Pe vremea mea, eu am făcut așa…

Sunt foarte populară printre copiii din parc. Nu pentru că mă dau și eu de-a dura prin iarbă sau pentru că mediez schimburile de cartonașe cu dinozauri, ci pentru că am tabletă. De cum mă văd, încep întrebările: Doamna Diana, ne dați tableta să ne jucăm?, Doamna Diana, astăzi e încărcată tableta?, Doamna Diana, ne lăsați să ne facem poze cu tableta?

La început, amuzată, le-o dădeam. Dar după ce am observat cum în mai puțin de 5 minute toți copiii de pe o rază de 20 de metri lasă cățăratul pe tobogan, balansatul în picioare pe leagăn sau discuțiile de la mesele de șah și se adună ciorchine pentru a-și da cu părerea despre cum trebuie lansată biata pasăre, pe unde trebuie să o ia umangozaurul sau pentru a-și face poze, încântați de faptul că se văd ca-n oglindă în timp ce ating cu degetul ecranul, am renunțat la a le face plăcerea, invocând tot felul de motive – ba că nu am baterie, ba că am ceva urgent de făcut, ba că…., ba că…

Acasă, aceeași “distracție” – trei etajere pline ochi de jucării dar copilul vrea să se joace doar pe tabletă. Iar în contextul în care i-am spus că s-a stricat și am ajuns să o folosesc doar în perioada cât este la grădiniță, vestea unui manual digital și entuziasmul oficialilor vis-a-vis de alinierea la trend-ul digitalizării învățământului nu mi-au picat tocmai bine…

Au trecut deja mai bine de trei luni de la momentul când două companii (Holcim România și Read Forward) și două ministere (al Educației și al Mediului) lansau în București primul manual digital al României, sub numele de “Lecția verde. Creează-ți mediul!”, moment în care Remus Pricopie decidea, pentru noi toți, faptul că digitalizarea învățământului este un lucru bun… Am descărcat atunci aplicația, am văzut despre ce este vorba, pe undeva plăcut surprinsă de faptul că lecția nu este una de geografie, de matematică sau de istorie, ci una despre natură și despre protejarea mediului.

De-atunci și până acum, am citit inclusiv articole legate de simbolurile masonice cuprinse în aplicația destinată școlarilor și am urmărit nenumărate documentare privind viitorul copiilor în contextul erei digitale. Părerile sunt împărțite. Unii sunt încântați. Alții sunt sceptici. Unii sunt clar împotrivă. Având deja nostalgia stiloului cu cerneală, a foii de hârtie pe care trebuie să o scoatem la lucrări, a colțurilor îndoite la paginile cărților, fac parte dintre cei din urmă.

Cu toate acestea, abia ieri am realizat faptul că rolul meu ca părinte NU este acela de a mă împotrivi. Da, un simplu telefon și o discuție deloc constructivă (din ciclul lasă că știu eu cum e mai bine!) m-au făcut să realizez faptul că menirea mea de părinte NU este aceea de a mă opune schimbării, ci – iar acum revin strict la problema digitalizării învățământului – de a mă asigura că informația a fost bine înțeleasă, indiferent de suportul de pe care a fost transmisă. Așa cum mașina de scris a fost înlocuită de calculator, probabil momentul când în ghiozdanul copiilor nu vor mai exista manuale cu coperți cartonate, plastilină, creioane colorate și blocuri de desen este doar o chestiune de timp.

Da, ieri am avut revelația faptului că rolul meu este acela de a-mi susține și de a-mi ajuta copilul și nu de a-l obliga să facă lucrurile așa cum le-am făcut eu la vremea mea. Ceea ce va trebui eu să fac, în calitate de părinte, va fi să veghez la păstrarea echilibrul între lumea virtuală și cea reală: odată tema încheiată, să-mi iau copilul de mână și să-l duc într-un parc. Sau la o expoziție. Sau la un spectacol. Sau pur și simplu la bunici.

Ceea ce trebuie să fac ca părinte este să accept că lumea este în schimbare. Ce sens ar avea oare să mă opun ei, pe considerentul pe vremea mea, eu am făcut așa…

"Pe liniuță, că ne întâlnim cu Mihai” sau despre Danone, din spatele ușilor închise

Întâlnirea fusese stabilită pentru ora 9,45. Am ajuns prima iar în timp ce încercam să îmi dau seama la care intrare ar trebui să aștept, am scos aparatul și, plimbându-mă înainte-înapoi, am făcut câteva poze. Când am ajuns la văcuță, din ghereta gardianului am fost interpelată dur: Domnișoară, cine ți-a dat voie să faci poze?! Zâmbitoare, am răspuns că sunt venită pentru o vizită la fabrică, cum ar veni sunt în misiune și nu fac decât ceea ce se așteaptă de la mine…

danone1 danone2 danone3

În timp ce doamna gardian își exprima nemulțumirea față de mine și aparatul meu, dintr-o mașină a coborât un băiat și a întrebat unde este intrarea pentru zona birourilor. Mi-am dat seama că este venit pentru același lucru, faptul că la volan era o fată mi-a dat încredere și uite-așa, din două vorbe, am scăpat de privirile incriminatoare ale cerberului urcînd în mașina lor, mașină în care, pe bancheta din spate, trona cel de-al treilea membru al familiei, un băiețel simpatic ce mi-a explicat cum stă treaba cu apa cu bule și cu cea care nu curge atunci când răstorni sticla…

Odată ajunși și debarcați, am intrat la recepție, am fost preluați, au venit și cameramanul și al treilea controlor de calitate, am urcat pentru a o cunoaște pe doamna care se ocupă de partea de calitate la Danone și am fost informați că trebuie să ne lăsăm acolo, pe o masă, majoritatea lucrurilor (bijuterii, ceasuri și, stupoare, aparatele foto). Am cerut, nedumeriți, să ni se reconfirme partea cu aparatele de fotografiat, a rezultat o mică discuție au voie-n-au voie-stai-să-întreb, dar în timp ce ne debarasam de accesoriile mai mult sau mai puțin valoroase, a venit răspunsul cum că da, putem face poze. Așadar ne-am întors la ghereta doamnei gardian, loc unde am primit ecusoane și ne-am legitimat, apoi am intrat într-o altă clădire, de unde a început odiseea cum se face iaurtul Danone.

Echiparea: halate, botoșei, mănuși, bonete, ochelari și dopuri de urechi. În timp ce mă metamorfozam într-un cocon mă gândeam, cu stupoare, la faptul că în maternități vizitatorii primesc doar câte un halat de-unică-folosință-dar-în-mod-cert-refolosit… Ce-o fi cu iaurtul de-i mai prețios decât un nou-născut aveam să aflu de cum am trecut de prima ușă…

danone5 danone6 danone7

danone8 danone9 danone10

De la camera de prepasteurizare și până în hangarul cu stive de lăzi de iaurt, am intrat peste tot și ni s-a explicat detaliat tot procesul. Am aflat că laptele venit de la ferme se supune unui tratament termic și unui set complet de analize, că se degresează pentru ca apoi să se amestece în combinații variabile cu smântâna rezultată, că există nenumărați parametri și denumiri, gen iaurt ferm (“laptele din pahar” care este supus fermentării) și iaurt brasat (cel care fermentează), că există un cod al culorilor în care galben înseamnă că este în producție, violet reprezintă dezinfectarea tancurilor de stocare, negru indică spală-mă iar verde confirmă spălarea și dezinfectarea, că totul este monitorizat într-o încăpere foarte friguroasă denumită creierul fabricii, unde, în jur de zece calculatoare rulează date, cifre, culori, totul fiind ținut sub control și strictă observație… Am văzut unde se adaugă fermentul, am intrat în spațiul pentru microbiologie unde ni s-a vorbit despre evaluarea organoleptică, despre contraprobele care se țin la o temperatură de maxim 10 grade până după termenul de expirare marcat, pentru a asigura faptul că iaurtul trebuie să fie bun de consum chiar și la două zile după depășirea acestuia, despre capacitatea de a retrage de pe piață produse care nu corespund normelor chiar înainte de a exista reclamații, despre limitele de aflatoxină, despre respingerea laptelui care conține inhibitori (adică provine de la animale tratate cu antibiotic), despre faptul că laptele este supus analizelor încă de la fermă, de către furnizor, apoi de către șofer, care chiar de la plecare face o analiză de prospețime și o analiză de temperatură iar apoi pe parcursul drumului face probe medii, despre reluarea analizelor la descărcarea laptelui, despre păstrarea de contraprobe pentru a putea identifica lapte contaminat, despre PH, substanță uscată, milkoscan – aparat ce, în doi timpi și trei mișcări, conferă informații despre proteine, punct de îngheț (crescut în cazul laptelui “subțiat” cu apă), aciditate, recalibrându-se automat la fiecare oră. Ni s-a spus despre schema de control care există pentru celelalte materii prime, despre preparatul din fruct care se importă, despre obligația furnizorului de a face seturi peste seturi de analize astfel încât să livreze conform clauzelor contractuale, despre auditarea de către Danone a standardelor de calitate impuse intern, la nivel de furnizor.

danone12 danone14 danone15

danone16 danone19 danone20

Ni s-a vorbit despre sistemul clean in place, despre multiplele cursuri de instruire a personalului Danone, despre oamenii de laborator care trec prin diverse stagii de practică sub ochiul atent al celor cu experiență, despre cei minim doi ani care trec până ce un membru al echipei de laborator să poată lua decizii referitoare la produsul finit. Am aflat despre echipele de analiști și specialiști care lucrează pe diverse arii de specializare, despre responsabilitățile șefilor de echipă, despre specialistul în metrologie – cel care verifică și se asigură că aparatura funcționează perfect – despre postul de trainer și despre cel de responsabil cu performanța… Context în care doamna de la calitate ne-a spus că ea, fără nicio rezervă sau ezitare, consumă iaurt chiar dacă termenul de garanție a fost depășit cu o săptămână, acest lucru fiind dovada vie faptului că standardele Danone se respectă cu strictețe!

Am aflat că la Danone se lucrează 7 zile din 7, timp în care mașinării automatizate și tot felul de aparate verifică aciditatea, numără bucățile de fructe din produsul importat, detectează alergenii, verifică mediile de cultură, analizează și categorisesc patogenii, măsoară numărul de celule somatice, ventilează aer rece, transformă în câteva secunde bucăți de carton în cutii sau pahare pline cu produs finit Danone.

Ni s-a spus că se procesează apoximativ 200 de tone de lapte crud pe zi, lapte care provine de la 40-50 de ferme din toată țara iar că procesul de fabricare, de la livrarea materiei prime până la scoaterea pe piață, este de 48 de ore. Ba chiar 72 în cazul lactatelor pentru copii, acestea trecând prin filtre suplimentare de verificare!

Stație de epurare a apei, sistem de filtrare și de purificare a aerului, sistem de management al deșeurilor, aparatul cu raze X, curățarea cu peroxid uscat și aspirarea paharelor de plastic venite de la furnizorul specializat, totul funcționează cu precizie. Da, la Danone, practica bate pare-se chiar și teoria!

Am întrebat multe lucruri și am primit multe răspunsuri. Conform celor care ne-au însoțit, NU se pune problema retragerii de la raft și a repasteurizării laptelui atunci când se apropie termenul de garanție, pare-se că nici nu auziseră de așa ceva! Râzând m-au întrebat cum ar fi posibil să desfacă manual tone de cutii și să le verse într-un container… tot râzând le-am răspuns că nu-mi imaginez că s-ar face manual, ci, desigur, la fel de… automatizat!

Iar la final de vizită a urmat partea de testimonial, ce ne-a impresionat, la ce ne așteptam… Ei bine, pe mine m-au impresionat oamenii. Nu mașinile, nu pistoanele, nu cele 10 secunde de transformare a unei coli de plastic în zeci de pahare de iaurt. M-au impresionat oamenii prin convingerea cu care vorbesc despre ceea ce se întâmplă în fabrică. Indiferent de ceea ce îi motivează să o facă.

La ce mă așteptam? Sincer?! La a vedea ceva ce m-ar face să cumpăr Danone! Ceea ce însă nu s-a întâmplat. Aerul steril din pahar, folia perfect lipită astfel încât să acopere etanș gura paharului, nenumăratele analize de laborator, condițiile de stocare, verificările și reverificările numărului de microorganisme nu compensează:

  • laptele praf care, DA, se folosește! Pentru a da o anumită consistență, pentru a da constanța de gust și de textură produsului finit, pentru…, pentru… Nu are importanță. Se folosește!
  • procesul de fermentare care NU este unul natural! Fermenții provin de la producători și se aduc la fabrica Danone vii, dar… CON-GE-LAȚI! Explicația o constituie faptul că laptele pasteurizat nu mai fermentează. Vă invit să faceți un test simplu: fierbeți lapte și apoi lăsați-l într-un vas, la temperatura camerei. Fără a folosi smântână, așa cum am făcut-o eu. Fermentează, garantat. Încet și si(n)gur. Desigur însă, fără a deveni cremos…

Ca o concluzie: eu una voi continua să NU cumpăr Danone, chiar dacă am văzut cu ochii mei cum mașinăriile lucrează la foc automat (deși unele sunt atinse de patina timpului) iar oamenii sunt devotați și acționează cu convingere. Auto-motivați sau instruiți, cu drag sau de frică, nu știu… cert este că, așa, cu coada ochiului, l-am văzut pe Bau-bau…

danone13 danone17 danone18

Bau-bau care la Danone poartă numele de Mihai. Am înțeles-o în timp ce ne-am abătut de la zona pietonală marcată cu galben, moment în care am auzit-o pe doamna de la calitate atrăgând atenția: “Pe liniuță, că ne întâlnim cu Mihai…”

ABC-ul recomandărilor medicale. Antibiotic. Biberon. Cezariană (partea I)

Partea I – ANTIBIOTICUL

Acum zece ani, am fost la un pas de a rămâne surdă. Totul a pornit cu o otită ce părea ușor de “tratat” cu antibiotice, otită ce a degenerat astfel încât după trei săptămâni de eritromicine-oxaciline-peniciline alternate după bunul plac al medicului la care mă tot duceam, aveam ambele urechi atât de infectate încât, la vizita pe care am făcut-o altui medic, mi s-a spus că timpane sunt atinse și că sunt șanse mari ca, pe la 40 de ani, să port aparat auditiv. Cu tot tragismul constatărilor și negrul previziunilor, cert este că după o lună de chinuri și antibiotice care mi-au dat organismul peste cap pentru o bună perioadă de timp, otita buclucașă a fost învinsă simplu și rapid de către o doctoriță ce studiase în Olanda, ei bine ea, prin aspirări și pansamente locale îmbibate cu niște soluții divers colorate, combinate cu un anti-alergic care la acea vreme era ceva complet nou pe piața de medicamente din România, m-a făcut bine.

De-atunci și până în ziua de azi, nu am mai luat niciodată antibiotic, pentru nimic. Mai mult de atât, cu răbdare și păstrând o atitudine rezervată vis-a-vis de recomandările medicilor, cu două excepții (dictate de rezultatul la analize făcute ad-hoc) am reușit să-mi țin și copiii departe de antibiotice, deși de fiecare dată ne sunt prescrise la modul imperativ.

Iar pentru că la noi a mers fără, mă tot întreb de ce mai toți părinții dau antibiotic pentru roșu în gât, pentru tuse, pentru nasul care curge… Dau acum și iar dau peste câteva săptămâni, tot așa, un cerc din care nu mai ies, timp în care se uită șocați la noi, cum bem apa direct de la frigider, cum mâncăm înghețată, cum umblăm cu capul descoperit când sunt 5 grade afară sau stăm în hanorac atunci când toată lumea poartă geacă…

Într-o primă fază, am fost tentată să dau vina pe medici, vai-vai cum recomandă ei antibiotic fără să clipească măcar, cum ascultă ei ascultă copilul la plămâni, se uită la mucul gălbui ieșit victorios din nas, mai o privire la gâtul inflmat și gata, e clar nevoie de antibiotic! Dacă face și febră, păi nici nu se mai discută, nu tu exsudat, nu tu antibiogramă, nu nimic, direct rețeta!

Apoi însă, tot studiind “fenomenul” printre alți părinți ca noi, am realizat că asta se vrea, că părinții nu îi mai pun copilului șosete cu oțet, că rar copilul mai este lăsat să doarmă atunci când are febră, că paracetamolul lipsește din dulap pentru că este mai confortabil pentru psihicul părintelui să lovească răul din rădăcină dând direct antibiotic, că infecție bacteriană și infecție virală au devenit sinonime nu (neapărat) pentru că medicul se grăbește ci pentru că părintele nu mai vrea să piardă timpul cu o analiză sau așteptând să vadă cum și încotro evoluează ostilitățile…

Puțini acceptă faptul că febra este felul corpului de a se lua la trântă cu boala, puțini știu că tusea nu este o problemă în sine ci doar un mecanism de apărare…

De ce scriu aceste rânduri? E simplu: în ultimele două săptămâni, ni s-a recomandat de tot atâtea ori să le dăm copiilor antibiotic. Ca de obicei, am ignorat 80% din pomelnicul din rețetă și le-am dat copiilor pilule homeopate, siropuri de plante, le-am pus șosete cu oțet, am lăsat nasul să curgă nestingherit în timp ce alții-și conectează copilul la aspirator, am pus câte-un supozitor cu paracetamol, celui mic i-am făcut niște aerosoli iar printre episoadele de febră ne-am jucat pe afară…

1 2

4 3

Dap, iar nu le-am dat antibiotic și uite că sunt bine-sănătoși! Ca de fiecare dată de altfel…

(urmează Biberonul și Cezariana)

SCRIU ARTICOL – 150 EUR

În timp ce Valentin deja își încheie articolul pe temă dată, eu citesc pentru a zecea oară următoarele rânduri: BizCaf.ro, site-ul de anunțuri gratuite locale special creat pentru a ajuta utilizatorii să vândă si să cumpere local produse sau să își ofere serviciile repede și ușor, dorește să afle despre prima voastră experiență, atât în calitate de vânzător, cât și de cumpărător, cu site-urile de anunțuri gratuite. Scrie pe blogul tău despre prima experiență amuzantă/interesantă pe care ai avut-o cumpărând sau vânzând un produs prin intermediul unui site de anunțuri gratuite.

Din lipsă de idei, intru pe anunțurile de București, unde citesc despre un jurist care se pricepe la redactare documente și-și dorește o colaborare sau chiar o angajare, despre un apartament de două camere, cu aer condiționat, zugrăvit, ușă metalică, termopane, care costă 39 000 euro, despre un decantor de ceară tradițională (poate-mi deschid un salon…), despre un producător de hrană vie pentru animale insectivore, gen reptile gecko, agame, țestoase, cameleoni, dragoni, salamandre, tarantule, broaște, șopârle, axolot, etc….

Ce-i aia axolot, nu am curiozitatea să caut pe Google, dar, ca idee, nu pare ceva complicat ceea ce face omul pentru a-și câștiga banii… crește un gândăcel, ba chiar și-un viermișor… cu-n stomac tare se fac bani buni din așa ceva!

Complicat însă mi se pare ce trebuie să fac eu pentru a câștiga 150 de euro… Să scriu un articol despre prima experiență amuzantă/interesantă pe care am avut-o cumpărând sau vânzând un produs prin intermediul unui site de anunțuri gratuite  nu prea am cum, nici n-am vândut și nici nu am cumpărat… dar hai să-ncerc să scriu despre ceva ce-am vrut să primesc gratis de pe un site de anunțuri gratuite!

***

La începuturile acestui blog, când obiectivul principal era acela de a scăpa de toate lucrurile inutile din casă, am intrat pe cel mai cunoscut site cu lucruri gratis pentru a vedea cum decurg lucrurile pe acolo.

Mi-a plăcut ideea lor și felul cum au pus lucrurile cap la cap pentru a reuni  oameni care dau chestii cu oameni care au nevoie de ele, cum printr-un mecanism foarte simplu ceea ce unul nu vrea îl poate face fericit pe altul.

Navigând atunci alandala printre haine, cărți, pantofi, șuruburi de toaletă (nu, nu este o glumă!), mi-au căzut ochii pe o bluză.

Eu, cea care scotea din casă haine, îmi doream acum cu disperare o bluză cu, atenție, PAIETE – eu nu am purtat în viața mea ceva cu paiete! – și de un albastru… infinit – albastru e una dintre culorile în care eu una chiar nu mă îmbrac!

Mi-am făcut cont, m-am înscris pentru haină…

3 5

Am așteptat cu înfrigurare desemnarea câștigătoarei, timp în care am visat bluza, m-am imaginat îmbrăcată cu ea…

Dar n-a fost să fie… ar fi fost probabil prea ironic…!

Haine. Lucruri. Servicii. Cerem, primim… În concluzie și, desigur, complet hazardat, spun: VREAU SĂ CÂȘTIG CEI 150 DE EURO!!!! :-)

Cum a fost prima dată?

Ne-am cunoscut în 2006. Nu mai atinsesem una ca ea până atunci. Sincer să fiu, nu mai pusesem mâna pe niciuna alta până atunci. La școală doar, dar asta nu se pune, nimic serios.

Eram de trei săptămâni împreună și încă îmi era teamă să o scot în oraș, să o ating măcar. Până într-o seară când am primit vizita unui prieten.

– Dacă ție ți-e teamă, o scot eu! mi-a spus.

– Nu, hai că o fac eu! am spus pe un ton nu tocmai hotărât.

A fost bine, nu cum mă așteptam, doar acceptabil. Era destul de nervoasă iar eu nu eram obișnuit cu așa ceva.

După vreo trei ani, când tocmai începusem să ne cunoaștem mai bine, m-a lăsat. Brusc, fără preaviz. M-a lăsat în stradă. M-a făcut de râs. M-a lăsat ziua în amiaza mare, în Piața Presei Libere, în văzul și amuzamentul tuturor. N-a mai vrut. Am rugat-o, am implorat-o. Nu și nu! M-am certat cu cei care mă înjurau că nu știu să mă port cu ea. După câteva minute bune, am reușit să discutăm mai calm pe un trotuar, la umbră. Mi-am dat seama că nu vom avea niciun viitor împreună. I-am spus adio pe o bucată de hârtie ce-o aveam la mine.

N-am putut să stau prea mult fără și după nici o lună eram în compania uneia mai tinere, mai zvelte, dar cam ușuratică și cheltuitoare. Din cauza ei era să am de-a face și cu poliția. Mă împingea să fac lucruri nebunești. Într-o zi am fost invitați la ai ei iar la plecare m-au rugat să o las o noapte acolo. M-am întors după ea a doua zi. Era schimbată. Mergea ciudat. Am observat asta și în următoarele săptămâni, dar nu se putea discuta cu ea. Mă gândeam să îi întreb pe ai ei, dar îmi era teamă, mai ales că simțeam o complicitate. Am continuat așa, dar ceva nu era în regulă cu ea. Până într-o zi când vecinul meu îmi spune “Felicitări! Când vine pe lume?”.

Am dus-o imediat la ai ei și am avut cu toții o discuție. I-am întrebat ce s-a întâmplat atunci. Ea tăcea iar ei dădeau vina pe mine, că n-am știut să mă port, că aș fi lovit-o, că n-am fost atent… Nimic adevărat din toate astea, așa că am luat decizia să o părăsesc.

Acum sunt cu alta, frumoasă tare. De nici doi ani nu suntem împreună, dar mi-a făcut figura de vreo trei ori, iarna, pe un ger cumplit, vara, când ne întorceam de la mare și într-o noapte, anulându-mi astfel tot programul de a doua zi. Dar nu mă mai supăr. De fiecare dată când are toane, am o alta de rezervă.

Scriind aceste rânduri, ar trebui să recunosc că pe undeva am avut și eu o vină. Prima nu a vrut să mă lase, am aflat asta când deja era a altuia. Draga de ea nu mai avea benzină,  pana prostului, cum se spune pe la noi. Sigur nu m-ar fi făcut de rușine exact în giratoriul din Piața Presei. Pe biletul pe care i-l lăsasem pe parbriz scrisesem scurt, VÂND OPEL – 3000 EUR.

Opel Astra G_1 Opel Astra G_2 Opel Astra G_3

În cazul celei de-a doua, la fel, poate că nu m-am purtat cum trebuie, însă am o îndoială că gâlma aceea de pe cauciuc nu cumva apăruse în ziua în care a trebuit să o las la ai ei, în service fiind rechemat. Am vândut-o postând două anunțuri, unul cu plată prin SMS și unul pe un site cu anunțuri gratuite. Am vândut-o primului care m-a sunat. Văzuse anunțul pentru care nu plătisem.

Opel Astra H_5 Opel Astra H_3 Opel Astra H_4

Actuala este o mașină frumoasă, spațioasă, puternică și deși mă lasă când mi-e lumea mai dragă, calul de dar nu se caută la dinți. Și nici bilet nu-i pot pune.

VW2 (1) VW2 (2)

Facem economii

În loc să dăm banii pe iaurt, ni-l facem noi!

De ce facem economii? Păi… știți voi, factura la curent… unde mai pui că între timp am aflat cum stă treaba cu inducția!

(Acesta a fost al patrulea și ultimul articol cu care m-am alăturat campaniei Blogchef.ro – Gătim ce poftești!, în care Andreea Pătrașcu, Cetin Ametcea, Sebastian Bârgău și Radu Bazavan se luptă pentru titlul de „Blogchef”, powered by BEKO)

Povestea prințului sau povestea porcului? Idealul transpus în realitate

N-am avut bonă decât pentru câteva luni. Puțin timp, dar suficient pentru a afla niște lucruri care, puse cap la cap cu ceea ce am mai văzut, cam fac regula în materie de ce așteptări are o femeie de la un bărbat.

Caz concret: Doamna Steluța

Doamna Steluța este o femeie care a născut și crescut cinci copii. Cinci. Este o femeie care a lucrat 30 de ani ca infirmieră. Și-a crescut copiii de una singură, în timp ce lucra. În nopțile când era de gardă, lua de acasă așternuturi și-i culca pe cei mici la spital, pe unde găsea vreun pat liber. Ajunsă dimineața acasă (cu tramvaiul, nu avea ea nici mașină, nici bani de taxi) îi trimitea pe unii la școală, pe unii la grădiniță, cei mici rămâneau acasă – în funcție de vârstă și de situație. Când dormeau ei, mai ațipea și ea. Dacă nu era altceva de făcut prin casă sau dacă nu lua vreo mamă de bătaie. Pentru că la întrebarea de ce ești așa de obosită, te-au obosit bolnavii?! ea nu avea niciodată răspuns…

Doamna Steluța ar fi putut avea și al șaselea copil. Copil pe care și l-a dorit – nu l-a făcut pentru că așa s-a întâmplat – dar care s-a născut prematur, la 5 luni, din cauza unei bătăi primite pentru simplul fapt că s-a dus să-și caute bărbatul la amantă.

De câte ori am întrebat-o de ce nu a divorțat, mi-a răspuns la fel. Și pe cine să fi luat? Pe unul care să-mi batjocorească fetele? Prima dată motivul mi s-a părut suficient. Dar, pe măsură ce timpul a trecut iar ea mi-a mai povestit una-alta, mi-am dat seama că alta a fost cauza. Femeie l-a iubit pe omul ăla. Șase copii nu se fac din nimic, puterea de a crește cinci copii nu vine din nimic… L-a iubit și-l iubește și acum. În lunile cât a stat la noi nu a fost nicio perioadă în care să nu o vedem cu vânătăi. La început o întrebam ce-a pățit, ea îmi spunea că de la aragaz, că de la ușa de la balcon, că de la … că de la … Dar nu, nu erau de la…., ci erau DE LA…!

Doamna Steluța are copii ce acum sunt aproape de-o vârstă cu noi. Au făcut cu toții facultate, niciunul nu fumează, niciunul nu bea. Din cei cinci, trei lucrează în străinătate, unul în Austria, unul în Italia și unul în Cipru. Îi trimit bani, au ajutat-o să-și schimbe mobila, vin de sărbători, o sună tot timpul. Toți îi sunt APROAPE, toți o respectă, toți o ascultă.

O femeie cu cinci copii și cu un serviciu lucrat în ture, fără pauze. O femeie vrednică, ce nu a mâncat mâncare făcută de altcineva, ce nu a avut pe nimeni să o ajute cu curățenia, cu copiii… cu nimic!

O femeie care după ce a ieșit la pensie s-a angajat imediat ca bonă. Pentru că are pensia mică iar unul dintre copii are dantura proastă și-și face o lucrare, pentru că o fată trebuie măritată și are nevoie de lucruri… etc. O femeie cu frică de Dumnezeu. O femeie care la vremea ei a fost atât de frumoasă încât toți o vroiau. Toți, mai puțin bărbatul ei, cel care atunci când a bătut-o nu a bătut-o din gelozie ci pentru că așa i se năzărea lui, cel care atunci când a lipsit de acasă cu lunile nu s-a întrebat pe unde dorm copiii, cel care atunci când a mâncat nu s-a întrebat din ce bani s-a cumpărat mâncarea și nici nu s-a minunat de cât de bună este…

***

1Deci, ce așteptări avem noi femeile de la bărbați? Dacă ne bat, ne bucurăm că măcar nu beau. Dacă pierd banii la pariuri sportive, ne bucurăm că au totuși un serviciu. Dacă umblă lerla, îi iertăm pentru că-și fac timp să repare și chiuveta.

Da, fără nicio îndoială, noi femeile avem adânc înrădăcinat în minte faptul că se poate și mai rău.

Cine oare mă poate contrazice când spun că, atunci când vine vorba de bărbați, nu ne raportăm niciodată la ideal? Ani la rând visăm la prințul din poveste dar sfârșim prin a ne mulțumi cu…. povestea porcului…