La vita e … BELLA!

De-o lună și-un pic de când avem câine, le-am văzut și auzit pe toate. De la ridicat ironic din sprâncene până la dați-l cât mai repede!!!, toată lumea s-a implicat cu un sfat “prietenesc”…

Am trecut peste toate iar ieri veterinarul ne-a dat undă verde pentru prima ieșire. Pregătiți sufletește pentru a fi atacați de alți câini, a o pierde prin parc dacă o scăpăm din lesă, etc., am pornit. Vorba vine am pornit, încă de pe covorașul din  fața ușii Bella s-a proptit pe cele patru labe în semn de protest. Am luat-o pe sus, cu chiu cu vai am manevrat căruciorul, în fine am ieșit din bloc unde după nici doi pași au sărit pe noi câinii de la spălătoria auto de vis-a-vis. Cu intervenția oamenilor de acolo am răzbătut până la colț, la modul doi pași cu ea în brațe, doi de-a valma peste cărucior fiindcă ne tot agățam picioarele în lesă… La trecerea de pietoni iar ne-am poticnit, scuze la dreapta, scuze la stânga, am dat probabil un spectacol de zile mari pentru cei care așteptau să ne vadă ajunși la liman…

Și-am ajuns… Am petrecut un weekend superb!

la-vita-e bella1 la-vita-e bella2 la-vita-e bella3 la-vita-e bella4
la-vita-e bella5 la-vita-e bella6 la-vita-e bella7 la-vita-e bella8

Recomandări de weekend. Cu avertizări.

Ferma Animalelor. Totu-i frumos, doar că bate vântul non-stop. Primăvară, vară, toamnă, oricât de cald ar fi, bate vântul…

recomandari-de-weekend1  recomandari-de-weekend2

Ambasad’Or Play – Kid’s Party Zone. Zona Lacul Tei, deschis de 3 luni, de departe cel mai frumos loc de joacă indoors unde am fost până acum. 4 niveluri mobilate pe grupe de vârstă. 50 lei / zi. Personal atent, totul ok până la momentul la care vine cineva interesat de organizarea unei petreceri – atunci orice altceva trece pe plan secund :-D

recomandari-de-weekend3  recomandari-de-weekend4

recomandari-de-weekend5  recomandari-de-weekend6

Muzeul satului – este, de departe, preferatul nostru. Atenție doar la aspensoare – pornesc când te aștepți mai puțin. De asemenea, este un pic frustrant faptul că nu ai acces în căsuțe, biserică, etc.

recomandari-de-weekend7  recomandari-de-weekend8

recomandari-de-weekend9  recomandari-de-weekend10

Terra Park. Atenție – nu se poate plăti cu cardul.

recomandari-de-weekend11

Și-acum… să înceapă weekend-ul!!!

Cum se face astăzi responsabilizarea…

Am fost desemnată cea mai verde dintre cei verzi. Deschizătoare de drumuri (curate, fără capace), minte luminată (de becuri ecologice), știți voi… Clasamentul este aici.

Mai mult decât atât, impulsionată încă de ieri, am onorat invitația primită și am participat la evenimentul GreenBiz.

Pe scurt, ce-am reținut:

  • proiectele ambițioase mor pe drum – a se vedea centura verde a Bucureștiului…
  • există o asociație non-profit care se ocupă în principal de colectarea și de reciclarea becurilor și care încurajează orice firmă, din orice colț al tării, să acționeze (prin intermediul lor dacă nu altfel) în mod responsabil – cel puțin când vine vorba despre aruncarea becului ce se arde…
  • există o fundație ce acordă finanțări în valoare de 3.000-7.000 de lei pentru inițiative cu impact în comunitate – aici a fost difuzat filmulețul despre care am scris mai devreme, cel cu reinterpretarea ingenioasă a conceptului de piesă vestimentară!
  • ceea ce mâncăm nu mai este ceea ce a fost odată… pentru cei ce locuiesc în marile orașe, viitorul este scump. Dar BIO!

Ceea ce mă surprinde pe mine este faptul că trăim vremuri în care organizarea de astfel de evenimente devine absolut necesară. Pentru trezirea conștiinței. Altădată, a trăi responsabil era o chestiune de educație…

cum-se-face-responsabilizarea1  cum-se-face-responsabilizarea2

Versatilitate. Sau despre fațetele conștiinței

Haina îl face pe om sau omul face haina?

Dacă atunci când merg la cumpărături am un tricou moschino, sigur mă vor invidia atât tipa de la casă cât și toate cele care stau la coadă în spatele meu, nu-i așa? Dacă în parc am o pereche de blugi ck, sigur că mămica ce-si hrănește bebelușul pe banca alăturată va suspina de dorință. Dacă duc gunoiul încaltată într-o pereche de șlapi tommy hilfiger, sigur vecina de etaj va gândi că sunt nebună, ea una i-ar păstra la loc de cinste în dulap și i-ar purta la plajă, nu atât pentru a lăsa urme pe nisip cât pe retina șezlongarilor…

STOP. Se poate și altfel:

Mesajul este senzațional. Doi oameni. Un gand.

O revoluție.

N.B. Industria textilă este una dintre cele mai poluante din lume!

Despre diplome, schimbare & drumul meu spre ele

Nu sunt omul evenimentelor. Nu particip la petrecerile cu firma, nu merg în team-building-uri. În general vorbind, nu-mi place nimic din ceea ce este menit să aducă oamenii împreună pentru discursuri, aperitive suedeze, cafele și bla-bla-uri. Pentru simplul motiv că mă obosește chiar și gândul de a trebui, prin forța împrejurărilor, să par interesantă, să ies în evidență, să emit idei epocale.

Acum mai bine de o săptămână, confirmasem că particip la gala de premiere a finaliștilor SpringSuper Blog. Nu am mai mers, deși îmi petrecusem jumătate din ziua anterioară la deparazitare – a se citi înfrumusețare – special pentru a merge și străluci printre cei mai buni. În același stil și cu același entuziasm trecător, zilele trecute am răspuns la o invitație de a participa la festivitatea de premiere a blogger-ilor care au scris articole referitoare la violența împotriva copiilor… cu toate acestea, dimineață, când V. m-a întrebat la ce oră începe, am mormăit că e la 10,30, dar că nu știu dacă merg. A fost un duș rece să-l aud spunând: În stilul ăsta, nu mai ajungi niciodată…

Deci…
8,30 – l-am grăbit pe B. cu masa, l-am îmbrăcat pe fugă și am pornit spre grădiniță.
9 – pe drum, și-a exprimat dorința de a cumpăra flori pentru educatoare. N-aveam niciun sfanț așa că am fugit de mânuță la bancomat, apoi ne-am întors… Hai să alegem. Iau 9 fire, făcusem un calcul aproximativ al doamnelor de la grădiniță, de la cea care-i primește dimineața până la doamna de la bucătărie. Dau să plătesc, când îmi spune că pentru educatoare vrea una diferită… și alege un boboc de lalea violet. Pe de-o parte încântată de alegerea lui, pe de-o parte cu ochii pe ceas, plătesc, reamintindu-i cu drăgălășenie că ne cam grăbim.
9,10 – încă pe drum. Între două fluturări de floare, îmi cânta lent un cântecel cu iepurașul de paște… Avansam în ritmul melodiei…

in-stilul-asta1 in-stilul-asta2

9,20 – la grădiniță. Începe să dea florile. Îl ajut să desfacă firele lungi – nu precum bunul samaritean ci la modul bun, cine mai este la rând, repede, și dvs. una, da, cine urmează, da, poftim, haideți, haideți, au mai rămas 7, repede, repede, da, încă 5, vă rog, haideți la flori, încă 3, da’ haideți odată!
9,30 – gâfâi pe drum spre casă. Realizez că pantalonii care se potrivesc la bluza pe care intenționam să o port sunt la spălat, așa că intru repede în magazinul de la parterul blocului și-mi iau unii noi.
9,40 acasă. Intru val-vârtej la duș și dă-i și luptă… cu părul încâlcit, sprâncenele nepensate, unghiile cu lacul cam trecut.
10 – deja mă usuc pe păr; o rog pe bonă să-mi calce ea pantalonii ca să pot sări în ei și să fug.
10,10 – totul ok, pantalonii îmi vin perfect dar parcă stau un pic suspect, neavând insă o oglindă mare, plec așa. În prima vitrină – chiar cea de unde i-am cumpărat – văd cum stă situația. Nu e bine deloc – picioarele mele sunt precum două grisine învelite în folie de plastic, peste tot încrețituri, peste tot valuri-valuri. Intru din nou, iau o pereche de pantaloni lycra negri, mă schimb în ei… altă treabă! :-) Îi las pe cei din folie de plastic la vânzătoare, să-i țină până mă întorc, împreună cu bancnota la care nu a avut rest… și, pentru că era singura, fug la bancomat să scot alți bani – de taxi de această dată!
10,20 – în taxi.
10,40 – ajung, cu întârziere… semnez, intru.

***

Și-acum, trecând peste partea de hihihihi-hahahaha-uite-că-am-reușit- să-mă-mobilizez-și-eu, cum a fost? Excelent. Impuls pentru a schimba ceva.

Cine-au fost vorbitorii? Gabriela Alexandrescu, președintele executiv Salvați Copiii România, Mireille Rădoi, directorul general al Bibliotecii Centrale Universitare, scriitorul Mircea Cărtărescu, Diana Stănculeanu, psiholog în cadrul Organizației Salvați Copiii, Cristian China-Birța, ambasadorul campaniei “Copii fără etichete”, noi, bloggerii, un consilier școlar, o mamă ce venise împreună cu fiul ei… Am primit diplome, am citit fragmente din articole scrise de alții.

in-stilul-asta3 in-stilul-asta4

Da… dincolo de toate, un eveniment la care scopul nu a fost să strălucim care-mai-de-care, așa cum m-am temut. Ci să conștientizăm că lucrurile TREBUIE – dar mai ales că POT – să se schimbe!

Și uite așa, am realizat cât de verzi suntem…

NOI ȘI CAPACELE

Am început cu un scop definit. Le-am tot adunat, iar împreună cu noi s-au implicat unii-alții. Scriam că adunăm și capacele găsite pe stradă. Le strângem în buzunare iar odată ajunși acasă le spălăm… De fiecare dată când adun unul de pe stradă, mă gândesc: pus într-o pungă, ar fi putut ajuta pe cineva. Despre bun simț, protecția mediului…  ce să mai spunem…

cat-de-verzi-suntem1

NOI ȘI BATERIILE

Până mai deunăzi, bateriile de la telecomandă sfârșeau în mod inevitabil în coșul de gunoi. Apoi am văzut în mega image, kaufland, tuburile acelea pline de baterii consumate. Am început să le strângem și noi. Schimbatul bateriilor de la mașini, roboți și dinozauri a devenit prilej de … educație pro-natura.

cat-de-verzi-suntem2

NOI ȘI LUMINA

Avem becuri ecologice.

cat-de-verzi-suntem3  cat-de-verzi-suntem4

N-am stins lumina pe 23 martie, teoretic am fi făcut-o, dar practic e cam greu să speli doi copii pe întuneric…

NOI ȘI CUMPĂRĂTURILE

Folosim și refolosim pungile.

cat-de-verzi-suntem5

NOI ȘI MÂNCAREA

Cochetăm cu raw, vegan, alcalin. Cine cât poate :-)

cat-de-verzi-suntem6

Și, desigur… NOI ȘI LUCRURILE

Ce nu mai purtăm/folosim, am dat și dăm – doar așa a pornit acest blog, nu?

logo

Noi îi spunem viața de după moarte… teoria – prelungirea duratei de viață!

***

Concluzia? Pare-se că suntem destul de verzi. Nu am transformat încă acest lucru într-un modus operandi dar… suntem pe drumul cel bun!

cat-de-verzi-suntem7

În loc de încheiere…

M-am gândit la noi și… restul lucrurilor citind despre GreenBiz Forumun eveniment dedicat afacerilor verzi, unde, cireașa de pe tort, va avea loc un live cooking green realizat de Marius Tudosiei. Poate merg și eu, cine știe… :-)))

Copy-paste

copy-paste1Cineva pe nume Maria a scris textul de mai jos, eu una am râs… și-am râs… și-am râs!!! (Mulțumiri Cinderellei!)

Gloriosul sentiment al maternităţii

Scriu de pe budă. Aici m-am refugiat ca să am o clipă de linişte. Fiu-miu ăl mare vânează dragoni prin casă iar pe aia mică am culcat-o, dar tot o mai aud prin perete. Îi ies dinţii. Trebuia să mă ascund. Am minţit că-mi vine pişu şi m-am încuiat frumuşel în baie. Da, domnilor, de când sunt mamă mint. Mint de sting, de dimineaţa până seara. Asta am ajuns. Mint de îngheaţă apele. Mint cu neruşinare. Mint fără să clipesc.
<< Ce carne-i asta ? >>, întreabă strâmbând din nas vajnicul vânător de dragoni (până mai ieri şi vulpi, dar a văzut unele drăguţe pe Animal Planet şi nu-l mai lasă inima să le ucidă). N-am petrecut decât vreo oră jumate în aburi şi miros de ceapă ca să-i gătesc sănătos, şi prin urmare nu-s tâmpită să-i spun că-s ficăţei. << De viţel, iubire >>, mă aud gângurind tandru. Expresia de pe chipul odorului, deşi încă sceptică, se mai relaxează puţin. Ia două guri, fără să le scuipe. Mă simt victorioasă la modul suprem. Sunt zile în care îmi vine să-i îndes spanacul şi pe urechi, când văd cu câtă scârbă râmează prin el, lopătându-l cu lingura dintr-o parte într-alta a farfuriei şi desenând în el fortificaţii imaginare.
Mint că am mult de lucru la o traducere urgentă doar ca să pot citi presa, să rămân şi eu la curent cu ce se mai întâmplă prin lume. Mint că îmi place să merg la cumpărături, şi fac aprovizionarea de trei ori pe săptămână, numai pentru şansa de a ieşi din casă. Liberă.
Şi apoi nu doar că mint. Am ajuns să mă ascund, ca drogaţii, cum nici de maică-mea nu mă ascundeam, ca să pot lua şi eu o gură de ciocolată. Cum aude fiu-miu fojgăit de celofane, cum apare şi mă interoghează : << Ce ai acolo ? >> Îl văd cum îi sclipesc ochii, cum simte în nări mirosul de dulce (în caz că nu v-aţi prins încă, toţi copiii de cinci ani sunt sugar junkies absoluţi, capabili de violenţe extreme pentru orice soi de jeg zaharat gelatinos sau crocant, cu cât mai sinistru colorat cu atât mai bine.) Acum m-am ascuns în WC ca să vă pot scrie vouă. Am dat drumul la ventilator, în felul ăsta nu mai aud decibelii chiţcăicioşi ai fiică-mii, din dormitor. Şi ce dacă stau pe budă în aburi insalubri?
[…] Stau cu izmenele în vine şi laptopul în poală şi uit de mine. Ah, cât e de bine! Mă fură visarea…
Aud valurile clipocind şi spărgându-se de nisipul alb al unei plaje însorite şi pustii, mă văd pe mine din nou bronzată şi suplă, călare pe bărbată-miu…. preţ de o secundă. Uşa se zguduie de bufnituri violente şi bietul meu soţ, îngenunchiat şi la capătul nervilor, mă imploră să ies, că îl doare pe fiu-miu burta şi vrea neapărat lipsa mare. Nenorocita de mine, cad în capcană. Ies. Inocentă, micuţa făptură masculină se aşează pe tron, se bălăbăne vreo două zecimi de secundă după care  decretează că nu, de fapt nu-i vine caca, a avut doar o picătură de pişi. Ei aş, crezi că nu te cunosc, mişelule? Ai vrut să ştii ce fac acolo înăuntru. Mi-ai mirosit ascunzătoarea, prădător mic de stepă şi ţi-ai zis, cum, să stea mama 5 minute liniştită fără să o pot tortura?  Fără să-i procur dulcele infarct de toate zilele? Aşa ceva nu se poate, ia să remediem noi situaţia.  Bine, bine, lasă. Data viitoare nu mai pun eu botul la vrăjeală, să ştii.
[…] Să vedeţi ce ingeniozitate am dezvoltat pentru a putea face dragoste. Copiii mişună peste tot. Dormitorul a devenit camera ei. Camera copiilor a devenit camera lui. Nouă ne mai rămâne numai sufrageria, care are geam la uşă şi e plină ochi de jucării. Deci, dacă nu ne scrântim picioarele până acolo, din când în când mai ajungem şi la pat. Sau mai bine zis, cădem pe el. Laţi. De oboseală. Uneori, în serile noastre magice, în stările noastre de graţie şi extaz, reuşim chiar să articulăm şi câteva cuvinte de amor : << Ai pus biberonul la vaporizat ? >> << Îhîîî >> << Dă telecomanda >>. Ulterior, se aud sforăituri. A mai existat la un moment dat şi varianta bucătărie (baia e prea mică ca să faci orice acolo în afară de ceea ce fac eu acum), dar ne-am dat seama că momentan fundul meu e prea lat ca să mai încapă între vaporizator, chiuvetă, încălzitorul de sticle, plită şi coşul de fructe. Plus că oriunde te aşezi te lipeşti de ceva care seamănă dubios de mult a mâncare regurgitată. Şi asta numai de la unul dintre ţânci, întâiul meu născut. Cea mică nu are încă un an şi e hrănită cu linguriţa în altă parte, într-un scăunel special care îi dă aerul unui monarh absolut şi incorporează mai multă tehnologie decât tot Star Trek la un loc.
Că veni vorba şi de hrănitul ei, ce experienţă înălţătoare! Îmi înalţă de fiecare dată tensiunea. Îmi creşte inima. Muşchiul cardiac mi se dilată la propriu. Cu palpitaţii. Ah, cum aş putea să-l descriu?
Hrănitul ei e ca şi cum ai încerca să hrăneşti un ventilator cu cap mobil care vizionează un meci de tenis, împroşcând pretutindeni cu piureul. Peretele din lateral a cunoscut deja şfichiuitura virulentă a perelor cu cereale, iar cel din spatele televizorului îmbrăţişarea fină  şi pufoasă a grisului cu lapte. Arată superb cu bulinuţe, e tocmai ce-mi doream. Cum ziceam, n-are un an încă, dar nu vă iluzionaţi, copiii de astăzi sunt inteligenţi.
A mea a dezvoltat multiple strategii de refuz al mâncării, preferata mea absolută fiind de departe strategia de tip “hârciog”. Acceptă linguriţa, îşi umple gura cu mâncare, se face că înghite, dar, în realitate, stochează totul în obraji. Iar când  ţi-e lumea mai dragă te trezeşti dintre buze cu o cascadă de mâncare molfăită de mai mare frumuseţea. Evident, exact în acest moment în care totul ameninţă să se prelingă pe scaun şi să umple toată tapiţeria, apare şi fiu-miu cu o falcă în cer şi una în pământ, răcnind ca un apucat de streche, de parcă toţi dracii iadului ar fi pe urma lui.
Eu:  << Ce e, mami, ce-i? Ce s-a-ntâmplat?”
El:  << Nu pot să deschid astaaaaaaa….. !!!” (plânsete sufocate).
Respir adânc şi mă rog să nu pocnească nici de data asta vena care-mi palpită furibund în creier.  Iată, mă gândesc, încă o zi în care mi-am pus nervii la pilit. Bine ar fi fost de erau din titan. Faptul că lumea supravieţuieşte ca să se mai bucure şi de nepoţi, este pentru mine un miracol inexplicabil…
Şi uite încă ceva care sfidează logica. Continui să fiu amorezată de copiii mei. Pain is so close to pleasure, as they say… Să nu mă ţii mai mult de trei ore departe de balamucul ăsta, că mă podideşte dorul, plânsul sau panica. Apăs pe acceleraţie, fug cu paporniţele în sus pe deal, fluturându-mi în spate fularul ce stă să cadă, sau plătesc 15 euro pe taxiu numai ca să ajung mai repede acasă la chinuitoarele mele iubiri. (Deşi intrând pe uşă regret deja că nu m-am mutat în Noua Zeelandă să mă apuc de pescuit solitar…)
Se mai îndoieşte cineva de masochismul femeii ?

Stai jos, ai nota 4!

Vă amintiți, poate, refrenul Hey! Teacher! Leave them kids alone!…


Făcând o retrospectivă a acestui blog, am realizat faptul că majoritatea articolelor pe care le-am scris – mai ales în primele luni – au avut ca subiect relațiile dintre părinți și copii, așa cum sunt ele sau așa cum ar trebui să fie. Am scris din teorie, am scris din practică. Cu bune, cu rele.

Tema pe care însă nu am abordat-o până acum este cea referitoare la violenţa asupra copiilor în şcoli.

Citind astăzi despre un studiu lansat recent de către organizația Salvaţi Copiii am aflat că, în România anului 2013, “frecvenţa în context educaţional a comportamentelor de abuz emoţional şi verbal pe care cadrele didactice le angajează în numele metodei educaţionale este extrem de mare”.

Mai precis, statisticile arată că:

86% dintre copii sunt certaţi de către cadrele didactice atunci când greşesc;

33% dintre copiii sunt jigniţi şi etichetaţi la şcoală de către cadrele didactice;

7% dintre copii afirmă că sunt bătuţi de către profesorii lor.

Ce mi se pare mie alarmant nu sunt neapărat cifrele în sine, ci fapul că, în pofida accesului la informație – adică în pofida faptului că oamenii au început să se mai deștepte, ca să spun așa – astfel de comportamente continuă să existe.

Aducându-mi aminte de școala generală și de liceu, e drept că am stat și eu în picioare, că am luat și eu o palmă de la învățătoare și că da, mi s-a spus să-mi chem părinții la școală. Da, am avut și eu nota scăzută la purtare, olimpică la matematică și română, dar capul răutăților în majoritatea timpului…

Am fost privită de sus, mi s-a vorbit de sus. Am luat note proaste la discipline care, din punctul meu de vedere, atâta timp cât sunt predate de mașini de debitat informație, nu au ce căuta în programa școlară. Iar între noi fie vorba, eu una văd nota proastă ca pe o formă de umilire. Nu contează că stai nopțile și citești literatura universală și filosofie, dacă nu știi că protozoarele sunt cele mai simple organisme eucariote, ești un 0 barat.

Mi-amintesc că am privit cu anxietate orele de sport pentru că nu eram în stare să alerg două ture de stadion sau să arunc mingea la coș. Am stat cu inima cât un purice la orele de chimie… Nu simțeam că profesorul e acolo să mă înțeleagă, că el știe că sunt discipline la care iau note excelente, așteptam terorizată să văd pagina dată la catalog și să-mi aud numele strigat, anticipam înspăimântată momentul când mă voi ridica în picioare și voi emite o inepție. Momentul când voi lua nota mică – eticheta de ființă jalnică…

Ce sper eu pentru copiii mei este ca ei să NU afle că 1 + 1 fac doar 2, că panonii, dalmații și triburile ilirice au migrat doar de la stânga la dreapta, că doar amiba, nu și euglena, emite pseudopode. Că dacă nu ai sărit doi metri în lungime la groapa de nisip nu înseamnă că nu poți fi campion la șah…

La final, temă pentru acasă: ce facem, concret, în acest sens?

Alice în țara minunilor

Nu știu alții cum sunt, dar eu una când intru în mall sau magazine din astea mari, sunt precum cârtița ce scoate capul din văgăună. Mă obosesc luminile de neon de cum am făcut primul pas, mă sperie hărmălaia, mă calcă pe nervi hoardele de oameni ce arată de parcă ar fi venit la petrecerea secolului.

Azi, vrând-nevrând, am fost la shopping – parcă așa se zice la orice cumpărătură care nu se face de la piață. Am intrat cu gândul să fac o cursă contra-cronometru, aveam un singur magazin în plan și doar câteva articole de cumpărat.

Dar n-am apucat bine să intru c-au și tăbărât două fete pe mine, una m-a luat de mână și m-a uns cu o pomadă, celaltă a început să turuie. Pomada era parfumată, nimic de zis, dar probabil pentru că m-am arătat dezinteresată, în mai puțin de două clipe am fost tartinată și cu ceva transparent, popologhia a continuat, cică într-un minut veți vedea ce se întâmplă, după un minut de masat se făcuseră niște cocoloașe albe, cică e pielea mea moartă. Nu te supăra, moartă e pielea de pe fundul tău, domnișoară – mi-a stat pe limbă să-i spun, dar pentru că respect munca oamenilor, am întrebat politicos cât costă chestia aia necrofilă (desigur, am formulat mai simplu întrebarea). Cică 220 de lei. Poftim?! 220 de lei pentru o chestie de care n-am auzit în viața mea?!

Deja mă pregăteam să spun mulțumesc-la-revedere-și-un-coș-cu-pere, când mă ia în primire o altă persoană, pe nume Alice, să-mi arate ea ceva ce sigur mă va convinge! Și iar am ascultat o poveste, în timp ce mi se spunea să ma uit în sus și eram ștearsă cu ceva pe la un ochi. După vreo două minute de uitat în sus, interval în care Alice nu a tăcut o secundă, îmi dă o oglindă și mă întreabă dacă văd vreo diferență, prin comparație cu ochiul ce nu s-a bucurat de atenție.

Iau oglinda – cu o față din aceea mda, nu zău – și…. oooo-oooou! Am rămas fără grai. Sunt dintre cei care nu cred în creme minune, mai degrabă mă spăl cu ceai de mușețel, îmi pun pe față o felie de castravete și trag un pui de somn decât să-mi dau cu vreo pomadă. De data asta însă…

Și uite așa am scos din buzunar fix 412 lei, pentru elixirul de ochi, peeling-ul cu minerale de la marea moartă (da, da, am sfârșit prin a cumpăra și chestia aia ce scoate la iveală pielea moartă!) și o cremă de zi, costau mai mult de-atât dar am beneficiat de niște discount-uri a-la-Alice…

Ajunsă acasă, le-am trântit în cadă. Mă enervasem pe drum, gândindu-mă că poate toată tărășenia asta ce mi-a dat bugetul peste cap este vreun mare fâs, s-a văzut atunci și gata, sigur că tot elmiplantul meu e sfânt! Între timp însă m-am demachiat, peeling-at, crem-at la ambii ochi și pe toată fața… și zău dacă cele trei flacoane ce stau (încă) printre jucăriile celor mici nu sunt purtătoare de … magie!

alice-in-tara-minunilor0

Vedem însă dimineață…