Cu cheia de gât

Cred că suntem cam ultima generație care a crescut cu cheia la gât.

Îmi amintesc că, mici fiind, părinții sau bunicii ne trimiteau – chipurile – singuri la piață. Plecam singuri dar eram urmăriți de la o distanță rezonabilă. Eu una mă opream mereu cam în același loc. Și plângeam :-) Dar important era că ajungeam până acolo.

M-a prins un cutremur singură acasă. Am fost ferm convinsă că a trecut o mașină mai mare pe stradă și că de aceea a vibrat sticla de la vitrină.

Tata împreună cu fratele lui, mici fiind și singuri acasă, au pus o pisică în cuptorul aprins – doar norocul a făcut ca bunica să apară înainte de a se produce… ireversibilul. Toate cele-i 9 proverbiale vieți s-ar fi consumat simultan :-)

O colegă de serviciu povestea că, lăsată singură acasă, stătea pe covorașul din holul de la intrare și plângea până adormea. Nu a rămas cu sechele, vă asigur. Pare monstruos prin ce a trecut, demn de psiho-analiză, dar este doar o realitate comună a trecutului mai mult sau mai puțin îndepărtat.

Am fost antrenați să ne descurcăm. Este drept, unii au fost lăsați “de nevoie”, din cauză că părinții nu aveau o alternativă. Noi am fost lăsați oarecum controlat. Ceea ce contează este că ni s-au format niște deprinderi care altfel nici măcar nu ar fi apărut…

Dar cine mai are acum curajul să lase un copil singur în casă? Indiferent de vârstă… Statistici uluitoare ale IGSU prezintă frecvența incendiilor provocate de copii rămași singuri acasă. Din păcate, nu este vorba neapărat despre inconștiența părinților ne-educați și neinformați (așa cum cu ușurință acuzăm).

***

Acum stau și mă întreb când oare voi ÎNDRĂZNI să-l las pe Bogdan să facă ceva pe cont propriu… Hmmmm…..

10 thoughts on “Cu cheia de gât

  1. Buna
    Impartasesc aceleasi ganduri ca tine,si imi spun de atatea ori sa nu mai imi fie frica,pur si simplu sa o las sa creasca.De ce fugi tot nu scapi.
    Eu cand eram mica,lasata singura,am fugit de acasa la mama la servici,si am lasat usa deschisa larg.
    Deci pot spune ca strang de acum bani pentru afterschool si probabil o voi cicali cu sunatul pe telefonul ei.
    pupici

  2. Si pe mine ma macina intrebari…am fost lasata singura acasa si urlam ca din gura de sarpe…uneori sora mea ma lua cu ea la scoala ca nu avea alternativa.
    Cand aveam 10 ani (sora mea 14), am trecut printr-un moment in care parintii au fost internati simultan si noi mergeam singure cu trenul la Tg. Mures la clinica… de cate ori imi amintesc, ma trec fiorii….Doamne, cate s-ar fi putut intampla!
    Eu locuiesc chiar langa scoala, am vedere catre curtea ei, dar nu cred ca voi avea curajul sa-mi las copii singuri nici macar cei 200m pana la intrare.
    Unele mamici mi-au spus ca timpul aduce schimbari, ca treptat copilul devine resposabil si iti castiga increderea, dar…raman cu un mare DAR…

  3. Să încep cu ce nu ar trebui: cu un mare
    DECI… :D
    Noi nu prea am fost lăsate singure acasă, decât atunci când eram deja destul de mari. Am crescut la bunici și mosu (bunicul) ne ducea de mână peste tot (din prea plinul dragostei, nu pentru că era posesiv sau super-protector).
    Băiatul nostru cel mare este in clasa a 3-a. Stăm la distanță de 2 stații de autobuz de școală. Eu l-aș lăsa să meargă singur, dar soțul nu îl lasă. Îi duce cu mașina în fiecare dmineață pe amândoi (unul la grădi, altul la școală). După masă îi ia el sau el și în general venim pe jos, la plimbare.
    Sunt copii care vin singuri de la școală, poate stau un pic mai aproape. E normal să vină singuri, e normal să-i lăsăm!
    Cu telefonul mobil nu sunt de acord. Ca și TV-ul, le dăunează mult copiilor, părerea mea și a altor milioane de pământeni, care cred cu tărie în radiații și nocivitatea lor. Și în controlarea exagerată a copiilor. TRebuie protejați, controlați, dar cu măsură. Nu sunt un bun exemplu, sunt o ”stresoare” (vorba soțului), dar am prințipuri, și o societatea fără prințipuri carevasăzică că nu le are…
    Când va fi și cel mic la școală, adică la anul, nu-i vom lăsa, pentru că cel mic e, încă, prea mic, deși are un caracter care l-ar duce mult mai departe de școală… Ăsta micu se duce jos la magazin și, pe lângă pâine, face rost și de o înghețată (și zice că doamna de la magazin l-a obligat s-o ia, din restul de bani). Fratelui mai mare nu-i place să meargă nicăieri, dar se duce, încruntat și timid, la insistențele mele stresante. Depinde și de ei, de copii. Însă noi trebuie să tăiem cordonul ombilical. Și cel fără fir (cum e telefonul, de exemplu)…

  4. Cand am trecut in clasa a-V-a,parintii m-au trimis la scoala la 160Km de casa.Cica eram “talentata” si m-au trimis la un liceu de profil.Imi amintesc si acum senzatia de foame si dorul de casa.In acele momente i-am urat.Acum la maturitate,ca sa nu zic batranete,consider ca au facut bine.Si am fost de acord,ca fiul meu sa plece sa studieze in strainatate,desi am plans o saptamana cand intram in camera lui.Nu stiu sa spun cand este momentul,dar stiu sigur ca la un moment dat vine vremea sa-si ia zborul.
    Lilitata

  5. Sunt necesare unele corecturi.Pisica de fapt era motan si a ajuns in cuptor pentru ca a venit in casa intr-o zi ploioasa de toamna si era murdar, fapt pentru care impreuna cu fratele mai mic am hotarat sa-l spalam.Dupa ce l-am spalat,am constatat ca este cam zgribulit ,fapt pentru care l-am bagast in rola de la soba ca sa se usuce.Norocul lui a fost ca a venit mamica si l-a salvat.
    Cand aveam cred ca aprox. 8 -9 ani am gatit pentru prima data.Parintii lucrau de dimineata pana seara si nu intotdeauna apreciam ce ne lasau de mancare,fapt pentru care am hotarat intr-o zi sa fac eu mancarica de fasole.Am pus fasolele la fiert ,dupa o bucata de timp si cateva schimbari de apa ,am adaugat diverse zarzavaturi cum vazusem ca face mamaica si am mai lasat pe foc.Cand am crezut ca papica este gata,am luat-o de pe foc si am gustat-o si nu prea avea gust,fapt pentru care am stors in ea jumatate de lamaie.Se schimbase gustul ,dar era prea apoasa si atunci am spart cateva oua si am amestecat.A iesit o chestie pe care am mancat-o cu fratiorul meu mai mic(cu 3 ani) care nu a comentat de loc.Cand au vcenit seara parintii,au mancat si ei si chiar m-au laudat.Cred ca de atunci mi se trage talentul de bucatar.
    Este greu de spus cum este mai bine.Copilul are nevoie si de un dram de independenta.O tutela excesiva risca sa formeze un individ incapabil sa ia decizii,sa gaseasca solutii si chiar sa aiba grija la un moment dat de propria fmilie.
    Copilul trebuie incurajat sa-si asume raspunderi.
    Tatalili

  6. Pingback: Noi suntem cei care facem lucrurile firești să pară de neconceput

Leave a Reply to Anonymous Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>