Pune-i copilului tău o carte în mână

De ieri mă tot frământ pe marginea a două articole pe care le-am citit.

La 32 de ani, o fostă colegă de-a mea a renunțat la avocatură pentru a încerca marea cu sarea, adică pentru a vorbi, într-o lume din ce în ce mai lipsită de viață, despre ceea ce face de fapt viața să aibă sens… (articolul se găsește aici)

Nu mă voi opri acum pentru a face elogiul curajului de a ieși din mulțime sau a inteligenței de a renunța (deși poate ar trebui), ci voi merge mai departe la celălalt articol (aici), articol care vorbește despre faptul că ceea ce suntem noi este o consecință a ceea ce au trăit și simțit părinții și bunicii noștri. Ideea nu pare a fi una nouă, desigur că așchia nu sare departe de trunchi, însă concluziile experimentelor făcute ad-hoc sunt cutremurătoare.

Iar trecând de la teorii la ceea ce știm, să vorbim despre faptul că o mare majoritate dintre noi suntem produsul “educației” cu palma sau cu cureaua, că mulți dintre noi vin din mame ce au rămas accidental însărcinate iar că acolo unde comunismul a interzis avorturile, mamele au încercat singure să elimine produsul nedorit. Câte nu au ridicat în mod voit greutăți sau nu au făcut tot felul de alte manevre știute ca ar putea conduce la pierderea sarcinii… Și câte mame nu și-au uitat copiii în pătuț, de câte ori biberonul lăsat mereu la îndemâna copilului nu a constituit cea mai comodă modalitate de a-l face să tacă?

Dăm vina pe părinți, pe modelele cu care au crescut ei, însă lucrurile într-adevăr merg mai departe, în zona unde palma aplicată nu are nici pe departe scopul (absurd!) de a-l liniști pe copil ci este pur și simplu o revărsare de furie, de oboseală, este supapa de eliberare a unor trăiri ce nu au legătură nici cu copilul, nici cu obrăznicia lui.

Suntem ceea ce suntem, prea puțini venim din părinți care au văzut o bucurie în a avea copii, prea puțini am fost lăsați să creștem fără a auzi mereu nu, nu e voie!, prea puțini am crescut liberi dintr-o libertate asumată de părinți și nu din pură lipsă de implicare.

Au/Am rezultat oameni descurcăreți, dar nu cuceritori, oameni capabili, dar nu învingători, oameni inteligenți, dar nu geniali. Oameni de mijloc. Poate nu răi, dar în niciun caz excepționali.

În spatele nostru stă o istorie din care puțini știm să evadăm. Câți dintre noi mai rupem rândurile, cine mai impune idei, cine se mai revoltă la modul asumat? Cine mai schimbă lumea?

Da, suntem cum suntem și ceea ce suntem, iar copilul, dorit, nedorit, educat, needucat, lovit, nelovit, va duce mai departe lumea din noi.

Părerea mea însă este că o evadare există. Pune-i copilului tău, încă de foarte mic, o carte în mână.

Iar restul lucrurilor vor veni de la sine.

bring_a_book_alice_in_wonderland_baby_shower_invitation-r8443de5d896e4d02b650a4eb71d233ba_8dnd0_8byvr_512 (2)

În concluzie, cum mâncăm cartofii de la McDonald’s?!

De câteva zile tot frunzăresc o carte intitulată Codul bunelor maniere la masă pentru copii, scrisă de două femei (care, interesant de știut, sunt și cumnate), pe nume Peggy Post și Cindy Post Senning. Informația este utilă și e prezentată într-un mod haios, nimic de spus, dar m-am blocat la… cartofii prăjiți!

În tabelul de mai jos sunt punctate momente în care mâncăm cu mâna și momente în care ar fi cel puțin frumos să folosim furculița:

1

Buuuun… Bine de știut ce fac cu căpșunica, de asemenea este de reținut cum abordez felia de pepene, dar cartoful de fastfood, pe care îmi place să-l “asezonez” cu sos de muștar, cum îl mănânc până la urmă?!

Consider informația cel puțin contradictorie iar până la lămurirea problemei (între și de către cele două cumnate, sper!) vom continua să mâncăm cartofii cu mâna dar să ne pozăm doar cu prăjiturile, pe principiul absolut sănătos de a consemna doar ceea ce este frumos, nobil, exemplar, memorabil, etc. (sic!)

IMG_2316 IMG_2319 IMG_2323

Baltic Bees și alte acrobații

Suntem dintre cei care nu ratează evenimentele cu fum, zgomot și miros de mici, de altfel am mai scris asta aici pe blog. Așadar astăzi am fost la ceva ce s-a chemat Bucharest International Air Show & General Aviation Exhibition – BIAS 2013 (am dat copy-paste, desigur) – mai precis am profitat de ocazia de a ne învârti printre avioane, elicoptere, mașini de pompieri și stewardese care nu se dezic de la regula impecabilului!

Navigând printre standuri de Betty Ice, bere la draft, mici și tot felul de suveniruri (de la machete din lemn la tricouri inscripționate și lenjerie de damă – nu exagerez!) am urmărit acrobațiile aeriene, lansările de parașutiști și reacțiile celor mici, care s-au încadrat între entuziasm absolut și nu mai pot la avioane, vreau la tractoare! (?!)

Mai jos, un set de poze – splendide! – făcute de un fost coleg de serviciu (mulțumesc Gabi!) și, cum altfel, poze cu noi, familia veselă!

16895_609480535753341_1909748435_n 66128_609479402420121_1611990602_n

580526_609480149086713_1819242816_n 600267_609480082420053_762603110_n

936483_609479502420111_610678849_n 968870_609480469086681_1060832834_n

994865_609479532420108_1644172969_n 1003713_609479642420097_1668284405_n

 WP_20130727_050 WP_20130727_052 WP_20130727_032

WP_20130727_009 WP_20130727_002

FP WP_20130727_049 WP_20130727_066

 WP_20130727_022 WP_20130727_068 WP_20130727_018

În trecere prin Sinaia? Casa cu cerbi, un loc unde se mănâncă bine!

Noi am intrat acolo de foame. Ne întorceam în București dar tot uitându-ne pe dreapta și pe stânga și întrebându-ne unde să mâncăm – aici? hmmm, nu, hai mai mergi… acolo? nu, hai să mai vedem, parcă era o pizzerie pe vatră mai încolo… - am sfârșit prin a ne trezi la ieșirea din oraș. În disperare de cauză am zis să intrăm într-o benzinărie, să luăm niște sandvișuri, așa mai scutim și timp…

Bun… și-am oprit la un Lukoil micuț, am coborât din mașină, am văzut ceva ce am zis că sigur e vreo bombă unde dacă mănânci nu ți-e prea bine dup’aia, dar unde am intrat la bâzâiala lui Bogdan, ce-i acolo, ce-i acolo, nu vreau sandviș, vreau prăjiturăăăăă!!! Noroc cu copilul, altfel nu ne-am fi bucurat de niște bunătăți cum rar am întâlnit, acum dincolo de supa de pui care este demențială, un delicios bulz în vas ceramic, niște minunați cârnați de casă, am mâncat un desert care se cheamă ștrudel cu mere și înghețată, dar asemenea ștrudel zemos, îmbrăcat într-un foietaj atât de fraged și combinat, pe lângă înghețată, cu o cremă delicioasă de vanilie, eu nu cred că mai găsim!

Așadar vă recomand să vă opriți cu încredere la Casa cu cerbi, exteriorul nu îmbie cu nimic (dimpotrivă chiar!), dar e ca-n povestea cu broasca râioasă: broasca e de fapt un prinț!

1-002

Colacul de salvare

(N.B. Cu toții suntem oameni dar acest articol ar trebui citit DOAR de către cei care, pe lângă faptul că sunt oameni, au și simțul umorului!)

Cel mic doarme. Bogdan se joacă. Eu la calculator. Formulez și reformulez un mail pentru cei de la serviciu, când simt ceva forfotind în burtă. Bun, la ce combinație de mâncare am făcut mai devreme (salată de vinete și apoi un castron de zmeură), este lesne de anticipat ce va urma. Nu mă ridic, zic să trimit întâi mailul, să mă iau de-o grijă. Mai schimb o frază, încă una, mă încrunt simțind vânzoleala din burtă dar tot nu mă ridic. Să termin până se trezește cel mic. Dar nici gândul n-apuc să mi-l termin, că aud sirena pornind. Merg îndoită de spate și-l ridic din pătuț. Mă întorc la calculator cu el în brațe, vreau să închei, mi-au mai rămas doar cele bune, mulțumesc, la revedere. Vreau neapărat să-l trimit ACUM!

Cel mic pare să adoarmă din nou. Perfect. Dau send la mail, mă ridic 2 în 1, mă întorc în camera mică, dau să îl așez în pat, dar îmi simte intențiile și începe să plângă. Eu, în același timp, simt că  nu mai pot. It’s now or... Îl ridic din nou în brațe și mă gândesc ei, asta este, oricum nu e prima dată… (când stăm împreună în astfel de momente). Nu apuc să deschid ușa de la baie când aud: maaaaami, fac caaaaaaca… Bogdan apare lângă mine. Eu: Poftim?! Bogdan: Fac caca! Eu: Hai că fac eu și dup’aia tu! Bogdan: Mami, nu mai pot… Din privire și din ton îmi dau seama că da, nu mai poate… Îi zic să se urce pe toaletă. Vlăduț se foiește nemulțumit. Probabil îl strâng, dar ce să fac, pesemne am toți mușchii tensionați de încordare… Bogdan face, îi sunt recunoscătoare pentru rapiditate, dar cum să-l șterg?! Îi spun să se dea jos că-l șterg mai târziu.  Mamiiii, șterge-măăăăăăă! Cu Vlăduț (chipurile) dormind cu capul pe mâna stângă, susținut cu piciorul drept (cam cum stă barza când nu are altceva de făcut), iau un șervețel umed din pachetul rătăcit printre jucăriile din chiuvetă. Operez superficial, dar suficient cât copilul să aibă impresia că e curat. Gata, fugi! mai reușesc să articulez în timp ce trag apa în urma lui și mă prăbușesc, cu ochii ieșiți din orbite, pe colacul călduț.

Mă gândesc că n-ar fi o idee rea să-l rog pe Bogdan să-mi aducă laptopul și un scăunel, dacă tot am mâna dreaptă liberă, să mai butonez ceva în timp ce… Pe de altă parte realizez că sunt șanse ca, în drum spre baie, să-l scape, deci conchid că mai bine nu. Bun, termin, pescuiesc șervețele din pachetul rămas în chiuvetă, fac și eu ce pot având în vedere greutatea din brațe dar mai ales sensibilitatea la mișcare a respectivei greutăți, apoi mă ridic și, într-o echilibristică precară, mă spăl pe mână. Repetând figura barza mă și șterg – de spatele tricoului -, dap, iar nu am niciun prosop în baie… Anticipând momente suplimentare de liniște odată ce îl voi parca din nou pe cel mic în pătuț, merg pâș-pâș în cameră. Dau să-l las, dar deschide ochii și, complet atipic, nu dă drumul la sirenă. E calm și împăcat! Acum zece minute însă, cădea cerul pe el. Și pe Bogdan. Și pe mine.

toilet

Gânduri în miez de zi

Am adormit lângă cel mic. M-am trezit când cel mare a venit să-mi ceară ceva. Nu, nu despre apă era vorba, apa era doar un pretext. Pur și simplu avea nevoie să mă știe lângă el. Fiecare dintre ei are nevoie de mine, fiecare în felul lui. Acestea sunt clipele pentru care trăiesc. Copilului nu-i pasă dacă miros a ceapă prăjită sau a vreo cremă, pentru el nu are importanță dacă port o rochie mătăsoasă sau un hanorac amărât. Pentru un copil nu contează dacă mama e frumoasă sau urâtă, dacă e analfabetă sau dacă a citit un perete întreg de cărți. Instinctiv el știe că ea este hrana, că ea este echilibrul, că ea este cuibul.

Pentru copil contează ca eu, indiferent cum aș fi EU, să fiu acolo. Copleșitor…

Vlad (2)

Bucătăria la minut. Înghețată

Laitmotivul verii este te roooog, îmi cumperi o înghețatăăăăă??? Sigur că da, cumpărăm. Încurajați de faptul că glicemiile lui Bogdan nu sunt afectate de înghețatele mâncate, cumpărăm. Zilnic. Vreo 2-3.

Dar tot citind secțiunea de ingrediente, am început să mă întreb dacă nu cumva, prea bucuroși de glicemiile constante, uităm esențialul. Copilul mănâncă de fapt prostii. Prostii pe băț, prostii la cornet, prostii la pahar…

Așa că am găsit soluția! Fructe, puțin zahăr brut, scorțișoară și… doi copii împăcați!

1 2 3

9 5 4

6 7 8

Totu-i bine când se termină cu bine

Ieri a fost ultima zi de vacanță. Trezirea la 7 iar în loc de bună dimineața trasez direct sarcinile: Valentin la masă cu băieții, eu rămân să fac bagajele. Pleacă băieții, eu încep să adun haine de pe balcon, haine de pe scaune, haine din sertare, haine din dulapuri… Nu trece un sfert de oră, băieții apar sub balcon: mami, ne e frig, dă-ne hanorace! Bun, le scot din bagaje – fuseseră primele lucruri pe care le-am strâns – băieții se prezintă la ușă, le înmânez și-i spun lui Valentin că în 10 minute termin și vin după ei la masă. Pleacă băieții pentru a doua oară. Arunc într-o sacoșă încălțămintea, în alta cosmeticele și alte acareturi de prin baie, jucăriile într-o a treia pungă, grupez totul la ușă ca să fie ușor de dus la mașină, trag costumul de baie pe mine, un tricou și niște pantaloni și dau să plec. Ușa închisă. Mă întorc să iau cheia. De unde s-o iau nu prea eram sigură, deja totul fusese strâns iar eu nu dădusem peste ea… Iar ușa de la camera noastră (și probabil de la toate camerele din hotel), oricât de aberant ar suna, se deschide din interior DOAR cu cheia pe când din exterior printr-o simplă apăsare de clanță! O privire prin cele două camere goale îmi spune ceva ce, în contextul în care mă grăbisem să termin totul repede astfel să ajungem să mai facem o baie în mare înainte de somnul lui Vlad și implicit plecarea noastră, mă enervează la culme: cheia este la Valentin.

Iau loc pe un taburet și încerc să mă liniștesc cu gândul că Valentin știa că aproape am terminat, așadar văzând că nu vin sigur se va impacienta și va veni după mine. Și aștept. Și tot aștept… Îmi amintesc de pliantul de prezentare a hotelului, îmi vine ideea să sun la recepție să trimită pe cineva după el. Iau pliantul, găsesc numărul, în timp ce apelez văd că este și un număr de la restaurant, mă bucur intuind timpii câștigați, sun la restaurant, răspunde un băiat, pricepe imediat că sunt lady in distress (a se citi big stress), îmi spune că-l va anunța imediat. Mai aștept vreo 10 minute, timp în care cavalerul și cei doi prinți tot nu se profilează la orizont. Sun din nou. Băiatul mă roagă să sun la recepție, acolo se soluționează problemele cu cheile. Înțeleg imediat. Nu este vorba că acolo se rezolvă incidentele cu cheile, mi-ar fi spus-o de prima dată, ci pur și simplu s-a gândit – din tonul meu vizibil isteric – că cine știe ce l-o fi motivat pe soț de a închis bestia în casă… iar el, în calitate de reprezentant al hotelului, în mod cert nu va răspunde pentru eliberarea ei!

Îmi vine altă idee cu potențial salvator. Să ies pe balcon și să rog niște oameni care trec spre terasa restaurantului să-l caute pe Valentin – ușor de reperat având în vedere însoțitorii – și să-l roage să vină… Ies hotărâtă. Când ce  mi-e dat să văd?! Cavalerii mei se întorc! Din două vorbe, trag de urechi vinovatul – cum să scape nepedepsit?! – apoi hai la plajă!

La întoarcere, în timp ce încărca bagajele, Valentin mă întreabă unde am pus cheia de acasă, ca s-o avem la îndemână odată ajunși. Îi spun că nici pe aceea nu am văzut-o. Nu-i nimic, sigur o fi în mașină, în torpedou, dacă nu acolo, sigur este în cotieră, dacă nici acolo, probabil e căzută printre scaune. Hai să pornim, cel mic e deja mârâit, noi deja obosiți, nimeni nu mai are chef de căutat.

11,30 – plecăm. 18,30… ajungem. 7 ore pentru un drum de maxim 4. Am avut de toate. Drum în lucru, porțiuni de drum foarte aglomerate, copii sâcâiți, cauciuc dezumflat. Trecem pe la un bancomat să vedem dacă mi-a intrat indemnizația. Ca să ajung la card, dau la o parte jumătate din lucrurile din portbagaj, îl pusesem tocmai în geanta cea mai mare… Nu contează, bucurie mare când văd că banii au intrat. Acum relaxați – parcăm în fața blocului.

Și aici a început partea a doua la episodul de dimineață…

Caută tu în rucsac, eu caut în geanta de umăr. Ai găsit? Nu… Tu? Nu. Hai să dăm covorașele la o parte. Nimic. Hai să tragem scaunele. Nimic. Hai să demontăm scaunul lui Vlăduț, poate i-am dat-o să se joace și este pe sub husă. Nu-i. Îl sun pe tata. Tata care nu este nici măcar în țară, dar care are oricând idei salvatoare. Brainstorming… Hmmm, spargem ușa sau… ce facem? Valentin îl sună pe fratele lui. Frate care are o cheie de la apartament, dar… nu este în București. Decidem. Valentin va merge după fratele lui (aproape 4 ore de mers cu mașina) timp în care eu voi rămâne cu copiii în parc și vom mânca pe undeva. Dau să iau niște haine să îi schimb. Deschid din nou geanta cea mare, scormonesc pe acolo. Valentin vine lângă mine. Uite-o! Unde, unde??? A naibii cheie, era chiar în buzunarul din care, cu puțin timp în urmă, scosesem cardul pe care trebuia să îmi intre indemnizația…

Zăpăciți…

key_chain