Superblog

În martie am ratat startul cu o săptămână. Acum am tot amânat, pe principiul las’ că mai e timp, până am ajuns în ultimele 20 de minute rămase pentru înscriere… Acestea fiind spuse, particip la SuperBlog, asta presupunând că își revine pagina lor pentru a-mi putea înscrie… gloriosul anunț!

superblog

Bună dimineața!

E simplu: hrișca și semințele de floarea soarelui sunt lăsate la înmuiat peste noapte (pentru că tot citesc despre “activarea enzimelor” și transformarea semințelor în “ingrediente vii” Smile), se clătesc, se adaugă miere, scorțișoară și gata, se mănâncă!!!

1 2 3

S-o luăm cu începutul! Inutil & util

Pentru mine orice lucru are un început bifazic: tabula rasa și documentare. Legând aceste două momente de inițiativa Integraalia, rezultă chestii de dat și o carte cumpărată – adică mai mult spațiu pentru lucrurile într-adevăr utile și… inspirație, inspirație, inspirație! Smile

De dat:

1 2 3 4

… și cartea ce va sta la loc de cinste pe masa din bucătărie! Pe lângă poza cu coperta am adăugat și unele cu niște rețete de dulciuri ce se fac, fără nicio exagerare, cât ai bate din palme!

3

1 2

6 7

4 5

Zarurile au fost aruncate!

Soacră, soacră, poamă acră…

Ce nu-mi dă mie pace de la o vreme-ncoace este gândul că nu voi putea fi o soacră bună… vorba ‘ceea, mi-am crescut băieții să fie vrednici, onești, cavaleri, cine oare le va mai fi la înălțime?! Educați în spiritul ordinii și, mai nou, al mâncării făcute în casă cu entuziasm și nedisimulată plăcere Smile, ține-mă Doamne să nu-mi judec nora de-și va ține rochiile în dezordine și nici mămăligă nu va știi să facă… Open-mouthed smile

Până una-alta, “curățenie” la puterea a 3-a… și the ultimate pizza – vorba lui Bogdan!

 

1 2 3 4 5 6

7 9 11 12 8 10

17 18 19 20 21 22

13 14 15 23

25 24

INTEGRAALIA. De la un modus vivendi la o băcănie online

Citesc următoarele: “Mâncatul compulsiv pare să devină o caracteristică a societății zilelor noastre”. Afirmația vine la pachet cu noțiuni de genul “mâncatul emoțional”, “alimentație compulsiv-adictivă”, “mâncatul anti-depresiv”, “a mânca pentru a resimți un confort psihologic”, etc.

Desigur, într-o lume în care ciocolata Poiana costă vreo 4 lei iar aceeași cantitate de ciocolată raw-vegan 10 lei sau chiar mai mult, într-o lume în care ciocolata de casă se găsește doar prin delicaterii sau la târguri în timp ce foietajul te îmbie la orice colț de stradă iar punga de cipsuri propune mai multe variante de gust decât semințele de susan de pe-un covrig, lucrurile nu pot să meargă decât într-o singură direcție…

Iar pentru că, pe noi, fiecare zi ne duce cu un pas mai departe de acest vertij, mi-a venit o idee ce va purta numele Integraalia. Un loc pentru toți, de la mic la mare, talentați într-ale gătitului sau mai puțin, cu timp sau în lipsă de timp, cu bani mulți sau cu bani puțini. Un loc cu rețete și chestii de cumpărat, la prețuri de bun-simț.

Integraalia va fi un fel de Băcănia veche. Doar că va fi online și va avea într-adevăr prețuri de băcănie. Așa va începe, așa va continua și așa va rămâne, pentru că, până la urmă, vorbim despre lucruri simple…

***

Iar la loc de cinste în această Integraalia va sta probabil o budincă de couscous, proaspăt testată și de toți apreciată – pentru că, nu-i așa, Integraalia este locul ce se naște din experiența acestui an de grație 2013…

1 2 4

5 6 7

8 9

(Ingrediente: couscous, zahăr brut, banane, unt, scorțișoară)

Reinventând roata olarului…

Departe de mine gândul de a-mi face din blog un fel de culinaria contra-atacă, dar prinsă de magia mâncării trecute prin mâinile mele și nu prin mâini de casieră plictisită, nu mă mai pot opri din citit și experimentat… iar pentru că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, astăzi voi scrie tot despre o reușită la pupitrul aragazului!

Deși sunt bucovineancă get-beget, la noi în casă nu s-a mâncat hrișcă. Dar cum peste noi, vrând-nevrând, a dat revoluția naturistă, mi-am cumpărat-o sub toate formele, bobițe, fulgi, bio, mai puțin bio, mai închisă la culoare, mai deschisă, pe principiul să nu ne lipsească. Să nu ne lipsească… din dulap! Pentru că a tot stat și stat acolo, până când mai deunăzi, găsind pe net o rețetă perfect adaptată timpului și abilităților mele (la modul amestecați apă, făină, sare, apoi din asta coaceți lipii!) am zis să văd ce poate…

Și-am început așa:

16 15 14

Măcinat, amestecat cu apă și sare și lăsat să stea două ore, conform rețetei… Precaută din fire fiind, am trecut totul într-un vas mare, gândindu-mă că cine știe ce reacție va avea loc în lipsa mea! Și-am plecat în parc, unde, după aproape trei ore de alergat cu ce mici și niciun succes în a-i convinge că gata, am stat destul, devenisem oarecum agitată, la gândul că dacă rețeta zice două ore și au trecut trei, înseamnă că c’est fini, am ratat lipiile! Dar de unde! Maglavaisul arăta fix la fel și în niciun caz pretabil la transformarea în chestii uscate…

Așa că am declarat război și, având experiența “crackerșilor” despre care am mai scris, am turnat susan, făină de secară, cimbru și câte un pic din sarea mea rozalie și hipermineralizată, până ce, tot gustând și gustând, am zis că ar trebui să iasă măcar niște turte acceptabile!

Hehehehehehe, și-au ieșit! Acceptabile zic?! DE-LI-CIOA-SE!!! Perfecte cu roșii, ceapă și brânză, dar la fel de minunate cu unt, zahăr, scorțișoară și piure de fructe!

6 5 3

hrisca

Concluzia? Hrișcă să fie, căci de-acum știm ce să facem cu ea!

Concluzii la sfârșit de weekend…

Am citit, ne-am jucat, am gătit, am mâncat. Și ne-am gândit la…

- Bună ziua, spuse micul prinț.

- Bună ziua, zise negustorul.

Era un negustor de pilule-minune care potolesc setea. Se înghite una pe săptămână și nu mai simți nevoia să bei.

- De ce vinzi asta? spuse micul prinț.

- E o mare economie de timp, spuse negustorul. Experții au calculat. Se economisesc cincizeci și trei de minute pe săptămână.

- Și ce faci cu aceste cincizeci și trei de minute?

- Faci cu ele ce vrei…

“Eu, își zise micul prinț, dacă aș avea cincizeci și trei de minute de pierdut, m-aș duce agale către o fântână…”

A fost un weekend în care nu am făcut nimic special. Un weekend perfect.

15 WP_20130922_003 14

4 3 1 2 20-001

8 7 6 5

1312 11 10

WP_20130922_008 WP_20130922_011 WP_20130922_012 WP_20130922_014

WP_20130922_009 WP_20130922_010 WP_20130922_013

Despre telefoane mobile și poezia tristeții

Tocmai am văzut o secvență dintr-o emisiune în care Louis C.K., om despre a cărui existența habar nu aveam (dar de care m-am îndrăgostit!), vorbește despre telefoanele mobile, telefoane pe care părinții la dau copiilor – printre altele… – pentru a fi în rând cu ceilalți (Toți au telefoane! Bun, atunci lasă-ți TU copilul să fie exemplul pozitiv, chiar dacă toți au telefoane și sunt proști nu înseamnă că și copilul tău trebuie să fie prost, doar pentru că altfel se va simți… ciudat!), telefoane care îi fac pe copii să nu fie empatici și să nu înțeleagă legătura dintre ceea ce spun ei și felul în care se simte celălalt (copiii sunt răi într-o primă fază, îi spun altuia “ești gras!” dar când îi văd expresia, realizează că ceva nu este în regulă, pe când atunci când tastează asta într-un mesaj, este doar o chestie amuzantă), despre telefoanele care te privează de momentele în care poți sta fără a face nimic, tu cu tine însuți, singur cu gândurile tale…

 

 

Vorbește, într-un mod care te face să te tăvălești de râs, despre frica de singurătate. Despre omul care în timp ce conduce trimite mesaje și-și tot verifică răspunsurile (pretty much 100% of people are texting and driving), despre omul care în loc să îmbrățișeze o stare de melancolie, o îndepărtează alarmat, despre tristețea care este poetică (sadness is poetic, you are lucky to live sad moments) și despre sufletul care, dacă este lăsat, își crează “anticorpi” la nefericire, într-o alternanță firească a stărilor…

***

El vorbește, tu râzi. Dar după ce ai terminat de râs, întreabă-te: Când ai fost ultima dată trist și… singur?

 

parque-886305-m

Educația. Când și de unde începe?

Vorbeam cu cineva despre ideea de after-school, idee pe care eu personal n-o susțin, și-mi povestea despre o familie în care părinții și bunicii nu reușeau să-i facă față copilului venit de la școală, toată lumea era agitată iar în casă o mare nebunie, până au decis, de comun acord, să-l lase după amiaza la after-school. Și s-a făcut liniște… deoarece, nu-i așa, din mai puțin timp petrecut împreună cu copilul rezultă adulți mai fericiți!

Buuun… Astăzi mergând prin parc, mă întâlnesc cu o cunoștință. Avem fiecare câte doi copii, doi copii de exact aceleași vârste. Eu eram cu doi, ea doar cu cel mic. Și-mi tot spunea ce bine se descurcă în timpul cât cea mare este la grădiniță, cât de ușor îi este, cum cea mare o solicită tot timpul, cum nu are nici timp să respire când stă cu amândouă, etc. Eu, pe de altă parte, îi explicam cum tot amân momentul reîntoarcerii la grădiniță, povestind cât de minuantă este viața în trei, de dimineață până seara, cum se joacă cei mici împreună, cât de mult râdem și ce bine ne distrăm, de la mic la mare, laolaltă…

Ajunsă acasă, am stat și m-am gândit: copilul este fericit? da. vrea la grădiniță? nu. copilului i se citește? da, foarte mult. copilul “socializează” cu alți copii și cu alți oameni? (că tot se insistă pe tema asta…) păi aș zice că socializează mult mai mult decât alții și într-un mod mult mai firesc, adică în loc de 10 copii de aceeași vârstă și mereu aceeași, cunoaște mereu alții, mai mari, mai mici, după cum se nimerește prin parcurile prin care tot mergem; apoi sunt omul de la toneta de ziare, tanti de la aprozar, nenea de la chioșc și de fapt toți oamenii cu care intrăm în vorbă peste tot pe unde viața ne duce… Ce știe copilul? Păi știe – de la noi, nu de la grădiniță, să precizez! – să numere, să adune (nu mă refer la 156 + 379, ci la adunări de genul 2+3, 4+1, 5+5, dar parcă-i suficient pentru vârsta lui, nu?), mai multe poezii decât am știut eu în tot gimnaziul, engleză câtă nu am știut eu până prin clasa a 6-a, ne întreabă ce este infinitul și de ce este un ocean mai mare decât marea, știe culorile, literele, spre fericirea noastră încearcă să citească tot ceea ce este scris cu majuscule, joacă Piticot și-l interesează tot mai tare șahul, improvizează tot felul de scenarii și tot felul de costume, își ține jucăriile grupate pe categorii, participă la viața casei, ba își bagă degetele într-un aluat, ba mixerul în ciocolată… și aș putea continua. A, și ceva ce mi se pare foarte important: îl vede pe cel mic crescând. Ceea ce mi se pare crucial pentru ceea ce va fi el ca adult și ceea ce vor fi ei amândoi, ca adulți – dar asta este altă poveste…

Dar dacă nu ar face nimic din toate astea, atunci, da, ar fi grav?! Dacă ar sta cocoțat prin copaci sau dacă ar alerga după pisici toată ziua, ar însemna că este o cauză pierdută?! Nu. Să nu uităm că au fost destui care nu au știut ce-i aia grădinița și apoi au scris cărți ce au schimbat destine, sau, ca să vorbim în termeni financiari (căci banul contează foarte mult, nu?!), au clădit imperii…

Unde vreau să ajung? La ceea ce m-ar motiva ca, acasă fiind pentru încă un an, să-l dau din nou la grădiniță. Are nevoie? Ce ar face acolo mai mult decât acasă? Linii punctate? Două serbări și o excursie pe an? Germana? Înot? Da, le-ar face, dar nu le poate face și mai târziu? Unde este de fapt locul unui copil de 4 ani, care a “socializat “ intensiv încă de la vârsta de 1 an și 7 luni, pentru că mama s-a întors la corporație pentru a mai veni acasă în weekend, cu mintea praf și nervii întinși la maxim…

Și, generalizând, de fapt de ce ne trimitem copiii la grădiniță imediat după ce ies din scutece? Acolo unde nu există o alternativă – da, înțeleg, dar atunci când există, de ce am face-o?! Adică acolo unde este un părinte ce s-a “sacrificat” stând acasă – chestia asta cu sacrificiul îmi “place” în mod deosebit! – ce mai caută copilul la grădiniță?!

Nu știu ce să fac, mă tot gândesc și răzgândesc, dar înclin să cred că atunci când un părinte poate sta acasă sau există un bunic pensionat și în putere, grădinița, cu toate beneficiile ei – reale sau inventate – ar trebui să NU fie o opțiune. Anii aceia altădată petrecuți acasă, șapte sau undeva pe-aproape, ne mai spun oare ceva?…

family-clogs-1304024-m

Cererea încurajează oferta sau… invers?!

Citesc pe Daily Cotcodac o chestie ce mă amuză foc: În fiecare seară de demonstraţii mă uit să văd dacă nu cumva coloana de manifestanţi e urmată de un Mega Image ambulant. Citesc și râd. Și mă întreb, parafrazând retorica de pe rock.fm what came first, the chicken or the salmonella: ce-a fost mai întâi, cererea sau… oferta?!

***

Cuprinși de febra traiului sănătos, noi mergem mai departe cu-ale noastre home-made goodies, bucuroși că am făcut un prim pas în afara cercului vicios al ofertei… și cererii sine qua non…

16 15 14

13 12 8

10 11 9

6 7 5

3 2 1

P.S. Rețeta se poate vedea aici. Eu am adaptat-o, în loc de făină de grâu mi-am făcut propria făină din fulgi spelt iar nucile le-am înlocuit cu miez de semințe de floarea soarelui… În altă ordine de idei, nu aș fi crezut că se poate face compoziție pentru un chec în mai puțin de zece minute!

P.P.S. Și da, da, praful de copt și bicarbonatul sunt de la Mega Image Open-mouthed smile