Redescoperă lumea!

E aici, e lângă tine, vie, plină de culoare. Deschide ochii, privește-o cu atenție. Te înconjoară. Ce faci tu pentru ea? Te oprești tu oare să o privești, te întrebi oare cât va mai fi acolo?

Nimic nu e complicat, tragic, trist, dureros atunci când apeși agresiv pedala de accelerație, mașina se răzvrătește sonor, zâmbești și privești prin ochelari fumurii un cer ce are mereu aceeași culoare, strivești mucul de la o țigară și ai în minte aceleași gânduri de ieri, aceleași gânduri de mâine. Lumea e la roțile tale, lumea e spațiul format din consola de bord și telefonul mobil… privești înainte. Dar nu, niciodată spre orizont. Viața o vezi prin oglinzi… sau luneta mașinii din față.

Drumul e destinația, drumul e asfaltul, drumul e făcut doar pentru a fi lăsat în spate. Vrei totuși să tragi aer în piept. Ai oprit. Te-ai oprit lângă pompă, conduci o mașină uriașă ce se hrănește precum un gigant, privești plin de milă hibridul din stânga, pentru că lumea-i a celor care stau sus. Lumea-i a ta.

Pentru tine, tu cel care crezi că iarba, scoarța de copac, cerul și veșnicia au aceeași culoare, am un singur îndemn: redescoperă lumea, ea e a ta!

toyota superblog

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Nu repara ceea ce nu-i stricat!

John Hagelin spunea: atunci când ingineria genetică încalcă legile firii biodiversitatea este compromisă iar viitorul ecosistemului devine imposibil de anticipat.

În aceste vremuri în care se vorbește mult despre ingineria genetică, despre organismele modificate genetic, despre sănătatea noastră și despre viitorul omenirii în general, oare câți se întreabă de unde a pornit ingineria genetică? Dintr-un laborator oare? De sub lamela unui microscop? Sau poate dintr-o eprubetă manevrată cu grijă? Poate… Deși dac-ar fi să ne gândim mai bine, poate am înțelege că ingineria genetică s-a născut… dintr-o joacă de copii! Da, ingineria genetică a pornit, simplu și firesc, din apetitul copilului pentru joc și din dorința lui de a stăpâni lumea. Pe nebănuite, copilăria zburdalnică și inconștient trăită s-a transformat în diagrame și simboluri iar micuții neastâmpărați, din prea multă dragoste pentru natură iar apoi poate din prea puțină, au găsit calea pentru a transforma și modela firescul astfel încât, pe nesimțite, el să devină o simplă amintire…

Și… de când a pornit? Este ea fructul secolului trecut, încununare a tehnologiei atotputernice sau vine din străfundurile istoriei, încă de când omul citea orele din umbra copacului și-și ghida drumul după mușchiul ce-l îmbrăca pe-o parte? Păi a pornit cu milenii în urmă, poate de la copilul sumerian și albinele ce nu-i dădeau pace sau de la micul armean ce nu reușea să-și stăpânească nărăvașul cal, pentru a prinde apoi aripi prin secolul al 19-lea, din joaca de-a grădinăritul și degetele lipicioase de miere ale unui copil care, fără a-și conștientiza pasiunea, obișnuia să-și petreacă timpul printre straturi și printre stupi…

Apoi, ca-ntr-un efect de domino, timpul a împins teoria înainte, prăbușind, într-un final, firescul unei lumi întregi… Pentru că jocul printre răsadurile de morcovi, devenit peste noapte joc de lego, s-a transformat pe nesimțite în BioBricks, urzeală de ADN modificat pe porțiuni, conspirație halucinantă dezvăluită în știri alarmante și vizibilă pe corpul din ce în ce mai bolnav a milioane de oameni din întreaga lume, urmată de reacții de-a dreptul aberante, pornind de la tinerele anorexice captive în jocurile foamei și sfârșind cu activismul care generează un contra-curent, de revenire la firesc și normalitate, dar care, în mod inevitabil, hrănește o nouă și elitistă industrie… cea bio-eco-organică!

Și mă întreb care este soluția pentru a fi la adăpost într-o lume marcată de cuvinte precum alimente modificate genetic, inginerie genetică, pesticide, poluare, hormoni, aditivi, într-o lume care propune fără rezervă o alternativă pentru orice, pornind de la laptele matern din ce în ce mai bine replicat în formule perfect adaptate – nu-i așa?! – cerințelor micilor ființe și sfârșind cu… banalele legume pentru supă! Care este rezolvarea? Cum facem oare întoarcerea în timp la calul nehibridizat și la polenizarea naturală? Cum temperăm savantul hipnotizat de molecula lui, cum stăpânim explozia întregii industrii alimentare și cum îl facem auzit pe activistul al cărui avânt e copleșit de zeci, sute, mii, milioane de voci, voci care confundă sănătatea de azi cu tinerețea fără bătrânețe?

O vorbă simplă zice să nu repari ceea ce nu este stricat. Dar iată cum homo ludens, din pură inocență și absolută plăcere, prin revelația jocului și bucuria simplă a fărâmițării lucrurilor a dat lumea peste cap… Și-acum cum oare îl mai facem pe el, savantul, neobosit în joaca lui, să treacă prin Sparta cu școala ei de luptă și să devină din veșnicul copil… adultul responsabilizat?…

nemira

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Ștampilă pentru Integraalia!

În calitate de jurist al unui SRL micuț, menirea mea era să întocmesc tot felul de hotărâri, decizii, acte și actulețe și să le înregistrez la registrul comerțului. Totul era simplu până ajungeam față în față cu referentul de la ghișeu, referent care începea prin a-mi observa dosarul – e sau nu e cu șină? – apoi ordinea hârtiilor, apoi figura mea smerită, apoi, într-un final, binevoia să treacă și la esență. Unde era mereu câte ceva de obiectat. La partea de obiectat eu veneam cu explicația, uneori era suficientă, alteori nu și-atunci urma partea de modificat, schimbat, parte care presupunea să mă întorc în firmă cu hârtiile, să le refac, reprintez, resemnez, reștampilez, reîndosariez și să le plimb iar prin metrou, tramvai, prin ploaie, soare sau vânt… Asta până într-o zi când unui om luminat din micul SRL i-a venit ideea să-mi dea ștampila, s-o am mereu la mine în buzunar, pentru ca odată ajunsă față în față cu reacțiunea, să pot opera schimbările pe loc, scutind astfel timp și copaci tăiați…

Apoi, făcând un salt ca de la cer la pământ, m-am angajat la o multinațională. Loc unde, obișnuită fiind să am ștampila la îndemână, am aflat cu stupoare că ea nu este un bun al tuturor ci un obiect de cult la care au acces doar cei aleși, oamenii din vârful piramidei corporatiste… Nimic nefiresc de altfel, însă multă încurcătură și mai multe drumuri și telefoane pentru a obține obiectul magic decât pentru a întocmi documentele în sine…

Vremea a trecut și iată-mă la momentul la care mi-am descoperit alte talente, talente ce vin în armonie cu ceea ce îmi este mai drag mie… Și uite-așa revelația s-a concretizat într-un proiect de suflet al cărui nume, se știe deja, am ales să fie Integraalia…  Și pentru care, printre hârtii de întocmit și înregistrat, voi avea – cum altfel?! – o minunată ștampilă, ștampilă ce printr-o simplă apăsare va pune în lumină esența vaniliei folosite, culoarea ciocolatei tandre și sursa pură a semințelor și cerealelor folosite…

2

Pentru că, mergând pe firul depănat blând de Integraalia, între două tăvi de fursecuri și-o prăjitură parfumată, am aflat despre existența unui magazin on-line cu ștampile și obiecte de papetărie accesibile, loc unde amprentele ștampilelor pot fi personalizate cu imaginea ce definește cel mai bine stilul și întruchipează dorința iar pentru partea de grafică și design există suport tehnic gratuit și unde – lucru demn de menționat pentru simplul fapt că se pliază pe exigențele mele în materie de protecția mediului, dacă nu pentru altceva – materiale folosite sunt… eco-friendly!

Logo-vectorial-stampile-online

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Femeia de care m-aș îndrăgosti locuiește într-o casă de turtă dulce…

Dac-aș fi bărbat, femeia de care m-aș îndrăgosti ar fi femeia ce locuiește într-o casă de turtă dulce…

M-ar ademeni cu parfum de scorțișoară iar eu m-aș lăsa purtat de val și dus până la ușa casei ei, m-ar întâmpina cu-un obraz pudrat cu făină aromată, și-ar pleca râzând genele încărcate de praf maroniu de vanilie și ar întinde brațele-i fine, suav mirosind a căldură și miere… Apoi m-ar invita înăuntru dar, copleșită, s-ar împiedica de covorul pufos și parfumat precum casa-i e toată și ar cădea, deloc senzual, dar râsu-i sublim m-ar face să-mi doresc s-o văd rostogolindu-se iar… și iar… și iar…

I-aș trece pragul casei și aș privi-o învârtindu-se tandră printre lucrurile ei, înlăturând șuvițe din părul de culoarea nucilor de pe fruntea-i micuță, luând recipiente viu colorate din dulapuri cu rafturi niciodată de praf pomădate, mângâind etichete cu cuvinte necunoscute-mi, șoptindu-mi vorbe ce nu au legătură cu seducția ci doar cu liniștea și împăcarea… apoi m-aș pierde în miros de cuișoare, hipnotizat de vraja turtei parfumate pe care mi-o întinde mereu râzând, mereu caldă, mereu dulce… M-ar întreba dacă îmi place și-aș spune că da, deși gustul necunoscut mi-ar zăpăci papilele ce-mi știu doar de crusta cea crispy și uleioșii French fries…

M-ar vrăji cu super-puterile ei și-am bea un ceai, am vorbi vrute și nevrute, am uita de timp dar nu de brioșa ce stă să se coacă, am decide soarta unui păienjenel ce-ar veni curios pe perete, am râde de nimicuri ca de niște glume bune și-n toată această viață de poveste în care eu nu aș fi vreun erou de la Termopile dar ea ar întruchipa mitului femeii perfecte nu ar veni niciodată vremea de plecare sau timpul pentru a ne spune “tu nu mai ești tu, așa cum te-am visat”… oh, da, viitorul ne-ar fi viu colorat în oranj precum cartela de pe care eu o tot sun pe un telefon la care ea nu-mi răspunde cu-acel simplu “alo, tu ești, iubirea mea?”…

Ne-am gândi la toate și totuși la nimic, am face planuri de dragul de-a ne imagina și nu pentru că și-ar avea sensul, pierduți am fi în lumea caldă a cuișoarelor și-a cremelor de vanilie, am visa fără a ne dori nimic altceva, ne-am uita unul la celălalt fără însă a ne vedea conturul ci doar lumina venind dinăuntru… Pentru că a ei casă din turtă-a crescut și nu din rate la bancă sau ore pierdute-n lumini de neon…

Dacă aș fi bărbat iar femeia din casa de turtă dulce mi-ar deschide ușa și m-ar chema peste prag, lumea ar avea culoarea șofranului și mirosul unui parfum sublim, parfumul dragostei… nu ar fi loc pentru întrebări, pentru ezitări, nu ar fi loc pentru altceva și în mod cert pentru altcineva. Nu m-aș gândi să o împodobesc cu daruri iar ea nu s-ar întreba de ce nu i le las la picioare… Trandafiri roșii și cutii de ciocolată, o amintire-ar fi doar, o amintire-a unui trecut în care eu nu eram EU iar ea încă nu era EA…

Abia acum ea ar fi EA iar eu aș fi EU… Ea, flacăra, super playboy transfigurat, căldură și aromă, lumină și culoare blândă iar eu om, acolo lângă ea… Jeleul de fructe și tarta aromată ne-ar bucura precum nimic altceva nu ar face-o iar timpul s-ar dilata pe cadranul unui ceas ce sună doar pentru a anunța că-i prăjitura coaptă…

Un timp al nostru, rotund și perfect, fără constrângeri și ecouri de voci ce-ți răstesc acel “Gata-i raportul?! Pe birou să-l găsesc!”…

Iarnă, vară, toamnă, vânt sau arșiță, ne-am întreba doar dacă din mentă facem un ceai sau poate o limonadă, dacă în chec punem nuci sau migdale iar eternitatea ar curge într-un firesc al momentului și într-o lumină dulce a cuvintelor nerostite…

Viața ar curge, nu scurge, iar timpul ne-ar face cu ochiul și ne-ar șopti jovial că el, pentru noi, e fără tăgadă etern…

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

O singură geantă pentru fiecare femeie

Cu nu mult timp în urmă scriam aici pe blog aceste rânduri: Să recunoaștem. Un articol ce face apologia poșetei preferate nu este ceva de trecut cu vederea. Orice femeie care se respectă are o colecție impresionantă de poșete. De culori diferite, din materiale diferite, de dimensiuni diferite, cu mânere / toarte / barete diferite. Fiecare are rolul ei, fiecare se asortează la ceva, fiecare spune ceva. Viața unei femei este de neconceput fără un asemenea obiect. Poșeta / geanta nu mai este un lucru ce servește unui scop. A devenit un manifest, nu-i așa?

Aveam în minte atunci gențile și poșetele Reeija, care mai de care mai frumoase, care mai de care mai cu vino-‘ncoace, toate din piele, minunat colorate și cu un design deosebit, fără îndoială visul oricărei femei…

reeija

Apoi, la o conferință având ca temă responsabilizarea față de mediu și susținerea inițiativelor cu impact pentru comunitate, am aflat despre un concept revoluționar menit să conducă la o schimbare de optică privind moda și efectele poluante pe care aceasta le are asupra mediului, pornind de la pesticidele folosite în procesul de cultivarea bumbacului, vopsirea chimică și sfârșind cu tonele de textile aruncate în fiecare an, în condițiile în care majoritatea hainelor ce sfârșesc prin a fi aruncate ar putea fi refolosite… lucru despre care am și scris aici pe blog.

Am vizionat atunci un spot de două minute, două minute magice ce veneau în întâmpinarea naturaleții și subliniau, printr-un mesaj simplu, frumusețea vieții, viață ce semnifică pasiune și a visa și nu a avea dulapuri pline de haine, viață care înseamnă a arăta bine dar a face-o într-un mod cât mai responsabil! Două minute pentru a îmbrățișa o idee, o idee ce ar putea schimba fața viitorului… Două minute pentru a arăta că a trăi simplu și conștient se potrivește de minune cu conceptul de fashion!

Și-acum, gândindu-mă la toate acele genți și poșete și plicuri și accesorii ce umplu dulapul multora dintre noi, toate desigur cumpărate pentru a se potrivi cu personalitatea, cu pantoful, cu pardesiul, cu umbrela, cu manichiura, cu momentul, cu ocazia, cu gândul, cu toanele, cu anotimpul sau pur și simplu… cu celelalte din dulap, frumoase azi iar mâine nu, mă întreb cum ar arăta o revoluție, o reinventare a genții, o transformare a ei după dorințe și-n funcție de inspirație, o geantă ce este mare dar se face și mică, geantă – poșetă – plic printr-o simplă pliere, printr-un fermoar secret, un șnur sau o capsă magică, azi verde smarald iar mâine pestriț colorată, poate prin folosirea de vopsele lavabile, șabloane, tuș magic sau poate doar cu fețe multiple… Mă-ntreb cum ar arăta și dacă s-ar putea crea o geantă unică, un fel de caleidoscop, o geantă a tuturor femeilor dar a fiecăreia în parte, o geantă ce prin simpla atingere să se transforme în felurite chipuri, spre delectarea ochiului și-a inimii, spre împlinirea femeii și-a lumii în total…

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Idei de vacanță…

De la o vârstă încolo, încep așteptările. De la lucrurile mărunte și până la cele mari, începi să ai anumite așteptări. Experiența își spune cuvântul și vrei că lucrurile să fie într-un anumit fel. De la a mânca și călători până la a gândi și spera, totul se dimensionează după măsura ta, a omului care ai devenit.

Impulsul haide să mergem! vine însoțit de dorința de a anticipa. Oriunde ai pleca și orice ai gândi, știi ce vrei și știi ce să ceri. Și știi ce să cauți. Iar pentru a aduce lucrurile în sfera concretului, să ne gândim cum arată un weekend de student (când arunci trei haine într-un rucsac și fugi la mare, unde valurile și soarele te fac să nici nu observi cum arată camera prin care s-au perindat mii de oameni la fel de visători ca tine iar mâncarea de la împinge-tava sau pizza de la terasa de pe faleză să nu-ți pară de neînghițit) și cum arată un weekend pentru o familie cu copii, pentru care o cameră curată și călduroasă, o mâncare sănătoasă, un loc de parcare, un loc de joacă, locuri de vizitat și activități recreative devin lucruri fără de care nu prea se mai poate…!

Fie că este vorba despre un sfârșit de săptămână sau despre o vacanță, cauți. Și cauți. Și cauți. Ți-ai setat standardele și vrei să ai parte de tot. Fie că este vorba despre internetul din cameră sau de vremea însorită, vrei totul! Cearceaf imaculat, prosop moale, pat confortabil, masă gustoasă, locuri de vizitat, lucruri de făcut… totul! Studiezi poze, vizionezi tururi virtuale, citești despre împrejurimi, te interesezi de atracții, îți faci temele și, odată terminate, le mai și verifici! De două ori chiar!

Iar dacă întâmplător afli de un loc numit Straja, începi să te documentezi! Unde este, ce-i acolo, cum arată, se merită?! Și iată cum mergând pe firul internetului afli lucruri despre care nu știai și la care nu te-ai fi așteptat, lucruri care parcă îți dau ghes să umpli un geamantan cu haine de copii, să te urci în mașină și, cu mic, cu mare, să pornești spre un loc unde spune-se că sunt canale energetice, relicve istorice de pe vremea dacilor, priveliști amețitoare, lac de acumulare dar, mai presus de orice, visul oricărui om ce locuiește într-un oraș zbuciumat… liniște și pace! Pentru că stațiunea Straja, îmbrăcată în povești despre preotese ce se rugau pentru strămoși, pare-a fi un loc rupt din basme…

Iar dacă atunci când te gândești la cazare te întâmpină un cuvânt simplu – dar care prin încărcătura lui îți merge la suflet! – și anume “căldură”, zarurile par a fi aruncate iar a petrece o mini-vacanță la Straja, la Vila Alpin (doar de la ea a pornit căutarea!), cu munții Retezat întipărindu-se pe retină și ciorba de burtă sau fasolea cu ciolan delectându-ți simțurile, vizitând Sarmisegetuza, rezervația de zimbri, mănăstiri și cetăți si aflând povești din Țara Hațegului, iată o idee demnă de a fi luată în considerare!

straja

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Delectați-vă cu Delaco… dar mintea și nu corpul!

Preambul

De la o vreme-ncoace, sunt fan raw-vegan. Dacă am poftă, o dată-n lună, de brânză sau de-un cârnăcior, aleg o bucată de telemea de capră și niște cârnați cu busuioc. Iar colac peste pupăză, pe lângă raw-veganiada recentă, m-am transformat și într-un food activist. Așadar dacă-mi cumpăr telemeaua aia de capră și cârnații cu busuioc, cu siguranță n-o fac din vreun super-hiper-mega-market!

***

Buuuun… și-acum, întrebare-‘ntrebătoare:poza-miez-pt-tema

Deci, la ce mă gândesc eu când vine vorba despre miezul de lapte al celor de la Delaco?

Ei bine, cu siguranță n-am dileme gen ce-o fi oare – aperitiv, gustare sau desert?! – ci mă gândesc la două lucruri. Unul bun și unul… rău!

Cel bun sunt reclamele. De fapt bun este puțin spus, le caracterizez printr-un singur cuvânt: excelente. Bine gândite, făcute cu nerv, concentrate. Nu vezi nici flori, nici buburuze-ruze, nici poienițe, sunt însă câte 20-30 de secunde care te blochează… și-apoi te fac să izbucnești în râs! Pentru că trebuie recunoscut, dintotdeauna Delaco a stat bine pe cașcaval, i-a venit de hac și lui grasu’-contrabasu’ iar acel sadic nu acum, la masă! împreună cu la regim – ce cretin? pot fi considerate piese de rezistență dac-ar fi să vorbim de publicitate!

Așa că iată mai jos un colaj de reclame marca Delaco, pour les connaisseurs!

 

 

Și-acum că am făcut apologia marketingului Delaco, să revenim la miez…ul problemei, unde un singur lucru am de spus: atunci când știi exact care-i gustul și care-i textura brânzeturilor făcute ca-la-mama-lor-acasă și-ai mai și fost într-o fabrică de prelucrare a lactatelor, nu prea îți mai vine să crezi că mâncatul prost și-a găsit nașul cu… Delaco!

Concluzia?! Delectați-vă cu Delaco … dar mintea și nu corpul!

… iar acestea fiind spuse, tiribam-tiribum, articolul în competiția Superblog 2013 mi l-am înscris acum!

Salut! Numele meu este Bogdan și sunt insulino-dependent!

De mai bine de o săptămână rulează în cinematografe o comedie despre… dependența de sex! Clasicul Salut, sunt X și sunt alcoolic se transformă în Salut, sunt Adam și sunt dependent de sex – deoarece, într-o lume în care sex sells everything, pare-se că a te stăpâni devine piatra de încercare…

Cu replici pline de umor – Cum să nu te uiți la televizor, ce, ești amish?! Da, și vreau să te iau să construim un hambar! – și afirmații de-a dreptul hilare, de genul a renunța la sex este ca și cum ai încerca să te lași de cocaină având pipa atașată de corp, filmul vorbește, într-o manieră accesibilă tuturor, despre problematica dependenței.

Thx for sharing

Trailerul promite o comedie ce te va face să râzi cu gura până la urechi… însă, tratând un subiect deloc amuzant într-o manieră burlescă, filmul provoacă la o schimbare de optică: dependența, indiferent de formă, nu este niciodată o cauză pierdută!

Situații hilare, replici spumoase, totul pentru a prezenta ideea de dependență într-o lumină mai puțin înfricoșătoare… deoarece, să recunoaștem, “dependență” este cuvântul de care ne este frică tuturor!

Pentru că, orice s-ar spune, încă trăim într-o lume în care dependența de tutun nu este văzută ca o tragedie dar în care eu, ca mamă a unui copil insulino-dependent, sunt privită cu compasiune… iar într-un context în care timpul nu ar infirma un diagnostic pus acum aproape un an, mi-l imaginez pe Bogdan într-un grup de copii de vârsta lui, grup de copii insulino-dependenți, spunând cu mândrie Salut! Numele meu este Bogdan și sunt insulino-dependent!

De ce spun “cu mândrie”? Pentru simplul motiv că a trăi cu o dependență te poate învăța să spui nu unei tentații atunci când a spune nu este foarte greu, dar optim, te poate învăța să nu-ți fie frică, te poate determina să te auto-depășești și, până la urmă, în timp, te poate face să trăiești într-o bucurie a prezentului, bucurie pe care, fără tăgadă, puțini dintre cei care iau viața de-a gata o cunosc…

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Păr, politică și tradiție…

După lupte seculare care au durat vreo douăzeci de ani, am ajuns ca, într-un final, să mă împrietenesc cu oglinda. Dacă într-o vreme aș fi pus o bucățică ici, aș fi luat o bucățică de colo iar relația mea cu suprafața lucie era ceva de genul da’ minte-mă și tu măcar o dată-n an!, ei bine acum lucrurile au evoluat spre eh, hai, gata, gata, prea ne-ntrecem cu gluma!… Și-acum că mi-am dat iar în petic cu modestia Smile, stăteam eu și mă gândeam că-n toți acești ani care au trecut și-n care am fost nemulțumită ba de una, ba de alta, ba de toate la un loc, un singur lucru a ținut piept strâmbăturilor mele din nas: părul meu. Părul meu, păr care nu lasă pe nimeni cu răsuflarea tăiată prin minunăția buclelor sau cine știe ce reflexe serafice, dar păr pe care mi l-am îngrijit și care este și frumos și sănătos și cu bucurie pe spate curge în jos…

parul meu 1

Și-n acest deceniu care a trecut, părul meu a avut un singur rival: pe cel al consortului meu… Open-mouthed smile

Cu mult mai lung decât al meu, divin buclat, pretabil la diverse coafuri, de la vâlvoi pe spate la zulufat sub fes… fără tăgadă, părul perfect!

par valentin1

Acolo unde eu puneam moațe sau periam și periam, al lui funcționa pe principiul spălat și… perfect aranjat. Acolo unde eu tundeam și filam, al lui creștea și creștea… iar unde eu cumpăram alt șampon și-alt șampon, el era fidel unuia singur… ce nu era nici scump, nici profesional, nici bio, nici de bebeluși, nici pe bază de zece plante și cu siguranță fără soluții instant pentru toate cele “cinci probleme” ale părului!

Iar în timp ce părul meu bifa înc-un șampon și înc-un balsam, părul jumătății mele bifa mandat-de-premier după mandat, crescând aprig și de foarfecă neatins…

a part of history-002

Marketing și politică, mână în mână merg, tot promisiuni, tot speranțe!

Iar pentru că la politică ne pricepem toți Smile dar la raft suntem îngenuncheați de ofertă și asaltați de tot atâtea variante de șampon câte fire de păr ne cad într-un an, revin de unde am plecat, la părul meu adică, spunându-mi că bine-ar fi să-mi reamintesc de lucrurile simple și care au rezistat în timp, de cele care nu au apărut peste noapte promițând marea cu sarea dar care, precum valul, ca valul au trecut…

Și uite-așa – că tot veni vorba! – voi apela la Farmec și la produsele lor care, e bine de știut, “se situează la limita dintre produsele cosmetice de înfrumusețare a părului și cele farmaceutice”, pornind o nouă etapă a îngrijirii mele c-un ser de vârfuri și-un kit de fiole din gama Gerovital Plant Tratament!

Spuneți-i… respect pentru tradiție!

farmec

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)

Și fata moșneagului de suc verde afla…

Odat’ ca niciodat’ un moșneag bătăios a avut o fată din coasta lui ruptă în os…

Și fata moșneagului mică și pirpirie era, da’ miere la suflet cum alta în lume rar se afla!

Vrednică și răzbătătoare era, ba ici ea era, ba col’ se ducea, cât ziulica de lungă era ea tot muncea și muncea și o clipă nu sta, zău ca prâsnelul era, dintr-o parte venea și într-alta fugea!

De cum ziua-ncepea și pân’ se sfârșea, fata tot robotea, copiii cu drag ea-și creștea, de bine-i tot învăța, de la nimic în lături vreodată ei să se dădea!

superblog-fata mosului2

Și doar bunăstarea lor ea-n minte o-avea, banii bărbatului ea-i chibzuia, cu grijă-i drămăluia, până ce-ntr-o zi de-ajunsese de cu fărașu-i strângea!

superblog-fata mosului1

Și-atât de multe fata știa, ‘n felurite catastife ea tot căuta, c-ajunse mâncarea de n-o mai ardea, ba musai la rece ea o făcea!

Iar pentru că minune din mâini îi ieșea, viața-i cu Integraalia ochi și-o umplea!

superblog-fata mosului3

Și timpul trecea, însorit se scurgea, pân’ de suc verde fata afla!

Pe loc se-apuca, copilu’ cel mare-și chema și-mpreună grâu bio planta’ și-apoi zi după zi măsura… pân’ ce plăntuțe-i sorocu-i venea!

superblog-fata mosului4

Dar până aici fetei-i era!

Planta verde era, dar cu ce oare ea sucu-i storcea?!

Sfoară în țară dădea, sfaturi cerea, lumea venea și cu idei o-ajuta și iacă afla, cheia-n storcătoare prin presare la rece stătea și-un aparat zis Hurom cel mai bine-o făcea!

storcator_Hurom4

Și iată cum ziua pornea, dimineața-i zâmbea, fata moșneagului masă ‘mbelșugată-ntindea și-n timp ce c-o mână chip de copii mângâia, felurite oferte găsea, storcătoare de fructe ochea și pe cel mai bun îl lua, căci acum ea știa… că lumea la picioarele-i sta!

Și-am încălecat pe-o șa și v-am zis povestea mea… și-nainte tot așa!

(Articol scris în cadrul competiției SuperBlog 2013)