Cine îmi mai spune că viața e perfectă?

Amintiri răzlețe…

….învățam la istorie și nu pricepeam ce-i cu vizigoții – pentru mine nu avea nicio noimă să rețin date de genul când au migrat, ce au invadat, în ce bătălii au învins și de către cine au fost conduși. Iar pentru că nu pricepeam, mă cramponam. Și, desigur, plângeam. Ca de fiecare dată când aveam impresia că nu voi lua nota 10 la lucrarea de a doua zi. După încercări repetate de a-mi explica ce și cum și de a-mi calma istericalele, mama a exclamat râzând Diana, dar NU ai cum să-i cunoști! Ar fi putut să țipe. Ar fi putut să-mi dea o palmă.

… vopseam ouăle de Paște. Adunam din curte trifoi, fire de iarbă, frunzulițe. Le lipeam apoi pe ou, mama tăia bucăți din ciorapi de mătase, legam oul cu ață, apoi îl scufundam în apa colorată. Îl scoteam, tăvăleam pe coli de hârtie, apoi după ce se usca, scoteam ciorapul și frunzulița, admiram modelul… totul cu migală, niciun gest făcut la repezeală. Era ritualul vopsitului ouălelor.

…. ziua mea. Mama mi-a făcut un tort în formă de două inimi îmbinate, una de ciocolată, una cu o glazură roz.

… mama plângând pentru că s-a tăiat maioneza. Mereu mă întrebam de ce maioneza o face pe mama să plângă…

… mama la serbările de sfârșit de an: mereu perfectă, în vreo rochie vaporoasă, cu părul blond buclat, pleoapele fardate, unghiile alungite și vopsite în roșu. Nu precum o femeie “aranjată”, ci ca o lumină.

… mama așteptându-mă pe hol, dimineața la ora 5, să ajung de la gară. Apoi asezându-se în bucătărie și ascultându-mă povestindu-i de la facultate. Sorbindu-mi vorbele. La ora 5, fericită că mă vede, niciodată grăbită să se culce la loc. Împlinită prin venirea mea acasă.

… mama stând lângă mine și ascultându-mă plângând, disperată din cauza coșurilor – ea la rândul ei cu ochii în lacrimi. Ani mai târziu, mi-a spus că, în clipele acelea, s-a simțit mai groaznic ca oricând. Sentimentul de neputință era teribil – se uita la mine și, dacă s-ar fi putut, mi-ar fi dat pielea ei…

… mama înainte să moară. Am observat schimbări în felul în care arăta, dar am vorbit o singură dată. Brutal, am strigat la ea mama, dacă ai cancer, faci ce trebuie făcut! Mi-a răspuns râzând da, Diana, îmi tai și capul dacă e nevoie! Dar a fost atâta demnitate, atâta blândețe, atâta putere și stăpânire de sine în felul în care a dus boala, încât nu m-am gândit nicio clipă că nu va trăi veșnic.

***

Mama. Dacă ar fi trăit, astăzi i-aș fi urat la mulți ani. Apoi, în mod egoist, aș fi vorbit de mine, m-aș fi plâns că nu am dormit noaptea, că nu știu ce să fac cu serviciul… Am fi sfârșit prin a râde amuzate. Iar după ce aș fi închis telefonul, n-aș mai fi avut nicio îndoială că viața e perfectă.

Simplu ca bună ziua!

Tot și totul se evaluează. Proiecte, performanțe, totul începe cu o evaluare, se desfășoară sub imperiul evaluărilor, există prin … evaluare. Încă de la primul țipăt, copilul este evaluat. Primește un scor. Apoi de la grădiniță înainte, o ține tot într-o evaluare. Pe măsură ce crește – evaluat de alții, începe la rândul lui să evalueze, să se auto-evalueze, să-și evalueze Relația, relațiile cu cei din jur, ajunge să-i evalueze pe cei care l-au evaluat…  Simplu sau complicat, trăim, în mod cert, era evaluării.

Până mai deunăzi, habar nu aveam că și un blog se evaluează. Împinsă de împrejurări, am ajuns la punctul la care a trebuit să zic cât valorez… Păi cum așa, cât valorez?! Am întrebat în dreapta și-n stânga, noroc că mi-a dat cineva un pont cum că există ceva ce se cheamă stake tag, locul unde printr-un simplu email unde poți afla cât/cum/ce valorezi.

Bună ziua, bună ziua, am trimis un email, am primit un email și uite-așa am intrat în rândul lumii fluturând “rezultatul analizei asupra potentialului de advertising pentru blogul dumneavoastra”.

Este vorba despre cifre – că tot îmi plac mie… – referitoare la prezenta în social media (sic!), interactivitatevaloare traficfidelitate, valoare SEO – iată doar câteva dintre cuvintele recent intrate în vocabularul meu, cuvinte care se traduc prin ceva bine de știut: potentialul de advertising al blogului.

Iar acum că știu cum stau, nu-mi rămâne decât să… scriu. Să scriu în continuare, cu vervă – mereu, inspirație – când am și… cu urechea ciulită la ofertele de cumpărare de servicii ce se publică în mod regulat! :-)

Simplu ca bună ziua!

Telefonul. Cu bune și rele…

Ziua de astăzi s-a pliat pe rutina obișnuită. Cu excepția faptului că am rămas 3 în loc de 4, pe motiv de vizită la părinți a lui V.

Zi frumoasă, cu soare, căldură, drumul până în parc a fost o plăcere, cel mic a adormit pe negândite, am ajuns, m-am așezat pe banca cea mai însorită, cel mare a sărit la trambulină, apoi s-a plimbat cu atv-ul, timp în care eu am stat și m-am gândit ce relaxant este să nu ai telefon (nu mi se mai deschide, orice i-aș face…). Dacă-l l-aș fi avut, aș fi fost tentată să intru pe nuș-ce-site, să scriu pe blog… și tot așa… timpul ar fi trecut și iar aș fi făcut lucruri mai puțin importante decât a sta efectiv cu cei mici, nu aș fi studiat succesiunea de mutrițe haioase pe care le face cel mic atunci când doarme încruntat, m-aș fi uitat doar cu coada ochiului la ce salturi face Bogdan la trambulină, etc.

Toate bune și frumoase, s-a făcut ora prânzului, am pornit spre casă. Pe drum, opririle obișnuite, cumpărăturile obișnuite. Și o oprire specială pentru a cumpăra aleze pentru câine.

De-aici… a început distracția. Cum nu mai aveam prea mulți bani rămași, dau cardul. Aud: Fonduri insuficiente. Poftim?! F-O-N-D-U-R-I I-N-S-U-F-I-C-I-E-N-T-E. Oo-ou, păi abia intrase un salariul vineri! M-am panicat. Dar rău de tot, nu așa! Las două pachete, rămân cu două pe care le-am plătit cu ce-am mai adunat de prin buzunare și fuga-fuga cu căruciorul la atm, ooooh, da, aveam minunata sumă de 28,30 lei…

În mintea mea era un singur gând, acela că am nevoie de un telefon să-l sun pe V. Iar fuga-fuga, acum spre casă, să-l rog vecinul de etaj să-mi dea voie să dau un telefon. Când să cobor din lift, omul, auzindu-ne, deja deschidea, ținând telefonul în mână, vezi că te-a sunat V., uite, apelează de la mine. Apelez, intră mesageria…

Intru în casă, zic să le dau celor mici să mănânce, până sună V. din nou. Deja mă gândeam că a primit mesaj de la bancă, că a fost cardul debitat… Deschid calculatorul, să-i dau un mail, nu mai puteam, eram cu mintea pe punctul de a exploda, avem niște prieteni care au rămas fără bani pe card acum câțiva ani, mă gândeam că a venit și rândul nostru, am fost hacked, dacă tot trăim în era internetului, uite-am rămas fără bani fără să fi scos măcar cardul din buzunar…

Bun, deschid calculatorul, ziceam. L-am deschis și… deschis a rămas. Cu mesajul abonamentul RDS & RCS este suspendat pentru neplată. Nu, nu mi se întâmplă mie asta, mi-am zis. Noroc cu vecinul care sună la ușă, uite, vorbește cu V. Disperată îl întreb dacă a primit mesaj de debitare a contului, el cică nu, dar sună să vadă de ce nu mai sunt bani. Calm, probabil pentru că mă auzea pe mine cum fac :-D

Vecinul îmi lasă un alt telefon ca să mă sune V. Au fost 5 minute lungi. Luuuuungi. Dar după care a sunat V., era ceva cu niște fonduri virate de pe cardul de credit, n-am înțeles prea clar dar oricum important era că nu am fost prădați! :-P

Bucurie mare, spăl vasele liniștită, hai din nou pe-afară. Mai subțire îmbrăcați, dacă dimineață ne-am copt, am zis că-i și mai cald. Dar nici cald nu a fost și ne-a mai prins și ploaia! Ne-am adăpostit sub cupola de la Circ până a trecut, a ieșit apoi iar soarele, totul mirosea a iarbă… Dacă aș fi avut telefon, l-aș fi sunat pe V. să-i spun că ne-a prins ploaia. Să-l întreb dacă nu cumva a ajuns și vine să ne ia c-o umbrelă. Așa, m-am conversat cu Bogdan pe tema ploii… i-am spus că-mi place când plouă, că se curăță aerul, el cu o logică perfectă m-a întreabat de ce, era murdar? …

Acum, pe seară, zic: lipsa telefonului face viața mai frumoasă. Atâta timp cât… îl ai! :-D

Estetica… postmodernă

Știam că am pe undeva o poză care-i plăcuse fratelui meu acum ceva vreme.

În condițiile în care nu-mi plac absolut deloc tatuajele – mai ales la femei – iar clasicul minuscul fluturaș de pe gleznă mi se pare la fel de aberant precum orice ideogramă, nume de iubit, karmă inversată sau trandafir bengalez impus pielii pentru eternitate, fata din imagine este – pentru mine cel puțin – de-a dreptul spectaculoasă.

Ei bine, da, cârlionții de viță-de-vie ce-i atârnă sub sâni și bufnița cu ochii cât cepele mi se par la fel de frumoși și de firești precum felul în care-și ține părul răvășit într-o parte…

Ar fi ușor și la îndemână să reduc totul la pentru fiecare regulă există o excepție, dar ce am gândit când am văzut poza a fost atât de deosebit și de diferit față de tot ceea ce am simțit și crezut vis-à-vis de tatuaje și tatuare, încât chiar nu știu cum să înțeleg această reacție atât de atipică a mea…

M-am contrazis și răs-contrazis cu oameni care au încercat să mă convingă că tatuarea este o formă de exprimare artistică, că nu e treaba atât de simplă pe cât pare, că tatuajul a fost de-acum mii de ani un act ritualic cu semnificații multiple… Da, da, am priceput, oamenii se tatuau pentru a marca apartenența la un trib, pentru a-și defini abilitățile de războinici… și dintr-o mie de alte motive care pe mine mă lasă indiferentă, cu toată frumusețea și logica lor.

Ani la rând mi-au rămas întipărite în minte niște replici dintr-un film: Ce-ți mai face băiatul? Are o nouă prietenă. Și, cum este? Ți-a povestit despre ea? Nu e nevoie. Mă uit la tatuajele ei și știu totul despre viața ei… Ce amuzante mi s-au părut, era chiar “actul ritualic plin de semnificații multiple” ce degenerase până la limita penibilului…

Nu neg faptul că a fost o perioadă când am urmărit L.A. Ink. Nu mă interesa însă “măiestria” tatuajelor care făceau obiectul fiecărui episod, ci îmi plăceau oamenii din echipă, unii plecau, alții veneau, fiecare cu povestea lui, fiecare cu tehnica lui… Fiecare o rotiță dintr-un angrenaj ce, între noi fie vorba, la marile corporații nu prea pare să existe… :-p

Chiar fratele meu face parte dintre prozeliții acestui gen de manifestare. Pe mâini, pe piept, pe spate, îmi arată la fiecare întâlnire o nouă reușită și-mi povestește entuziasmat despre care va fi următoarea…

E o vorbă care spune nu știi până nu încerci. Eu nu vreau să încerc, nu vreau să știu. Iar până la poza de mai sus, am zis de fiecare dată a, da, ok...

Dar parcă faptul că am găsit frumusețe și senzualitate împreună cu niște desene pe care în mod normal le-aș cataloga drept neroade (cel puțin…) – mă face să devin nu-chiar-atât-de-radicală când vine vorba despre … estetica postmodernă :-p

After hell … "garajul" lies…

O prietenă din urbea mea natală îmi scrie astăzi pe facebook:

Hei, saluti draga mea. Am vrut sa postez asta la tine pe pagina, dar nu a mers.


Iti amintesti de dimineata de dupa unul dintre chefurile noastre memorabile de la garaj in care cantam/racneam/tipam melodia asta si mergeam spre casa prin centru :))

Brusc realizez că, aici pe blog, povestirile despre viața mea pornesc de prin 2000 și-un pic toamna. Nu am scris nimic despre ce-a fost înainte, am pomenit doar așa, vag, despre cum arătam eu pe la 16 ani

Să trecem deci la subiect. Adolescența mea nu a fost marcată de concursuri de miss (nu m-am încadrat niciodată la niciuna dintre categoriile frumoasă / populară), majorate, ieșiri la film, etc., ci de niște chefuri – așa le spuneam noi – la GARAJ.

“Garajul” era un loc unde, la intervale mai mult sau mai puțin regulate, o adunătură de rock-eri mai mult sau mai puțin supărați, mai mult sau mai puțin de aceeași vârstă, mai mult sau mai puțin interesați de părerea părinților sau a cunoscuților, își flutura pletele, exprima dorințele, afirma personalitatea…

Stabilimentul în sine era format din două încăperi – vestibul și… locul de pierzanie. Ne prezentam în ținută “de scandal”, ce cuprindea, în mod obligatoriu, bocanci, materiale negre și accesorii metalizate. Uneori o eșarfă – din aceea mică, pătrată – la gât. Și neapărat părul, ca element cheie. Desfăcut, în lațe, în ochi, cât mai lung, mai lălâi, mai plin de spirit de frondă.

Aduceam fiecare băutură sau o cumpăram cu bani strânși în prealabil, nu mai știu cum ne organizam… oricum nu contează… cert este că ajungeam ca florile, negri prin definiția rock-ului însă curați și parfumați precum zorelele, dar după ce Till urla de vreo două ori du hast, începea… sfârșitul… Beam, ne scuturam, ne zvârcoleam, ne trânteam, unii în alții, unii peste alții…

În vestibul se (mai) vorbea, afară răzbăteam … pe brânci. Căutam poate romantismul cerului înstelat… ce pentru ochi împăienjeniți era mereu înstelat. Aberam savant, visam… băteam câmpii, mai precis :-D

Nebunia lua aceeași formă de fiecare dată, până când, în zori, plecam, care-cu-puteam, spre case…. Urlând, zbierând… up the hill the headstones lie noi îl înțelegeam after hell the headstones lie… nu mai conta… Eram dezlănțuiți și absolut fericiți… În aerul tare, prin muzică, alcool și țigări, purificați…

(va urma)

Legea echilibrului

A fost o perioada cand atat V. cat si eu lucram in Piata Victoriei. Plecam impreuna de acasa, mergeam cu masina, gatiti – sclivisiti, ascultam rock.fm, povesteam, era totul frumos.

Era totul frumos pana intram de pe Paris in Piata Victoriei. Atunci incepeam eu. Taca-taca-taca-taca, haide parcheaza aici, uite acolo loc de parcare, hai mai pui cum nu l-ai vazut, uite si acolo este loc, ce faci, nu parchezi, da’ parcheaza odata, heeeeei, si acolo era un loc, ce faaaci, dar parcheazaaaaaaaa odata!!! Iar daca omul, din motive obiective, logice si de absolut bun-simt nu parca, totul culmina cu lasa-ma sa coboooorrr acuuuum, vreau sa cobooooorrrr!!!!

Stiu, sunt groazinca, sunt omul fara permis care are impresia ca traficul este ceva gen bumpin’cars, mergem din instinct, parcam oriunde este un loc… Daca loc este pe-o banca, de ce mai stam????

Timpul a trecut. Si cum exista o lege a echilibrului, am ajuns sa inteleg de ce V. nu parca pana nu gasea ceea ce cauta. Trec acum pe trotuar cu caruciorul si cu greu razbat prin spatii de nici jumatate de metru ramase intre bara din fata si pereti de bloc… Le spun in minte ca-s nesimtiti, daca deja se repeta figura de mai multe ori intr-o zi ridic si stergatoarele de parbriz…

Concluzia? Respect pentru cei care stiu sa respecte. Tarziu, am invatat si eu de ce unui om cu bun-simt ii ia mult timp sa-si parcheze masina…

Game over… până la toamnă!

De pe Facebook citire:

Dragi SUPERbloggeri – si din punctul meu de vedere astfel sunteti toti – am reusit sa pun si eu calificativele acum. Mi-a fost tare-tare greu de jurizat pentru ca ati avut – cu 2-3 exceptii – toti articole in tema. Si ca sa fiu cat mai obiectiva, nu m-am uitat pe acest grup sau pe pagina de ceva timp si nici in clasament pentru ca voiam sa fie note strict pentru proba. Sunt sigura ca unii se vor supara de calificative, altii se vor bucura. Munca de jurizare nu e niciodata usoara. Eu va spun insa tuturor ca a fost o deosebita onoare pentru mine sa am prilejul de a juriza o rubrica a acestui minunat concurs, devenit competitie cu traditie, frumos creat si gestionat de minunata Claudia Patrascu. Va multumesc din suflet tuturor ca ati participat si pentru ca aici pot scrie doar un numar limitat de cuvinte, va spun de pe acum ca o sa gasiti in aceasta noapte – ori maine de dimineata, dupa cum ma lasa fi-miu – un articol la mine pe blog despre SuperBlog, despre jurizare si o sa vedeti voi despre mai ce. Pana atunci, chapeau in fata tuturor celor care au inscris articole in aceasta proba si in competitie in general!

Hahahahahaha, așadar au mai fost vreo două oi negre, nu numai eu! Amuzată de gândul că fac parte dintre “excepții”, intru să văd dacă am luat 0 puncte din 100 sau dacă am luat totuși 1 punct – pentru poza articolului, desigur! :-D

Ei bine…. am luat 73 de puncte!!! Și încă ceva, chiar și mai surprinzător: nu am coborât în clasament, tot pe locul 63 am rămas!!!

Concluzii:

– competițiile sunt bune pentru piele – emoția scrisului și suspansul așteptării cresc producția de colagen
– competițiile sunt bune pentru curaj – mai ales atunci când regulile pot fi încălcate
– competițiile sunt bune pentru self-esteem – dacă nu ar fi fost cele 60 de puncte pierdute din cauza înscrierii tardive în competiție, blogul meu s-ar fi clasat undeva pe locul 48 – printre primii 50 adică, așa cum mi-am dorit! :-p

Mai jos, cei mai buni dintre cei buni:

  1. irealia
  2. there’s someone in my head but it’s not me
  3. blueblog
  4. sareadinbucate
  5. somnulescu – cel mai odihnit blogger din România

Laude lor precum și tuturor celoralalți, de la fiecare se poate învăța câte ceva!

Așchia nu sare departe de trunchi

Cred cu tărie că succesul unei relații este dat de compatibilitatea dintre familiile protagoniștilor.

Mult am mai râs la reclama pentru sucul Giusto…

Dar lucrurile nu prea sunt amuzante, dacă ne imaginăm cum arată relația celor doi tineri, ajunși la 30 și ceva de ani…

EL. Oriunde ar lucra, anticariat sau mare corporație, sigur ascultă hendrix în căști. Acasă fiind, face avioane de hârtie cu cei mici. Crește în apartement vreun câine găsit pe stradă. Fumează cu plăcere, de altfel singurul viciu. Citește cărți. E vegetarian, fără ostentație. Îi place totuși să meargă la grătar cu prietenii. De dragul de a sta în aer liber și de a mai povesti.

EA. Sigur lucrează la vreo multinațională. Nu ca secretară, ea e ambițioasă, a studiat și a ajuns ce și-a dorit. Contabilă, la fel ca mama ei. Ascultă muzica în boxele de la laptop, e important ca noul coleg să știe că ei îi place ultimul single al aguilerei. Acasă o deranjează părul lăsat de câine. Se vede pe cămășile apretate și pe pantalonii călcați la dungă pe care-i poartă zilnic. Nu face avioane de hârtie cu cei mici, e ocupată să gătească legume în tigaia dry-cook abia venită prin curier. Fumează țigări slim. Răsfoiește vogue. Ține dieta montignac, alternativ cu cea cu oxigen. Nu-i place la grătar, ea e sensibilă și face alergie la polen.

Concluzia? EL nu știe că EA, chiar dacă la 20 de ani este rebelă, fuge de-acasă, trăiește prin mansarde, se hrănește cu dragoste, muzică și cărți, iubește nebunește și își reneagă părinții, în mai puțin de 10 ani va reveni la… rigorile impuse.

A doua concluzie? Concluzia de mai sus e general valabilă! :-D

Elogiu măgarului

Când se vorbește pe la colțuri despre un CEO care e pe picior de plecare, sigur va zice cineva eeeehhhh, l-au prins făcând măgării… Când fata se supără pe băiat pentru că i-a dat două bomboane colegei de cameră iar ei doar una, i-aruncă în față cuvintele ești un măgar!

În DEX, zice-se despre măgar: epitet dat unui om prost, încăpățânat sau obraznic. Figurat vorbind, un om prost crescut. Elevii care-s coada clasei sunt măgarii clasei, desigur.

Descrierea fizică? Animal domestic care seamănă cu calul, dar mult mai mic și mai urît, cu urechi foarte luuuuuungi…

Și-acum să vorbim deschis.

  • Cară măgarul cât îi pui în spate? Cară! Se vaită? Nu.
  • Dacă una dintre poveri pică, animalul e de vină? Animalul, cum să nu, că-i năbădăios, nu că a fost legătura slabă… Pac un bici pe spate!
  • Vaca dă lapte. Ia bătaie? Nu!!! Măgarul cară. Ia bătaie? De la sine de-nțeles, doar nu e nimic nobil în ce face.
  • Lasă-l flămând, că nu moare.
  • Dacă nu moare, bate-l, că prea-i rezistent!
  • …iar dacă moare, oricum nu-i nicio pagubă…

Concluzia? Lăsați măgarii în pace. Ba chiar mai mult, învățați câte ceva de la ei!