bine facem foamea și setea până seara la 7 decât să adun un cârd de oameni care vor să ajute, dar habar nu au pe cine…

În timp ce eu am această viziune deloc încurajantă, copilul are și el o idee: mami, deschide cu un deget de-al meu, îl bag acolo iar tu tragi! Voi trage, maică, îmi vine să-i spun, dar nu de degețelele tale, ci de urechiușele vinovatului!

Îmi vine altă idee: ia să mă uit eu pe sub pat, cine știe dacă nu cumva printre jucării, plușuri, cărți și cosmetice de-ale mele nu s-a rătăcit cumva și o bucată de clanță, una de la vreo altă ușă din casă, căci la noi toate au avut în timp aceeași soartă… Mă bag sub pat și încep să scot ce văd. Clanțe nu-s, dar mai găsesc lucruri ce-ar putea folosi. O jumătate din modelul de la corpul omenesc, alte animale cu picioare ce par potrivite pe dimensiunea găurii din ușă și, bucurie mare, peria mea de lemn, cea pe care o căutam de vreo trei zile încoace! Ies de sub pat, prezint noile arme și le încerc pe rând. Nu merge nimic. Mă așez pe pat și mă uit în gol.

Bogdan are în continuare idei. La fel de utile. Dacă, de-a lungul timpului, pentru fiecare încercare de-a lui de a face ceva cu forța a auzit la noi cuvinetele nu-ți folosi forța, foloșeste-ți inteligența, propune să deschidem cu inteligența. Cu forța minții, formulează el de fapt, privindu-mă entuziasmat, de parcă ar fi descoperit secretul unei existențe ce nu are legătură cu somnul de prânz, tăiatul unghiilor și alte activități ce pe el îl disperă și care, desigur, sunt de neconceput într-o viață de copil…

Mie îmi cad ochii pe peria de păr. O iau și încep să mă perii. Din ciclul țara arde și babele se piaptănă. Mă perii agale, de parcă timpul ar fi de partea mea și n-aș fi sub presiunea vocii care, între două idei salvatoare, chițăie că-i este foame. Sete. Pipi. Și-n timp ce mă pieptăn alene precum o crăiasă din povești îmi dau seama, senină, că va trebui să sparg ușa.

Da, SĂ SPARG UȘA.

Îi comunic ideea colegului meu mai mic de suferință – lui i se luminează ochii! Iau un prim contact cu geamul, mai mult așa, de verificare a resurselor. Ale mele dar mai mult ale ușii, usă care, având în vedere cât a fost trântită de-a lungul timpului, n-ar trebui să opună prea mare rezistență. Dar uite că și aici am bătaie de cap. Geamul este lipit din belșug, așadar va trebui, cumva, să desfac și guguloaiele de lipici. Sau silicon, ce-o fi… Încep să scrijelesc cu unul dintre pixuri, care dacă n-au deschis ușa, măcar să desfacă lipiciul! Merge. Pe lângă mine cad bucățele transparente. Bogdan e entuaziasmat. Ningeee!!! Și-n timp ce eu produc zăpadă mai ceva ca o mașinărie de suflat zăpadă pe pârtiile de ski, se trezește și celălalt copil. Ca niciodată, cu pipi trecut prin pampers… Iar cum dormitorul nostru este sinonim cu camera lui Bogdan, nu am nimic să-l schimb… Nu-i bai. Dacă m-am pornit să sparg o ușă, a găsi o soluție pentru un copilaș ud este floare la ureche. Îl îmbrac în niște pantaloni scurți de-ai lui Bogdan și un tricou rămas mic și… înapoi la treabă. În spatele meu, joaca s-a animat, acum că-s doi, jucăriile scoase de sub pat au prins farmec de parcă-s noi!

Termin cu lipiciul și scot cadrul interior al geamului. De-acum tot ce trebuie să fac este să împing! Îmi înfășor o pătură pe umăr și dau prima lovitură. Sunt un berbec însetat, înfometat, transpirat și, desigur, furios! Nu cedează la lovitura în bloc deci trebuie să procedez altfel. Scormonesc printr-o ladă de jucării după un ciocan de lemn de-al lui Bogdan, urc copiii pe pat cu imperativul de-a nu se da jos sub nicio formă, avertizez că va fi un pic (!) de zgomot și… dau! Cioburi peste tot, mă întorc să mă uit la copii: cu ochii cât cepele și fețele animate de zâmbete largi! Victorieeeee! Scot cu mâinile bucățile mari, una de sus nu se desface, o verific cu teamă, mi-e frică să nu mă ghilotineze în timp ce voi sări în exterior pentru a recupera clanța salvatoare… Nu, stă bine. Sar, mă întorc la copii și repet directiva de-a nu coborî din pat sub nicio formă, fug la bucătărie să iau mătura, agăț și telefonul pentru a face poze și-a le trimite vinovatului, însoțite de cuvinetele – pline de dragoste – uite ce ne-ai făcuuuuuuuuut!!!!!!!!!

Ce-a urmat de-acum… sunt detalii! Smile

P.S. După ce am terminat de măturat, am ridicat, precum furnica c-un grăunte-jumătate, ușa din balamale și am scos-o din casă, pentru a nu avea surprize cu cei mici și sticla rămasă spartă. Iar pentru că fără ușă mi s-a părut camera mai mare, mai luminoasă, îî spun lui Bogdan: uite, astăzi am învățat ceva – când se întâmplă ceva rău, după ce trece poți avea surpriza că este mai bine! Și pentru a fi sigură că a prins morala poveștii, îl pun să repete, deci, ce-am învățat noi astăzi? Răspunsul a fost de nota 10: astăzi am învățat cum să spargem uși!

photo 1 photo 2 photo 3

This entry was posted in Educație, Familie by Diana. Bookmark the permalink.

About Diana

Sunt un om ca oricare altul, am o viață normală, mi-o trăiesc într-o casă ca oricare alta. Din care însă dau tot ceea ce este nefolosit. Este un exercițiu bun. Vi-l recomand.

8 thoughts on “Din casa soarelui răsare… și-a porților deschise…

  1. Diana, Diana,am ras toti in hohote citind articolul tau.Ne-am tavalit de ras,v-am vazut in imaginatie -tu,dandu-ti parul de pe frunte,cu pumnul strans sa dai in geam,copiii in picioare in pat,in “izmenute”, cu adrenalina la maxim,ca,na,mami sparge geamul,fratilor,tineti-va bine! A fost o poveste pe cinste! Ne e dor de voi!

  2. In colectia de maxime si cugetari a lui TATALILI ce va fi publicata in curand la editura Academiei Romane se gaseste urmatoarea afirmatie plina de intelepciune si de o mare profunzime,,orice eveniment negativ are si o latura pozitiva,,
    Analizand structural si praxiologic aceasta zicere ,se poate desprinde cu usurinta faptul ca in actualul context brownian,dominat de imixtiuni congruente generate de stresul indubitabil al cotidianului ,deseori suntem pusi in situatia de a depasi vascozitatea primordiala a primelor reactii prin gesturi simple(periatul parului) dar care declanseaza la nivelul subconstientului acea reactie focalizata ce aduce solutia salvatoare.
    Depasirea cu succes a starii de confuzie panicarda alimentata si de solicitari externe din categoria de risc foame-pipi genereaza o stare de euforie endorfica ,cu efecte benefice asupra tonusului psiho -fizico-emotional ,fapt ce se reflecta si pe planul comunicarii intrisece cu ambientul imediat ,dar si din punct de vedere al abordarii vizionrdescriptive a organizarii spatiului volumertrico-dimensional.
    Situatia de criza a genert o alerta neuronala,cortexul somnolent fiind obligat sa procedeze la o analiza instantanee a variantelor de solutii in vederea depasirii impasului generat de un eveniment de natura mecanico -gravitationala.Analiza si selectia variantelor a detrminat o solicitare accentuata pe axa sinapso neuronala care a dus la solutia salvatoare.
    Abordarea filosofica a evenimentului ar permite o intelegere froidiana a existentialismului cotidian guvernat de evenimente aleatoriidar care…..

    • E bine. Nu a fost nevoie sa caut in dex decat cuvantul “praxiologic” :D Cat despre pieptanat – solutia salvatoare, am meditat si eu la legatura dintre cele doua evenimente, oxigenarea scalpului a avut ca efect si activarea centrului solutiilor. :P

  3. mi-e frică să nu mă ghilotineze în timp ce voi sări în exterior pentru a recupera clanța salvatoare… Nu, stă bine. Sar, mă întorc la copii și repet directiva de-a nu coborî din pat sub nicio formă, fug la bucătărie să iau mătura, agăț și telefonul pentru a face poze

    Aaahaha
    De exceptie. Ce stare de spirit, cata stapanire sa mai faci si poze :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>