Case closed, mystery solved! – sau despre simplitatea procesului decizional atunci când vine vorba despre a cumpăra o mașină…

A fost o vreme când fumam. Fumam orice se nimerea, cumpăram Rebel pentru că îmi plăceau pachetul și reclama din Club A, dar la fel de bine puteam cumpăra Viceroy, L&M sau Pall Mall pentru că toate erau la fel, n-am fost niciodată în stare să disting care-i una și care-i cealaltă, toate se aprindeau la un capăt și se stingeau la celălalt și oricum serveau scopului unic de a-mi afirma libertatea, împreună cu pletele roșii și pantalonii rupți mai peste tot…

Și m-am gândit la țigări pentru că, pe undeva, pentru mine, ele intră în aceeași categorie cu mașinile. Dacă mă întreabă cineva dacă îmi place o nu-știu-care mașină, întreb simplu: nu tot acolo te duce? Ce să zic, poate că nu mă las cuprinsă de frenezia farurilor ce nu-ți dau pace și te urmăresc pân’ te-ai văzut acasă iar terminologia push start and smart entry, ce vine la pachet cu acronime gen IPA, HAC, DRL, VSC, TRC, rezervate pour les connoisseurs, mă face să râd pentru că mie mașina-mi pare doar… un rău necesar!

Copilăria mi-am petrecut-o fără mașină iar amintirile mele din adolescență se leagă de tata care punea muștar în rezervorul unui ARO care, chipurile, trebuia să ne ducă la mare dar se oprea la fiecare zece minute, de drumurile săptămânale de la Gura-Humorului la Suceava și invers, iar mai târziu, de fratele meu care s-a angajat la o reprezentanță auto și a început să vorbească doar despre mașini pentru ca apoi, având o dată treabă prin București, să mă ia și pe mine acasă într-un drum de seară, într-o mașină top line - precum mi s-a spus atunci cu emfază, mașină “accesorizată” cu-un șef taciturn ce a citit tot timpul ziare… Țin minte și acum lucrul ce m-a hipnotizat: colțul hârtiei desfăcute ce sta aproape nemișcat, fie că eram la deal, fie că eram la vale, fie că frânam, fie că acceleram… A fost un drum făcut cu geamurile închise, cu muzică în surdină și într-o atmosferă mereu aceeași, lucruri ce mi se păreau nefirești, obișnuită fiind cu brmmm – brrrrmmm – brrrrmmmmmm și tot felul de pocnete, bufnituri, vâjâieli și tras pe dreapta la marginea drumului… Pentru că da, eu una știam doar de geamul deschis vara și de aerul încins de radiator iarna, de mirosul de benzină și de portiere ce trebuiau trântite pentru a se închide…

Apoi am fost spectatoare la epoca tunning-ului. Pornind de la un Fiat Coupé și sfârșind cu o Toyota Supra ce avea numărul TOY, fratele meu a transformat mașină după mașină, a participat la saloane, concursuri, a făcut țara-n lung și-n lat pentru o singură pasiune: mașinile. Am apreciat dar… tot n-am înțeles!

Și tot cu neînțelegerea am rămas atunci când, ajunși la casa noastră, a venit vremea să ne luăm și noi mașină iar cuvintele de dragoste și sărutul de bună dimineața au fost înlocuite pentru o perioadă de cruise control, halogen, proiectoare, senzori, panou de bord, consolă… grea alegere dom’le și muuuuultă bătaie de cap față în față cu liste de specificații complexe precum polinomul de gradul trei, apoi multe ezitări și telefoane interminabile… Totul pentru o mașină!

N-am înțeles atunci și nici nu cred că voi înțelege vreodată… Dă-mi mie bani de o mașină – nu, nu de un Lamborghini, ci de-o mașină pe care s-o conduci pe orice drum și fără să-ți fie frică s-o lași parcată! – și lasă-mă zece minute c-un calculator și-un telefon și să vezi ce simplu îmi este să aleg!

Google – cuvinte cheie “cea mai vândută mașină” (pe principiul simplu că dacă o cumpără atâția, or fi știind ei ceva!) – search! Rezultat: Toyota Corolla. Bun, o știu de pe stradă, dar oricum dau căutare de imagini, ocazie cu care aflu de… noua Corolla! Pfiuuu, ce ușurare, ce bine că au făcut-o mai frumoasă!

Toyota (2)

Bun, exteriorul ca exteriorul, daaaaar interiorul?! E cozy, e plăcut? Zic “plăcut” pentru că pe mine mă interesează senzația per total și nu detalii precum volanul din piele și ornamentele cromate… Și uite-așa dau peste reclama care mă face să mă îndrăgostesc! De Garfield cel kamikaze, dar ce mai contează, retina sensibilizată e direct legată de centrul nervului decizional!

 

Iar acum… piatra de’ncercare: o fi ea frumoasă și prietenoasă, daaaaaar… e sigură la drum?! Citesc mai multe articole, mai întâi de testele de siguranță trecute (unul e mai buclucaș dar situația-i sub control!), apoi trec la specificații dar mă pierd în argoul cu note valvematice așa că iau telefonul păstrat la îndemână… O conversație de câteva minute în care bifăm pe-o listă fictivă da, e bine că are, da, e bine să aibe, oaaaaa, oaaaaaa, câte airbaguri!, după care închid și sun la reprezentanță (hai s-o văd și-n carne și oase! - pardon, tablă și pistoane), banii dați și… o mașină cumpărată fără bătaie de cap și nopți nedormite de grija unui cal putere în plus sau a unuia în minus… Case closed, mystery solved!

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Cu un pas mai aproape de INTEGRAALIA!

Site-ul Integraaliei este în lucru dar, până una-alta, avem pagină de facebook – asta pentru a nu transforma blogul într-o succesiune de relatări care au ca subiect unic bucătăreala mea și… copleșitorul sentiment al reușitelor zilnice! Smile

Deeeeeci, entuziasmul meu poate fi urmărit și apreciat aici https://www.facebook.com/integraalia.ro Open-mouthed smile

(mai jos, iată încă două varinate de ciocolată raw, așa, ca pentru ovaționarea pornirii Integraaliei… pe propriile picioare!)

photo 3   photo 4

Ciocolată raw-delicious!

Fără nicio exagerare, mi-a luat mai mult timp să fac această poză “artistică” decât să prepar ciocolata în sine…

photo 1

Ingrediente? Pași de urmat?

photo 4 photo 3 photo 2 photo 2

Și încă o variantă, o adaptare care, estetic vorbind, nu mi-a ieșit prea spectaculoasă, dar… la fel de delicioasă!!! Smile

photo 3 photo 4 photo 2 photo 1

photo 1 photo 3 photo 4 photo 5

Concluzia? From now on, raw is my middle name!!!

De e ploaie, de e vânt…

Ziua a pornit și cu dreptul și cu stângul, ca să spun așa. Plouă torențial și mai bate și vântul. Și suntem și în întârziere… Suim în primul taxi și pornim. Facem trei sferturi de oră pentru un drum de vreo zece minute. Timp suficient pentru ca unul să adoarmă iar celălalt să se plictisească teribil… Ajungem. Manevre dificile, un copil adormit trebuie îmbrăcat, altul strunit pentru a coborî și c-o umbrelă și c-un măr în mână și cu maxim de atenție pentru a nu sfârși în vreo baltă. Cu chiu cu vai, coborâm. La prima rafală de vânt cel mic se trezește iar cel mare scapă umbrela. Descurcă-te cum poți printre lacrimi, cu picioarele într-o baltă uriașă și cu o portieră de taxi pe care nu ai nicio mână liberă ca să o închizi. Taximetristul încearcă și el, prin interior, de coborât nu are cum, a oprit aiurea și probabil speră să nu-i agațe cineva oglinda în timp ce mă așteaptă pe mine să… fac ceva. Orice. Într-un final agreem varianta optimă. Să închid cu piciorul. Încerc cu finețe, nu se închide, dați mai cu putere, doamnă!, dau. Se închide. Probabil pentru care cei care trec și nu au prins și restul, situația arată așa: conița s-a enervat și, deși fragilă precum o frunză, dă cu piciorul mai rău decât ultimul golan…

La bancă. Scot banii, dar realizez că nu am buletinul la mine. Excelent! Pe lângă faptul că nu am numărul de cont unde trebuie să trimit banii, ci doar un CNP, nu am nici buletinul meu. Dau să ies, înciudată, dar mă interpelează doamna de la ghișeu, spuneți, cu ce vă putem ajuta? Cu nimic îmi vine să spun, dar articulez pierdută cam care e situația. Nicio problemă, se rezolvă! Și se rezolvă! Noroc, noroc, noroc. Bun.

Ieșim din bancă, tot cu mărul în mână, acum și cu umbrela dată peste cap de vânt. Hai la tramvai, că-n taxi, la cum se circulă, lăsăm banii pe o săptămână… Mergem spre stație prin șiroaie de apă, spre fericirea lui Bogdan care le caută pe cele mai adânci. Cel mic și-a ascuns capul în pieptul meu, se mai uită din când în când și râde când îi vine ploaia pe față. Bine că-s veseli! Urcăm în tramvai și pornim, spre extazul celor mici. Mă uit la ei și râd și eu, sunt frumoși, haioși și… sunt a mei!!!

photo 1 photo 2 photo 4

Mergem. Chipurile trebuia să ajungem la Muncii, dar tramvaiul întoarce la Iancului… Uitând ce-am gândit mai devreme, mă uit după un taxi dar văd liftul de la o gură de metrou! Perfect! La metrou, fericirea e și mai mare! Smile

photo 5 photo 3 photo 1

Ajungem la destinație. Registrul Comerțului. Ca de obicei, extaz în fața dozatorului de apă, cu greu îi iau de acolo… La ghișeul de unde mi se înmânează formulare și mi se dau indicații, Bogdan plasează strategic, spre consternarea doamnei de acolo, un pahar turtit. Timp în care cel mic găsește într-un coș de gunoi o doză de suc și, până să apuc să reacționez, bea ce-o mai fi fost prin ea…

photo 4 photo 5

Gata! Cu hârtii și copii, hai acasă! Iar prin metrou, unde, în toiul unei dispute referitoare la ultimul măr pe care îl mai am, primim de la cineva o pară…

photo 1

La întoarcerea acasă, hârtiile sunt cam boțite și ude, dar cei mici au primit încă o porție de educație prin implicare, pentru că, de e ploaie, de e vânt… lucrurile merg înainte!!! Smile

photo 4