Jurnal de vacanță. Ziua a șasea. Nici broaștele nu mai sunt ce-au fost

Din cele șase piscine ale hotelului în care suntem cazați, una este umplută cu apă fără clor. Din ea cresc diverse plante iar spre seară se aud cântecele broaștelor. Turiștii sunt destul de sceptici, probabil nefiind obișnuiți cu culoarea apei, dată bineînțeles de pereții piscinei, dar și de indicatorul Atenție, broaște. În schimb, toate celelalte piscine sunt pline ochi cu copii, părinți, bunici, străbunici, grași, slabi, buburoși, libidinoși, curați, murdari sau mai puțin murdari. Toți la un loc, lovindu-se unii de alții, stropindu-se, atingându-se, scuipând, zbierând, flatulând…nu contează, doar o dată pe an se pleacă în concediu într-o stațiune care, în mod întâmplător, este situată la malul mării.

Deși m-am mai scăldat în piscine, nu sunt adeptul lor, cel puțin nu la mare, mă simt de parcă aș face baie în ceai de om. Din păcate, am observat că sunt din ce în ce mai multe hoteluri care parcă descurajează mersul pe plajă și scăldatul în apa mării. Bazându-se pe emanciparea omului, care nu mai poate sta la plajă decât pe șezlong cu umbrelă, hotelurile practică prețuri mai mari de la an la an pentru închirierea lor. Totuși, acesta nu poate fi un motiv pentru a sta doar la piscină, la mare fiind. Dacă nu, atunci care?

Comoditatea?

Într-adevăr, piscina este chiar lângă restaurantul All Inclusive în care tocmai au terminat de mâncat câte puțin din fiecare tavă, platou sau bol. Puțin pește prăjit cu o aripioară de pui, niscai iahnie, cu o lingură de pilaf, doi cârnăciori cu cartofi prăjiți, plus doi cartofi fierți, că erau lângă, apoi puțină salată de ton, cu trei linguri de salată bulgărească, două bucăți de pește marinat, câteva măsline negre, dar si verzi, toate pe aceeași farfurie, căci cealaltă mână este folosită pentru sucul de la dozator, câte puțin din fiecare sortiment. După o masă atât de copioasă, ce poate fi mai potrivit decât o baie în piscină. Dar nu înainte de a mai lua o porție de iahnie, că tare bună a mai fost. Si puțin suc de mere, bineînțeles.

Nisipul?

După o baie în valuri mari, vei avea nisip până și în fund. Dar aici măcar ești sigur că este nisip de pe fundul mării, pe când la piscină poți primi nisip din fundul altuia.

Apa sărată?

Dacă mă înroșesc puțin pe spate și apoi întru în mare, va fi jale. Probabil doar o anestezie mi-ar calma mâncărimea de pe spate. Una generală. Totuși, mă îndoiesc că sunt mulți ca mine, aș fi văzut mai mulți copaci fără scoarță până acum.

Prețul șezlongului?

Nu cred, turiștii hotelului la care suntem cazați nu plătesc nimic. Și chiar dacă ar fi un preț, se poate sta cu cearceaful pe nisip, fără niciun cost. E chiar mai plăcut, merită încercat. Asta în caz că nu coboară statutul social.

Alte motive pot fi găsite cu ușurință, în funcție de om. Dar dacă oamenii sunt așa, ce pretenții să mai avem de la broaște…

1

Jurnal de vacanță. Ziua a cincea. Nații diferite, obiceiuri asemănătoare

Astăzi am ajuns devreme la plajă, mai ales că se anunța o zi cu valuri mari. Ceea ce n-am știut însă a fost faptul că rezervarea șezlongurilor ar fi trebuit făcută din timp. Așadar, nu mai erau decât câteva locuri la peluza nord, între coșurile de gunoi și toaletele publice, deși pe plajă erau doar două doamne, ceva mai în vârstă, probabil rămase acolo de cu o zi înainte sau poate chiar de la începutul sejurului. Toate celelalte locuri erau ocupate cu prosoape, papuci, jucării, chiloți, tot ce-ți trebuie pentru a pleca într-o vacanță, fără a mai avea grija bagajelor. Gândul care mi-a trecut prin cap a fost acela de a face câteva schimburi între obiectele lăsate drept rezervare. De exemplu, un set de puișori din plastic pentru o pereche de papuci, un prosop pentru un sutien sau un colac de salvare pentru o găletușă. Să-l fi văzut apoi pe francez cum i-ar fi explicat românului că puișorii sunt ai lor.

Totuși, nu am fost chiar atât de ghinioniști, găsind o umbrelă liberă chiar în primul rând. Am mutat rapid două șezlonguri fără semne și instalarea a fost astfel efectuată. Baie, valuri, mâncărime de spate, la 10:30 înapoi în hotel. Mai jos este confirmarea faptului că nordicii sunt mai cu dare de mână, lăsând atâtea lucruri pe plajă.

WP_20130717_002 WP_20130717_008

După masa de prânz am fost într-un loc minunat, pe care-l observasem în drumul nostru spre vacanță. Este la 30 min de Obzor, pe drumul spre Varna. Nu știu să vă spun cum se numește, dar atașez câteva fotografii.

WP_20130717_063 WP_20130717_074

Intrarea a costat 12 leva pentru toți patru, chiar foarte puțin pentru câte urma să vedem.

WP_20130717_076

Nu are rost să povestesc, fotografiile spun totul.

WP_20130717_077 WP_20130717_080

WP_20130717_092 WP_20130717_098

WP_20130717_100 WP_20130717_105

WP_20130717_151 WP_20130717_140

WP_20130717_176 WP_20130717_190

Ne-a plăcut în mod special CITY OF EL PASO, o replică a unui oraș din Vestul Sălbatic. Frumoasă a fost și replica unui oraș mexican, dar spre deosebire de acest loc, unde bărbatul era mai mult concentrat în a cuceri fata de la balconul vecin și mai puțin pe treburile sociale, orașul american ieșea în evidență prin ordine și disciplină…cel puțin aici, în Bulgaria.

WP_20130717_174 WP_20130717_195

WP_20130717_199 WP_20130717_200

WP_20130717_221 WP_20130717_197

WP_20130717_203 WP_20130717_209

WP_20130717_216 WP_20130717_217

Recomandăm tuturor acest parc, indiferent de vârstă. Noi vom reveni cu siguranță, mai ales că suntem curioși cum ce surprize ne vor întâmpina locurile aflate încă în construcție.

Jurnal de vacanță. Ziua a patra. ULTIMATE ȚÂNȚANOZAUR BULGANOZAUR

După o zi atât de plină, singurul lucru pe care-l mai văd cei mici este patul, așa că articolul de astăzi a căzut în responsabilitatea mea. Dacă nu voi fi devorat de țânțari, voi reuși să adaug și câteva fotografii. Nu, nu avem țânțari în apartament, am avut grijă să mă înarmez corespunzător împotriva lor, dar acces la Internet nu avem decât în zonele publice, adică în raiul acestor ucigași cu trompe veninoase. Chiar discutam cu Bogdan mai devreme că, deși simțim pișcăturile, au trecut patru zile din această vacanță și nu am văzut încă făptașii. Cu siguranță sunt niște Ultimate Țânțanozauri Bulganozauri

WP_20130716_078

…am amorțit de tot. Probabil că puținul sânge ce mi-a mai rămas nu-mi mai oxigenează cum trebuie creierul, deci scuzați următoarele rânduri. La orizont se văd fulgere, poate va ploua în noaptea aceasta. Serios, sunt fulgere adevărate. Așadar, haideți să vă povestesc ce a fost astăzi.

Astăzi dimineață am făcut prima baie în mare după mai bine de patru ani. Foarte frumos, împreună cu Bogdan am sărit, ne-am stropit, am înotat, am tremurat, ne-am încălzit iar apoi a început suferința, pentru mine. Mă gândeam că a fost doar un accident acum patru ani când, după o baie, mi-a luat foc spatele, când nu erau suficient de aspre obiectele de care mă frecam pentru a-mi alina mâncărimea. Pe lângă asta, țânțarii de aici sunt niște ființe care mângâie cu multă dragoste. De data aceasta nu a fost chiar așa de grav, dar nu voi mai risca. Și când te uiți la acești copii, îți trec toate neplăcerile…

 WP_20130716_008 WP_20130716_024

La malul mării mergem de două ori pe zi, începând cu dimineața devreme, până la 10-10:30 și după-amiaza, după 16:30-17:00. Astăzi ne-am lungit puțin mai mult, plecând de la plajă în jur de 11:15. Remarcam acei oameni care ajung la plajă la acele ore când Soarele este deasupra iar căldura lui mai că nu te topește. Dacă n-ar fi însoțiți de copii, poate că nici nu i-am observa, dar din punctul nostru de vedere este o greșeală să duci copiii la plajă la orele prânzului, indiferent de cremele de protecție folosite.

După masa de prânz ne-am refugiat în apartament iar spre seară am pornit spre Nessebar, orașul vechi. Un oraș superb, spunem noi. Un oraș superb și totodată un paradis al brand-urilor, pot spune cei ce sunt înșelați când cumpără nimic altceva decât replici alte multor mărci de renume, de la articole vestimentare, la ceasuri și alte accesorii. Dar cum nu întotdeauna brand înseamnă neapărat și calitate, ce mai contează că Pizza Hut la ei este Pizza Hit, tot pe unde ne arată domnișoara iese. Bineînțeles, la toaleta publică, deținută probabil de Christian Bale.

WP_20130716_043 WP_20130716_063

Deși nu sună prea potrivit în limba română, restaurantul Flagman te va îmbia cu tot felul de delicatese, vii sau nu, după preferințe.

WP_20130716_027 WP_20130716_030

Nessebar este cu siguranță un loc în care ne vom reîntoarce.

WP_20130716_074 WP_20130716_035

WP_20130716_039 WP_20130716_065

Si cu siguranță vom reveni și la acest hotel. Aici vin oameni care citesc cărți și care se îmbracă frumos la cină.

WP_20130714_019 WP_20130716_091

În încheiere, vă transmitem salutări din Bulgaria, țara în care îmi voi deschide cât de curând o afacere cu potențial imens. Voi repara căzi. Am ales și un nume, Ultimate Chanel No 5.

Jurnal de vacanță. Ziua a 3-a. Excuse me please….

Episod de astăzi: Excuse me please… Mă uit în sus, un bărbat cu o găletușă în mână îmi zâmbea amabil. Would you like to have these? Și-mi întinde găletușa cu două lopățele albastre. Mă pufnește râsul realizând că în tot acel timp mă jucasem cu cei mici cu două sticle de plastic și cu un capac de la o cutie de înghețată. Probabil omului i se făcuse milă, ce și-o fi zis, săracii de ei, nu au jucării de nisip… Îi mulțumesc râzând, spunându-i că suntem fericiți cu ceea ce avem. Omul continuă fâstâcit Oh, it’s our last day, so we don’t need them anymore… arătându-mi cu mâna spre doi copii și o soție care împachetau prosoape de plajă…

Mi-a venit brusc în minte un episod din copilăria mea, episod ce se repeta an de an. Înainte de a pleca de la mare, mama și tata adunau jucăriile de nisip, le puneau într-o pungă și le așezau lângă pat: le lăsăm aici, se vor juca și alți copii cu ele!

Frumos!

WP_20130715_036 WP_20130715_039

WP_20130715_042 WP_20130715_038

WP_20130715_031 WP_20130715_041

Jurnal de vacanță. Ziua a 2-a. Detectorul de fum, o fugă la piață și o baclava de vis

Azi am făcut trei descoperiri.

1. Senzorul de fum din tavan ne asigură reprize de câte cel puțin 20 de minute de relaxare. Vlad îl găsește mai captivant decât toate butoanele și luminițele pe care le-a văzut până acum, este fericit să stea pe spate și să-l contemple, desigur având pe cineva alături care să-i repete, de fiecare dată când clipocesc cele două luminițe, daaaa, e detectorul de fum! Dacă nu suntem pe fază, ne somează cu a-te, a-teeeee!

2. Un cărucior nu trebuie niciodată încărcat cu o greutate mai mare decât cea a copilului. Am fost la piață să luăm piersici dar am sfârșit prin a lua și cireșe și nectarine și niște roșii de grădină și apoi și lapte și un bax de apă de la un magazinaș de lângă, am încărcat totul pe mânerele căruciorului iar într-un moment în care am întins mâna spre un coș de gunoi, Vlad s-a trezit direct pe spate… Plânsete și multe priviri critico-ironice…

3. Aici la restaurant au cea mai bună baclava pe care am mâncat-o în viața mea!!! Combinată cu iaurtul bulgăresc, iată the ultimate taste!

Mai jos, poze din cursul zilei…. de la plajă (a se vedea meduza!), de la plimbare, cu baclavaua, cu detectorul de fum… păcat însă că niciuna cu Vlăduț răsturnat, dar cui să-i mai ardă de poze?!

WP_20130714_004 WP_20130714_009

WP_20130714_040 WP_20130714_065

 WP_20130714_045 WP_20130714_047

WP_20130714_016 WP_20130714_023

WP_20130713_036 WP_20130714_091

WP_20130714_123 WP_20130714_095

Jurnal de vacanță. Prima zi

Am început ziua cu o întârziere de o oră. În loc de 7, ne-am trezit la 8 iar în loc de 9 – cum ne-am propus – am plecat la 10. Ultimele lucruri de bifat pe o listă suplimentară (de adăugat în bagaje aparatele de țânțari, trusa de medicamente, Pampers, încărcătoare, umbrele, pelerine de ploaie), de cumpărat șervețele umede, pac-pac le-am făcut pe toate și… am pornit!

Toată lumea entuziasmată, drumul bun, la fel și harta ruptă, o pauză de sandvișuri, constatări vis-a-vis de faptul că dacă la noi ești în permanență presat să mergi cu viteză aici un singur șofer s-a arătat grăbit, doar că odată ajunși, ne-am învârtit ceva vreme până să găsim hotelul… în rezervare scria Obzor, iar noi, desigur, îl căutam fix în centru!

Un pic de tensiune (doar un pic!) dar odată debarcați, cu mic cu mare ne-am bucurat de locația aleasă, pare-se că am nimerit bine! Ce-mi place mie este că în bucătărie avem mașină de spălat (dacă știam, luam mai puține haine!) și că am tot felul de cutii de depozitare – taaaare bine ne prind!

Poze… et à la prochaine fois!

20 21 22

15 16 23

9 10 11

12 17 18

5 2 6

7 8 25

26 27 1

Jurnal de vacanță. Ziua 0

Mâine plecăm în vacanță. Având experiența celorlalte concedii de până acum, am decis să planific totul din timp, astfel încât să nu ajung pe ultima sută de metri cu bagaje făcute la nimereală iar casa într-o debandadă totală.

Am pornit de luni cu pregătirile: haine puse la spălat, grupate apoi în funcție de posesor, curățenie prin casă. Așadar pentru astăzi – să-i spunem ziua 0 – ne-au rămas de făcut efectiv doar bagajele și partea de înfrumusețare, la mine – restul fiind frumoși fără a fi necesare diverse artificii!

Iar pentru a ține lucrurile sub control, am întocmit o listă cu lucrurile de făcut/oră.

Trezirea la 7.

De la 7 la 8, masa pentru toată lumea – o oră, având în vedere că dimineața fiecare mănâncă altceva iar numai trei mănâncă singuri.

Eu – cosmetică – de la 8 la 9. Încă o dată, am făcut ceea ce îmi spun de fiecare dată că nu voi mai face. Cel puțin nu înainte de a pleca în concediu sau la o petrecere. M-am tuns. Nimic deosebit, doar vârfurile, dar dacă vârfurile înseamnă o palmă, parcă plusul de prospețime și elasticitatea câștigată nu mai au niciun farmec… Mda, eu și Maria Dragomiroiu, cu fixul pentru părul lung…

Ora 9 – preluat copiii (și pe Valentin) din parc. Mers acasă (eu) pentru a face bagajele, Valentin la serviciu. Acasă, bucurie mare, unul ba în geamantanul mare cât o zi de post, ba afară, celălalt cu acces nelimitat la tabletă (în astfel de momente, scopul scuză mijloacele!)…

Ora 12 – masa de prânz, în trei. Cartofi copți cu unt și brânză, la fel pentru toată lumea de această dată. Simplu și fără comentarii!

Ora 12,30 – plecat la cosmetică pentru a doua sesiune de înfrumusețare: manichiură, pedichiură și alte demersuri. Valentin a preluat ostilitățile și cartofii rămași. Am revenit de la cosmetică desculță. Nu, nu mi-a furat nimeni tenișii, dar pentru a-mi proteja unghiile proaspăt vopsite, am plecat în niște papucei din aceia de salon, crezând că vor rezista până acasă. S-au desfăcut la fix 10 metri de la ușa salonului, dar n-a mai contat, fuga-fuga înainte pentru ca Valentin să se poată întoarce la serviciu din “pauza de masă”.

Bagaje – partea a doua. Pauză pentru o gustare și culcat unul dintre copii. Celălalt a adormit și el, din solidaritate probabil. Un moment potrivit pentru a prelungi pauza – mai precis a deschide calculatorul și consemna evenimentele zilei.

Au mai rămas de făcut asigurările de sănătate dar noroc cu un vecin din bloc, să spălăm mașina, să-i facem plinul, apoi să desfacem o bere și să adormim bucuroși că anumite lucruri s-au rezolvat de la sine, prin proverbialele conjuncturi favorabile!

lista

Se pleacă în concediu, lucrăm doar programările!

Când ai nevoie de un notar, lucrurile se petrec astfel: mergi, fără să suni în prealabil, la biroul pe care l-ai tot văzut în drum spre casă. Mergi la orele prânzului ca să fii sigur că nimerești în timpul programului. Mergi azi, suni la interfon, nu răspunde nimeni… Mergi și mâine, este aproape și nu te deranjează. Iar nu răspunde nimeni, așadar cauți pe internet un număr de telefon și suni, poate nu e funcțional interfonul, deși este evident că funcționează… Nici la telefon nu răspunde nimeni. Bun. Renunți. Dai căutare pe google, notari publici din sector, găsești un birou cât mai aproape. De data aceasta suni direct, te bucuri că-ți și răspunde cineva, spui despre ce este vorba dar ți se răspunde că abia peste două zile se poate face “docomentul”, deoarece doamna notar abia atunci va fi la birou. Bun și atunci. Întrebi care sunt actele pe care va fi nevoie să prezinți, le notezi, mulțumesc-mulțumesc. Dai sfoară în țară să fie trimise actele. Vin actele. Te prezinți la birou, după ce ai mai sunat o dată ca să te asiguri că nu vor fi probleme.

Intri sfios, spui despre ce este vorba. Vă rog să luați loc și să așteptați. Iei loc. Și aștepți… Timp în care unul tot explică ceva despre o casă, pe care vrea să o vândă urgent, asculți cu o ureche, nu te interesează subiectul. Intră o doamnă care spune că vrea să legalizeze niște copii. În doi timpi și trei mișcări, i se recomandă să încerce în altă parte, doamna notar lipsește momentan iar când va reveni, va sta doar pentru un sfert de oră. Poftim? Cum adică… lipsește…? – întrebi pierdut, cu ochii la ceas, deja stai de ceva vreme și mai ai și alte lucruri de făcut… Secretara nu te bagă în seamă, fiind prea preocupată să scape de legalizarea inoportună. Pleacă doamna cu copiile, secretara explică doct: Se pleacă în concediu, lucrăm doar programările! Bun. Tu ai programare, deci te liniștești. Pleacă domnul cu casa, cu indicația să revină peste două săptămâni. Vine doamna notar.

Haideți să vedem despre ce este vorba! Scoți actele despre care ți s-a spus că vei avea nevoie. Sunt duse la doamna notar pentru analiză, se revine din biroul ei cu o întrebare. Halucinantă. Aveți și certificatul de căsătorie? Stupoare. Păi am vorbit la telefon și nu mi s-a spus de așa ceva! Vreau să dau o împuternicire, care-i legătura cu… căsătoria? Ți se explică că s-a schimbat legea și că nu se poate fără. Este ora 14,45 iar doamna notar pleacă la 15. Trecute-fix. Pui mâna pe telefon și trimiți soțul (acel soț consemnat să stea cu copiii în mașină, că deh, nu poți intra cu copiii, din motive lesne de înțeles…) să aducă țidula. Nu este timp să o aducă fizic, dar ți se spune că este suficient să trimită o poză pe mail. Bun, soțul dă fuga, noroc că biroul este aproape de casă, face poză, trimite. Doamnele confirmă primirea, se întocmește mult-doritul document și ți se aduce, pentru ca tu, muritorul de rând, să verifici acuratețea datelor. Verifici cifră cu cifră CNP-urile, seriile de buletin trecute, doamna notar levitează spre ușa de ieșire, e ora de plecare, gata, și-a făcut datoria, tu confirmi că datele sunt corect consemnate, ea oricum știe acest lucru, deoarece a semnat deja, nu-i așa?

Te relaxezi. Pentru câteva clipe, deoarece secretara spune că acea poză nu s-a printat prea bine și că este nevoie și de o copie fizică a documentului pozat și trimis pe mail. Pui iar mâna pe telefon, să vină soțul cu hârtia… Între timp completezi o cerere, cerere în care soliciți… ceea ce deja s-a scris în procură! Logica lucrurilor? Nu mai contează… În timp ce înșiri pe hârtie ceea ce este deja scris în procură, realizezi că nu cuprinde tot ceea ce ai vrut… Vine soțul și exclamă Păi o împuternicire de-aia generală ne-ar fi fost mai de folos! Intervine secretara asigurându-ne că din cele generale oricum nu se mai fac. Normal, toată lumea câștigă – nimeni nu poate abuza în baza unui mandat general iar taxele notariale se percep ori de câte ori este nevoie ca cineva să facă ceva – orice – în numele tău…

***

Bun, și-acum pe scurt, despre ceea ce presupune întocmirea unei hârtii la notar: drumuri inutile, telefoane inutile, timp pierdut așteptând ca notarul să vină la birou – în timpul orelor de program cel puțin, o logică “impecabilă” a lucrurilor și, desigur, bani dați pentru hârtii verificate pe fugă, în cele două-trei minute de dinainte de ora 15. Trecute-fix…

notar

De câte ori dăm sarea până să aruncăm cu solnița?

Am dat zilele trecute peste o excelentă glumă care, din punctul meu de vedere, este exemplificarea ideală a unui concept freudian, și anume acela de act ratat – sau, mai simplu spus, o “greșeală” care verbalizează un gând mai mult sau mai puțin buclucaș: “I accidentally said to my wife, ‘I hate you. You have ruined my life and I want a divorce!’ Of course, what I meant was, ‘Pass the salt, dear.” (trad. I-am spus din greșeală soției:  Te urăsc! Mi-ai distrus viața și vreau să divorțăm!… Desigur, ceea ce am vrut să spun a fost: Iubito, îmi dai te rog sarea?)

Râdem noi râdem și dăm sarea mai departe. Sarea, piperul, șervețelele…. o dată, de două ori, de trei ori, de o sută de ori. Orice-ar fi nevoie, ori de câte ori este nevoie! Există oricând scuza suprasolicitării, a oboselii, a stresului cotidian, a lipsei timpului pentru relaxare, iar unde nu mai funcționează scuza, există buchetul de flori sau cutia de ciocolată. Și, desigur, să nu uităm de impactul promisiunii Asta a fost ultima dată, îți jur!…

Dar ce ne facem cu teoria care atenționează asupra gândului latent? Cum rămâne cu efervescența subconștientului care, concretizat în vorbe, l-a șocat până și pe cel ce intenționa să ceară, politicos, sarea? Este sau nu o problemă? Când devine un act ratat trâmbița judecății de apoi?

***

Până una-alta, soția îi dă sarea soțului iar soțul scutură din umeri, ca pentru a alunga gândul venit din cine-știe-ce imagine, complet inofensivă de altfel, ce s-a întipărit (accidental, desigur!) în subconștient… amândoi fiind de acord cu faptul că momentul când solnița cu sare va nimeri (tot accidental, desigur!) în capul unuia dintre cei doi actanți, este (încă) departe!

***

Și, tot până una-alta, daca vreți și voi acces la articole și resurse de genul celor despre care am scris eu mai sus, vă puteți abona gratuit (încă!) la un newsletter bilunar de dezvoltare personala și profesionala, cum ar fi cel de la TheHunger.ro – a se vedea aici!

salt 2

De la Terminator la Henry Miller

O secvență de câteva minute din Terminator (despre care am scris aici) și trei pagini dintre cele 150 ale unuia dintre romanele lu Henry Miller reprezintă, din punctul meu de vedere, esența a ceea ce trebuie să fie un tată. Mai jos, fragmentul despre care vorbesc, cu mențiunea că… se adresează celor care cred în libertate!

“…Când l-am invitat pe Moricand să stea cu noi pentru tot restul vieții i-am cerut doar o mică favoare. Și anume să o învețe franceza pe micuța Val, dacă se poate. L-am rugat mai degrabă ca să-l eliberez pe el de un sentiment de recunoștință, căruia nu-i vedeam necesitatea, decât dintr-o reală preocupare ca fiică-mea să-și însușească limba franceză. Pe durata șederii în casa noastră, ea nu a învățat decât Oui, Non și Bon jour, Monsieur Moricand. Părea că n-are nicio treabă cu copiii. Îl enervau toți, în afară de cei extrem de cuminți. La fel ca mulți alții care pun accentul pe cumințenie, pentru el un copil cuminte era unul pe care nu-l vedea și nu-l auzea. Părea complet incapabil să înțeleagă de ce eram atât de preocupat de copil – plimbările noastre zilnice, eforturile pe care le făceam să o amuz, să-i țin companie și s-o instruiesc, răbdarea cu care îi ascultam întrebările interminabile, doleanțele ei exagerate. Bineînțeles că nu avea habar câtă bucurie îmi oferea copilul. Poate că nu voia să recunoască, dar se vedea bine, cu siguranță, că ea era singura mea bucurie. Val era mereu pe primul loc. Și asta enerva pe toată lumea, nu numai pe Moricand. În jurul meu, tacit, lumea era de părere că mă purtam ca un tâmpit care a ajuns la o vârstă înaintată și își răsfață prea tare unicul copil. […] Val era carne din carnea mea, lumina ochilor mei – singurul meu regret este că nu i-am acordat și mai mult timp și atenție. […]

A sosit și ziua când am învățat-o pe Val primul ei cântec. Eram în pădure și ne îndreptam spre casă. Am luat-o pe umeri, ca să-i cruț piciorușele obosite. Dintr-o dată, m-a rugat să-i cânt ceva. Ce ți-ar plăcea?, am întrebat-o și apoi i-am zis gluma aceea debilă a lui Abraham Lincoln, care știa doar două cântece: unul era Yankee Doodle și celălalt nu era. Cântă-l, m-a implorat ea. Am cântat, și încă cum! Mi s-a alăturat și ea. Până am ajuns acasă, știa cuvintele pe de rost. Eram cât se poate de încântat. Bineînțeles că trebuia să-l cântăm mai tot timpul. Moricand nu era deloc interesat de astfel de diversiuni. Probabil că-și spunea în sinea lui: Săracul Miller! asta însemnând că eram ridicol. Sărmana Val. Mi se rupea inima când o vedeam cum încearcă să i se adreseze, iar el riposta zicându-i:  Nu vorbesc englezește! La masă îl enerva fără încetare cu limbarița ei fără șir – mie mi se părea delicioasă – și cu lipsa ei de bune maniere.

- Trebuie să fie disciplinată! îmi spunea el. Nu e bine pentru un copil să i se acorde atâta atenție!

Soția mea, care era de aceeași părere, îi cânta în strună. Se plângea că o fac să se simtă frustrată, din cauza eforturilor pe care, spre deosebire de mine, ea le depunea în această direcție și susținea că, probabil, simt o plăcere diabolică atunci când o vedeam pe copilă că se poartă obraznic. Evident, n-ar fi recunoscut niciodată că avea un suflet rece și că disciplina era singura soluție la care ar fi putut apela…

El crede în libertate, spunea ea, făcând ideea de libertate să sune ca ultimul rahat.

Moricand i se alătura.

Da, copilul american e un mic barbar. În Europa, copilul știe unde îi este locul. Aici, copilul dictează.

Vai, toate erau cât se poate de adevărate! Și totuși… uita să adauge faptul că orice european inteligent știe că în Europa, mai ales în Europa lui, copilul ajunge adult cu mult înainte de vreme, că e disciplinat până la moarte, că i se oferă o educație care nu e numai barbară, ci și crudă, dementă, atrofiantă, iar că măsurile disciplinare s-ar putea să producă copii cuminți, dar foarte rar adulți emancipați!”

rolul tatalui