De la o vreme încoace, nu mă mai grăbesc…

De la o vreme încoace, nu mă mai grăbesc. Am timp, am răbdare și, ciudat, mi-am descoperit o blândețe de care nu știam… De la o vreme încoace, lucrurile îmi ies bine. Nu am regretul zilei de ieri, nu am întrebări în legătură cu ziua de mâine. Nu știu de unde vine schimbarea, poate de la timpul care a trecut, poate de la lucrurile prin care am trecut, poate de la schimbările pe care le-am tot făcut… Sau poate, cine știe, ea vine de la sine, odată și odată, pentru toți… Cert este că această armonie, cu mine și de fapt cu totul, mă uimește fără însă a mă face să mă mir prea mult, să mă întreb de ce, de unde… O iau ca atare, aduce cu beatitudinea…

beatitudine

Răsturnarea ideii de cofetărie

Pe principiul ziua bună se cunoaște de dimineață iar săptămâna minunată de luni, am început ziua mergând la cofetărie. Dar nu la orice cofetărie, ci la o cofetărie raw-vegan. Mai precis, la cofetăria Ostraw Vegan, cofetărie despre care aflasem zilele trecute și care, din imaginile de pe site-ul Ligiei Pop, mi se păruse un loc uriaș adăpostind o lume gen alice în țara minunilor…

Ei bine, cofetăria nu este nici pe departe uriașă, dimpotrivă, este minusculă, dar acest lucru devine irelevant odată ce începi să guști…

Și-am gustat și-am tot gustat… Bomboane cu ovăz și merișor (au devenit preferatele noastre!), cu prune și cu nuci, cu ghimbir, cu cânepă, apoi pătrățele de ciocolată, tort, înghețată, sunt toate acolo… SPLENDID! Iar faptul că un copil ce până mai deunăzi mânca ouă Kinder, batonașe de ciocolată, jeleuri, bombonele și mai era și familiar cu gustul prăjituricilor de la Ana Pan a fără acceptat fără rezerve schimbarea, spune foarte multe despre ceea ce se poate face îmbinând, cu simplitate, nuci, semințe, fructe, vanilie, miere, scorțișoară, cacao sau alte ingrediente a căror denumire, origine și întrebuințare îmi sunt (încă) străine…

Concluziile ar fi că se poate, că este simplu, că este la îndemâna oricui. Pentru că eu una, deși am tot făcut înghețată raw-vegan, nu mi-am imaginat că se pot face bomboane și tort care să mai fie și comestibile! Da, recunosc, obișnuită fiind cu… obișnuitul, până astăzi am trăit cu impresia că nu poate exista desert delicios în absența laptelui, oului, a zahărului și a untului, a dospitului, fiertului sau coptului…

Și încă o notă importantă: cele trei tăvițe pe care le-am mâncat cot-la-cot nu ne-au lăsat cu senzația aceea de oare ce-o fi fost în capul nostru de am mâncat atât?! ci cu o stare de bine și, foarte important pentru noi, glicemia lui Bogdan a stat în parametri, deși dulciurile pentru “diabetici” le-am apreciat doar din ochi, în catalog! Smile

1 2 3

4  5

6 7

9 10

16 13

Alternativa la covrigei și sticsuri sau despre “Nothing goes away until…”

Uneori stau și mă întreb de ce a fost nevoie să se ajungă la un diagnostic de diabet pentru a învăța să facem lucrurile așa cum trebuie. Impresia că nu avem timp, marketing-ul care ne păcălește cu 0 conservanți duc la o comoditate care ne lipsește și de plăcerea de a face lucrurile și de bucuria de-a le vedea împlinindu-se.

La una dintre ședințele de acupunctură la care am fost cu Bogdan găsisem scris pe tabla din cabinet: Nothing goes away until it teaches us what we have to know. Presupun că așa este. Altfel acum aș fost la Mega Image cumpărând cine știe ce covrigei sau sticsuri sau alte “minuni” ce sunt numai bune de ronțăit prin parc.

Recunosc: dacă nu ne-ar fi ajuns cuțitul la os, într-o lume în care poți cumpăra orice nu mi s-ar fi părut atât de important să-mi cresc copilul în spiritul mâncării făcute în casă. Iar în aceste vremuri în care totul este ultra-procesat, o educație a alimentației corecte va fi, à la longue, cel mai bun lucru pe care i-l pot oferi.

***

Mai jos sunt poze cu experimentul culinar de astăzi. Rețeta poate fi găsită aici, pare ceva elaborat dar de fapt se macină niște semințe, se amestecă împreună cu apă, sare, ulei și făină într-un aluat (care seamănă cu cimentul…) ce se taie în forme și se coace la cuptor.

P.S. Pufuleții însă nu am habar cu ce i-aș putea înlocui. Open-mouthed smile

1 2 3

5 6 7

 10 8 9

11 12 13

15  16

România, sat fără câini… sau transpunerea poveștii Doamna și Vagabondul în episodul eutanasierii maidanezilor

Hai să ne reamintim, cu drag și împreună, aspecte din povestea Doamna și Vagabondul, poveste în care Vagabondul e un maidanez simpatic, ce apără copiii de șobolani, primește mâncare de la Tony’s și nu numai, păcălește hingherii când vine vorba despre maidanezi la fel de simpatici ca și el dar pe de altă parte sare să sfâșie alți câini ai străzii, atunci când situația o cere…

Oh, da, ne place Vagabondul, el este eroul, câinele salvator, rebelul cu principii ce naște în noi sentimente de antipatie față de hingheri, de reguli și de tot ceea ce contrazice libertatea…

4 2

Și oh, da, iubim câinii de pe stradă, doar sunt isteți, își flutură cozile dacă le ducem resturile de la micul dejun, unde mai pui că îi știm acolo, mereu de pază lângă bloc… știm că ne așteaptă noaptea târziu și ne întâmpină dimineața devreme. Osanale așadar câinilor vagabonzi!

3

O-ou, dar ce facem cu… EI? Căci pe ei nu îi cunoaștem, nu îi hrănim, nu îi știm!

1

Îi iubim și pe ei!, ar zice iubitorul de animale!

Ba nu, îi eutanasiem!, ar spune cel care a văzut cum este să mergi pe bicicletă și să-ți sară cinci dulăi la picioare sau mama care știe cum este să evite anumite alei din parc, de spaima câinilor ce dorm prin tufe…

Ba nu, ba da… și tot așa!

Problema e veche de când lumea, dar pare-se că abia în acest secol 21 se nasc controversele… Dacii și romanii, ce făceau ei oare cu animalele care se tot nășteau? Am văzut cu toții destui căței abandonați, în cutii, pe stradă, sau pisoi înecați… apoi a venit soluția castrării. Acum ne organizăm să le propovăduim drepturile și ne împroșcăm cu cuvinte, e groaznic să-i eutanasiem, cum nu?!

Celor care au dileme, le recomand să (re)citească povestea aceasta frumoasă și plină de învățăminte cu Doamna și cu Vagabondul. Pentru că animalul, dacă tot este atât de iubit, se crește și se hrănește ACASĂ. Nu pe stradă. Și este lăsat să facă pui, pentru că așa cum are drept de viață, are și dreptul să se reproducă – și parcă n-am văzut prea mulți să se împiedice de etica – sau măcar de nefirescul – castrării! Iar afară… ei bine afară sunt hingherii. Nimic nu este complicat.

5

De-ale somnului și nesomnului…

În 2004, când ne-am mutat aici în apartament, am dormit o bună perioadă de timp pe o saltea de judo, dar una din aceea mică, încăpătoare pentru o persoană dar în niciun caz pentru două. Iar la acea vreme aveam și pisică, pisică ce dormea cu noi. Cu noi, locul ei fiind pe… pernă. Buuun, timpul a trecut, am început să avem bani mai mulți dar nu foarte mulți, suficienți însă pentru a cumpăra cu banii jos mobilă pentru întregul dormitor, din aceea de “calitate”, din Carrefour… Am cumpărat, montat după cum ne-am priceput, iar după câteva luni deja cărțile de pe etajeră, stivuite una peste alta, serveau drept susținere a plăcii de la pat, care, la fel ca și ușile de la dulap, a cedat în doi timpi și trei mișcări.

Apoi a venit vremea canapelelor. Frumoase, scumpe, extensibile, practice. Iar vremea lor a ținut ani buni, până când, una după alta, au obosit și ele… Și-așa a început glorioasa epocă a saltelei gonflabile, una din aceea albastră, mare, plușată, vălurită, complet incomodă și mai scârțâietoare și fâsâietoare decât celelalte “paturi” care s-au perindat vreodată prin casa noastră. Excelentă pe post de trambulină, fericirea copiilor dar coșmarul spatelui nostru, așa că n-a trecut mult timp până când am decis că nu se mai poate, că e momentul ca în casa noastră să fie un pat. Un pat adevărat. Unul din aceala mare și trainic.

Și-am început prin a lua saltea. Mega-ortopedică, ultra-lux, mega-mare, bumbac bio-eco-organic, durată de viață precum a unei broaște țestoase gigant! Atât de minunată încât banii pe care-i calculasem și pentru saltea și pentru pat ne-au ajuns doar pentru ea… Ei, și ce dacă – ne-am zis – dormim direct pe ea, e suficient de groasă! Fericire mare, pentru noi, pentru copii, vreo trei nopți de somn liniștit până când… am răcit. Cu toții.

Am făcut iar marea mutare, salteaua a devenit un fel de izolație termică pentru peretele din dormitor, am umflat din nou balena albastră și am revenit, în cunoștință de cauză, la durerile de spate din fiecare dimineață. Până când ieri, printre siropuri și ceaiuri, iau folia de supozitoare și îl rog pe Bogdan să-mi dea o forfecuță, să tai folia. Copilul, docil, îmi aduce forfecuță, eu tai, îl împănez pe cel mai mic, dar nu se liniștesc bine plânsetele când aud…. fssssssssssssssssssssssssssssssss….. Dap, salteaua, ultimul bastion, e acum înțepată cu foarfeca…

Nu intru în panică pentru că știu că am văzut în cutia ei un plasture. Îl găsesc, dar nu avem lipici. Cumpărăm, îmi zic, așa că lipesc o bandă de scotch ca să nu se dezumfle de tot. Seara, capul familiei rezolvă problema lipitului și potențiala dilemă a somnului. Și ne culcăm.

5 dimineața. Mă trezesc cu cel mic lipit de mine, dar lipit la modul turtit. Mă ridic într-un cot iar copilul se răstoarnă în spațiul făcut de cot. Presupun că asta e senzația pe care o au cei care cumpără paturi din acelea cu apă, nu știu, cert este că al nostru lipitor de petice dormea cumva între perete și salteaua ce se lăsase de tot. Singurul neafectat părea a fi Bogdan, ce visa serafic în bombeul de la mijloc, bombeu creat de corpurile noastre care, mai grele fiind, afundaseră lateralele până aproape la podea…

Ne trezim de tot și începem scenariile. Ne înghesuim noi pe canapea și-i lăsăm doar pe ei să doarmă pe saltea, că-s ușori. Dar dacă se dezumflă de tot?! Coborâm ortopedica? Nu, că abia ne-a mai trecut răceala. Îi culcăm pe canapele (canapele care nu mai sunt extensibile…) și ne înghesuim și noi pe lângă ei, fiecare cu câte unul? Bun. Numai că una dintre canapele este în cealaltă cameră. Eh, asta este, ghinionul vecinului de jos, dar TREBUIE să o aducem, în cealaltă cameră e prea răcoare pentru răceala noastră încă netrecută! O aducem. Mutăm copiii pe rând, ridicăm la perete semi-dezumflata, încercăm să ne așezăm pe lângă cei mici, ușor de zis, greu de făcut – mi-amintesc cum cu doar câteva minute înainte propuneam să ne înghesuim noi doi (!!!) – mă uit la covorul pliat pe jos și propun să dormim pe el. Mintea mai luminată a jumătății mele are o idee și mai bună: să dormim pe jumătate, cu cealaltă… să ne învelim!

Râsete pe înfundate și încă o noapte de somn-nesomn, dar suntem încă tineri, așa că nu prea mai contează…!

3 4

5 6

1 2

Raw-vegan + varză cu cârnați = joie de vivre!!!

Găsisem acum ceva vreme un interviu în care Ligia Pop vorbea despre cum se simte și arată ea de când a trecut la o alimentație raw-vegan – dacă nu aș fi simțit diferența pe pielea mea, aș fi zis că aberează, însă, într-adevăr, pot confirma că schimbarea în bine, atât fizic cât și psihic, este… spectaculoasă!

Cu toate acestea, atunci când vine momentul acela special în care mi se face o poftă teribilă de varză cu cârnați și mămăligă… nu-l las să treacă pe lângă mine!

Mai jos, poze cu “laboriosul proces al desăvârșirii” Open-mouthed smile și concluzia care, transpusă într-o ecuație, ar fi ceva de genul: raw-vegan + varză cu cârnați = joie de vivre!!!

6 7 4 5

321

DO TRY THIS AT HOME!

Cam ce-a făcut copilul tău astăzi? A fost la grădiniță/școală/liceu, a mâncat ciorbița și fructele/sandvișul și vreo napolitană/meniul de la Mc și o Coca-cola, a fost in parc cu bunica/cu bicicleta/cu amicii.

Bun. Și… în rest? S-a uitat la televizor/s-a uitat la televizor/s-a uitat la televizor.

Greșesc?

***

Chipurile televizorul le “dezvoltă copiilor vocabularul”. Apoi este ceea ce spunem noi toți: că la televizor copiii învață, pentru că se uită la chestii “educative”. Plușica te învață să te speli pe mâini, Noody te învață engleza, Ben 10 este un adolescent ce salvează lumea…

Suntem conștienți că este doar o scuză? Ah, nu, chiar mai mult de atât, o idee aberantă care înnobilează comoditatea noastră și dorința de nestăvilit de a fi… lăsați în pace?!

Știu eu la ce se uită copilul meu în timp ce eu îmi văd de treaba mea care, oricare ar fi ea, de fiecare dată este mult mai importantă? Știu eu cum s-a întipărit în mintea lui felul în care spiridușii năzdrăvani le spun oamenilor “urâții”?! Iar când eu mi-am terminat treaba, l-am întrebat oare ce a înțeles și… l-am lămurit pe deplin?

Nu. N-am făcut-o nici eu și, din păcate, nu o prea face nimeni…

Ei bine noi, ieri, 5 septembrie, am împlinit exact o lună de când nu ne mai uităm la televizor.

Inutil să spun că evoluția copiilor nu a stagnat în niciun fel iar că viața noastră de părinți a mers înainte exact la fel – nu, nu am fost “suprasolicitați” din cauză că odorul, în lipsa desenelor animate, se plictisește! – dar util să exclam: ATTENTION, DO TRY THIS AT HOME!

vector-warning-sign-1156296-m

Mai este fotbalul un spectacol? Oricum ar fi, HAI ROMÂNIA!

Se spune că fotbalul ar fi luat naștere cu peste 2000 de ani în urmă, în China, ca un joc cu o minge sferică pe care toți jucătorii o puteau pasa atât cu mâinile, cât și cu picioarele. Acest lucru este recunoscut și de FIFA, motiv pentru care au decis să încheie festivitățile centenarului care a avut loc în 2005, în Zurich, în compania unei delegații chineze. În timpul acelei ceremonii, un reprezentant chinez glumea spunând “Dacă regulile nu s-ar fi schimbat, China ar fi acum numărul unu în lumea fotbalului”.

cujuCopii chinezi jucând Cuju, pictură de artistul chinez Su Hanchen

Regulile au tot fost schimbate de-a lungul timpului, fotbalul ajungând să fie supranumit sportul rege, mult iubit în special în Europa și în cele două Americi, chiar dacă în Statele Unite este “soccer, just another kind of football”.

În ziua de astăzi, fotbalul este un business extrem de profitabil, un lucru bun, dar cu impact negativ asupra spectacolului de pe covorul verde. Iar dacă vorbim de echipa națională a unei țări, situația este și mai tristă, știindu-se că mulți din jucătorii deja consacrați, nu mai “dau totul”, motivul fiind frica lor de o posibilă accidentare ce ar putea conduce la declin, odată ce nu ar mai putea juca la clubul care oferă salariul…

Spectacol? Ei bine spectacolul este de multe ori știrbit și de încrâncenările din afara terenului, fie că ne referim la conducătorii cluburilor, dar și la spectatorii-suporteri. Declarațiile spumoase făcute de reprezentanții unui club, mai ales cele făcute în presă, pot influența în mod direct evoluția jucătorilor, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, spectacolul fiind implicit afectat. De multe ori, frustrările acumulate dau naștere unor violențe care nu își au locul pe terenul de joc:

În aceste situații, arbitrii au puține opțiuni, eliminarea jucătorilor sau chiar suspendarea meciului. Bine, în unele cazuri, mai rare ce-i drept, chiar și arbitrii depășesc granițele regulamentului pe care-l slujesc:

Acestea sunt exemple care te fac să te gândești de două ori înainte de a merge cu propriul copil pe un stadion de fotbal. Ce i-ai putea explica, că face parte din joc sau… “eh, se mai întâmplă, tati!”? Nu generalizăm, clipurile de mai sus sunt doar câteva compilații, aceste violențe petrecându-se destul de rar, cu toate acestea motivul principal pentru care nu aș merge cu copiii pe un stadion, la un meci cu miză și încărcătură mari și mai ales pe un stadion din România, este acela că nu le pot oferi siguranță. Cum să-i apăr de obiectele care zboară dinspre o galerie înspre alta? Sau ce aș putea face în clipa în care suporteri înfuriati ar călca totul în picioare în drumul lor spre fanii echipei adverse? Sau cum aș proceda în cazul în care forțele de intervenție ar încerca oprirea acestor suporteri chiar în zona în care sunt locurile noastre? Ar rezista copiii mei gazelor lacrimogene?!

Nu am înțeles niciodată cum dragostea pentru un club poate transforma un om într-o fiară… sunt însă destul de mulți psihologi care pot descrie lucrurile mai bine decât aș face-o eu acum. Și pentru a exemplifica ceea ce am spus, mai jos sunt două clipuri.

Pe 1 Februarie 2012, în timpul unui meci dintre Al-Masry și Al Ahly, două echipe din Egipt, spiritele s-au încins, peste 70 de oameni pierzându-și viața.

Ați putea spune că în Egipt sunt oricum multe astfel de violențe, mai ales în ultima vreme, motivele fiind departe de fotbal. Dar astfel de tragedii s-au petrecut și pe stadioanele unor echipe mari din Europa. Un exemplu care nu poate fi uitat este cel petrecut în 1985, între fanii echipei Liverpool și cei ai echipei italiene Juventus. Atunci, pe Heysel Stadium din Bruxelles, au murit 39 de suporteri, majoritatea italieni și peste 600 au fost răniți.

De atunci, securitatea pe stadioane a fost regândită și mult îmbunătățită, dar conflictele din tribune pot, inevitabil, izbucni…

Mâine va avea loc un meci important pentru tricolorii noștri, de rezultatul lui putând depinde calificarea la turneul mondial din Brazilia, turneu ce va avea loc anul viitor. Interesant este că City Insurance (nu, n-are nicio legătură cu Citi Bank, thanks god!), construiește galeria de bloggeri ai naționalei, oferind bilete la meciul României cu Ungaria, prin intermediul acestei paginii de Facebook. Mai mult, în weekend-ul ce urmează marelui meci, pe acești suporteri îi vor aștepta multe surprize, pe aceeași pagină de Facebook. Ai fotografii care să ilustreze spiritul naționalei? Ei bine, până pe 5 Septembrie, orele 12AM, folosește-te de informațiile de aici și vei avea șansa să îi susții pe tricolori chiar de pe Arena Națională!!!

Cu siguranță, în tribune vor fi suporteri ai multor echipe rivale din România, dar cu toții vor striga într-un glas, HAI ROMÂNIA! Iar pentru că așa va fi, vreau să merg și eu!

romania

Toamna se numără bobocii sau… “celebrate the riot”

Este interesant de urmărit felul în care se protestează în România. Este interesant de urmărit cine protestează și… cum protestează.

Salvați Roșia Montană! Dar cum, având în vedere efectul de val care se sparge la mal? Pentru că pentru fiecare om care vorbește în cunoștință de cauză există alți 100 care vorbesc din auzite și alți 1000 de exaltați încântați de ideea de protest… in abstracto.

Pentru cei care încă nu știu, tăria unui protest NU este dată de mesajele de pe pancarte, de cuvintele strigate în portavoce, de atitudine, de număr. Tăria unui protest este dată de forța cu care, cei care sunt acolo, cred în ideea pentru care protestează! Forța unui protest este dată de cei care nu pot dormi noaptea de frământare, este dată de cei pentru care rezultatul protestului devine o chestiune de viață și de moarte!

Deci: Roșia Montană, vă spune ceva? Da, Roșia Montană, nu “protestul”…

oamenii-au-iesit-in-piata-universitatii-pentru-a-protesta-fata-de-proiectul-rosia-montana s1_ziareromania_ro

(sursa foto – ziare.com)

***

Aici și aici sunt petițiile unor oameni într-adevăr implicați în salvarea Roșiei Montane. Pot fi semnate sau pot fi luate drept model. Model pentru ceea ce înseamnă a fi mai mult decât un desigur-superb-și-absolut-deosebit protestatar purtător de pancartă…