Noi suntem cei care facem lucrurile firești să pară de neconceput

De ceva vreme încoace mă bate gândul să scriu o carte intitulată Cum să-ți crești primul copil de parcă ar fi al doilea. Așa, un sumar de observații și recomandări, pornind de la copilul care “trebuie” să mănânce neapărat între 180 și 210 gr de piure și care e în permanență supravegheat și bombardat cu indicații și/sau interdicții și sfârșind cu copilul care crește “ca din apă”, frumos, vesel și sănătos, stimulat tocmai de lipsa excesului de grijă care a fost investit, cu nu mult timp în urmă, în primul născut.

Până una alta, mi-amintesc cum scriam eu aici pe blog că mi se pare de neconceput ca un copil să fie lăsat singur în casă, cum nu-mi imaginez că l-aș putea lăsa pe Bogdan să facă ceva fără stricta mea supraveghere, etc. Ei bine astăzi, complet atipic, am lăsat doi copii singuri în casă, unul dormind și unul jucându-se, pentru a pleca să iau de-ale gurii, frigiderul fiind gol și orice ingredient pentru a putea încropi o masă decentă lipsind cu desăvârșire.

Mânată de un impuls necunoscut, în doi timpi și trei mișcări l-am informat pe Bogdan că voi coborî până la aprozar și până la Mega, copilul nici nu a clipit, desigur că între a se învârti printre lăzi cu ceapă și pepeni și a face puncte cu Ben 10, a doua variantă este mult mai interesantă, așa că mi-am luat o paporniță încăpătoare și am dusă am fost!

Hai la Mega întâi, să iau ulei, apă, busuioc și desigur triada zahăr-unt-și-lapte praf pentru ciocolata de casă care nu poate să ne mai lipsească din casă… Ca de obicei, din trei chestii de luat s-au făcut zece, cantitate dublă de zahăr, găsind unul nerafinat la un preț foarte bun, lapte praf două cutii pentru că a doua era la reducere iar oricum la o porție de ciocolată consum o cutie întreagă, repede să iau și o soluție de curățenie și niște șervețele umede, mi-am dat seama că mă lungesc, hai la casă, desigur că e coadă și bineînțeles că se petrec evenimente neprevăzute, gen un moșulică (simpatic de altfel) ce nu înțelege cât trebuie să plătească și rola de la casa de marcat care se termină fix când vine rândul meu… Deja transpir, mă gândesc că a fost o idee pripită să-i las singuri pe cei mici, dar roșii tot îmi trebuie, hai și la aprozar, unde… cică să vin mai târziu că acum aranjează marfa! Mă milogesc să mă lase să cumpăr, mă lasă (doar ne știe doamna ca pe niște cai breji!), dau să iau morcovi dar stai că trebuie desfăcut sacul, ceapa verde e legată șomoiog și tragem cot la cot să scoatem câteva legături, vinetele sunt într-o cutie și cu greu trag afară vreo șase, secunde prețioase, timp în care poate unul s-a trezit și plânge iar celălalt poate a rămas fără baterie la tabletă și se isterizează…

Cu papornița de gât și sacoșe în ambele mâini mă reped spre casă, intru în bloc și aud plânsete, cade cerul pe mine, logica nu-mi spune că mai au și alții copii în bloc, ah, nu, ai mei sunt, sigur!, trag de ușa liftului, navighez în lift precum o corabie printr-o gaură de ac, într-un final ajung la zece și dau buzna în casă!

Acasă liniște, desigur. Numai mintea mea bubuise de scenarii și de griji… Pe unul îl ochesc din ușă dormind fix cum l-am lăsat, dau drumul la bagaje grămadă și mă duc în camera mică, unde celălalt mă întreabă dezamăgit ah, ai venit..? (știa că are acces la tabletă doar cât lipsesc).

Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, Bogdan se întoarce la joaca adevărată de-a Ben 10 (cu figurinele adică) iar eu, în timp ce pozam în stânga și-n dreapta pentru a putea mai târziu consemna momentul, mă gândesc cum de fapt, noi și numai noi suntem cei care facem lucrurile firești să pară… de neconceput!

3 2 1

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>