Autismul. Cartea citită pe jumătate

La vremea la care eu, plină de entuziasm și nerăbdare, îmi comandam pe internet cartea lui Alfie Kohn, “Parenting necondiționat”, tatăl meu îmi trimitea prin poștă o altă carte – tot despre parenting, pot spune acum – având titlul “Lasă-mă să-ți aud glasul – Povestea unei familii care a învins autismul” și scrisă de o femeie: Catherine Maurice. Mi-a spus să o citesc, mi-a spus că este povestea unei mame care, la fel ca și mine, s-a opus curentului care spune că unele boli sunt “incurabile”.

Am citit prima jumătate dintr-o suflare. Noaptea, în timp ce copiii dormeau, eu devoram pagină după pagină. Între râs și plâns, nu mă mai puteam opri. Episoade magistral descrise, gen doi părinți abia târându-se printr-un aeroport, unul cărând o stivă de bagaje iar celălalt doi copii țipând ca din gură de șarpe, amândoi agățați de corpul și așa într-un echilibru precar al mamei însărcinate, apoi momentul nașterii celui de-al treilea, când, în doar un singur paragraf, sunt desăvârșit punctate emoția și miracolul (Marc și cu mine ne-am privit extenuați. Noi, niște făpturi atât de imperfecte, reușiserăm cumva să aducem pe lume această nouă viață, perfectă, minunată mai mult decât pot spune în cuvinte, o inocență desăvârșită încredințată nouă. Misiunea de-al păzi și de a-l crește era, știam deja, una deloc ușoară, sarcina cea mai grea pe care ne-o încredința viața. Copilul acesta era deja “pe picioarele lui”, separat de mine și de Marc și totuși reflecta ce era mai bun în noi și reclama un efort neîntrerupt de a fi noi înșine… desăvârșiți. Amestecată cu ușurarea, epuizarea și bucuria din privirea mea și-a lui Marc era recunoștința nerostită, un “mulțumesc” spus celuilalt pentru a fi deschis această cărare luminoasă și grea, pentru a ne fi făcut unul celuilalt darul acestui copil…), totul îmbinat cu tragismul unei lupte din care nimeni nu a ieșit învingător – iată sumarul câtorva zeci de pagini care te aruncă dintr-o prăpastie în alta.

Apoi m-am oprit. La jumătatea cărții m-am oprit. Nici acum, după aproape două luni, nu-mi explic de ce. Nu-mi pot explica de ce, după un maraton dus de-a lungul mai multor nopți, brusc am decis că nu mai pot continua iar apoi, săptămâni la rând, de fiecare dată când am luat o carte în mână, am luat o altă carte. Poate că încărcătura cuvintelor a fost mai mult decât am putut eu suporta – poate că, prin comparație, m-am simțit mică. Poate că am simțit că efortul meu zilnic, lupta mea cu o boală la fel de “nevindecabilă”, este infim comparativ cu provocarea de a trăi, zi de zi, alături de un copil care este lângă tine doar fizic. Provocarea de a trăi dar, mai mult de atât, de a-l vindeca! Nu știu… dar cert este că, la fel de brusc cum am abandonat cartea și apoi evitat-o pentru o bună perioadă de timp, tot la fel de brusc am reluat-o. Dintr-o dată, am simțit nevoia să o termin. Știam care este finalul, însă probabil tot ceea ce s-a neliniștit în mine revenise la normal și aveam nevoie de restul confruntării… Și am citit-o până la capăt.

Concluzia la care am ajuns este că orice părinte sau viitor părinte ar trebui să o citească, pentru a înțelege că provocarea nu constă în a crește și educa niște copii normali, frumoși, sănătoși, dar care, accidental, mai sunt și năzdrăvani sau turbulenți, ci că adevăratul “parenting” este de face față, de a găsi soluții și de a rezista, oricât de mult timp este nevoie, în situații de criză. Mai mult decât atât, de a învinge acolo unde nimeni pare-se că nu învinge, de a (a)duce lucrurile acolo unde trebuie fără a lăsa restul lumii pe planul doi – pentru că familia înseamnă să fii acolo pentru toți, nu doar pentru cel care are o problemă!

… mă opresc aici, adresând însă tuturor un îndemn de a citi această carte. Cuvintele ar fi cu siguranță prea mărunte pentru a prinde întreaga ei lecție, dar pot spune că, acolo unde există un părinte și un copil, părintele are puterea să spargă munți. Și să despice ape.

***

M-am întors de mai multe ori chiar și din gândul de a scrie un articol despre această carte. Chiar și-acum, scriindu-l, știu că spune prea puțin din ceea ce aș fi vrut și ar fi trebuit să spună. Însă a explodat ceva din mine văzând un set de poze ale unui fotograf, tată al unui băiețel autist, băiețel ce i-a servit tatălui drept model pentru fotografii care surprind ritualuri autiste. Sunt imagini care pe mine… m-au sfâșiat. Pentru că latura estetică nu poate ascunde dubla tragedie – odată copilul, halucinant de pierdut și de SINGUR în lumea lui, apoi tatăl – un fel de spectator, privind copilăria (și viața ratată) a copilului său… din spatele aparatului. Echoliliaiată un proiect de trei ani. Trei ani la sfârșitul cărora, poate, printr-un efort permanent și terapie susținută, copilul ar fi putut să se cațere în copaci și să strângă mere în acea pungă. Iar în acea cutie poate că și-ar fi ținut colecția de mașini. Iar prin acea pâlnie ar fi turnat nisip într-o camionetă. Iar acel balon poate că l-ar fi aruncat în aer… Și ar fi râs…

echolilia_timothy_archibald_6 echolilia_timothy_archibald_5

echolilia_timothy_archibald_8echolilia_timothy_archibald_10

(sursa foto: http://youandsaturation.com/father-uses-photography-communicate-autistic-son/)

2 thoughts on “Autismul. Cartea citită pe jumătate

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>