O afacere rentabilă

În periplul nostru anti-diabet am aflat foarte multe lucruri. Printre care, despre posibilitatea vindecării diabetului prin consumul de hrană vie.
 
Nimic hazardat în această promisiune.
 
Am mers mai departe și ne-am interesat în legătură cu programele ad-hoc oferite de un centru specializat.
 
Pe site, lucurile sună astfel:

21 DAY REVERSING DIABETES

 
Dr. Cousens’ Reversing Diabetes Naturally Protocol is a medically-supervised nutritional therapy program for type 1 and type 2 diabetics, as well as pre-diabetics who do not want to live their lives codependent to Insulin and other medication drugs. 
During the program participants reverse the negative genetic expression of diabetes to a physiology of health and well-being.  A series of workshops empower the participant to become proficient at integrating plant-source only live foods into their daily lives, therewith continuing to reducing the metabolic inflammation naturally. 
Supported by scientific research, Dr. Cousens’ clinical results make this protocol the most comprehensive and successful diabetes reversing programs in the world.
 
Întrebarea mea a fost: Bun, acolo ne arată ce-și-cum, și… apoi? Un răspuns rezonabil a fost că se formează obișnuința. 
 
Așadar, entuziamați, am inițiat un dialog cu cei care pun la dispoziție programele miraculoase.
 
Și de aici începe partea distractivă:- tariful orar al unei consultații este de 490 $, iar o consultație durează minim o oră și jumătate.- pe lângă recomandările referitoare la dietă, se impune consumul unor anumite suplimente al căror preț variază între 1800 $ și 4500 $ pe lună. Reconfortant este că ni s-a specificat faptul că aceste sume sunt aferente tratamentului necesar unui adult, pentru un copil costurile fiind mai reduse. Cu cât, se va decide la momentul respectiv…

- costurile de cazare pe perioada programului sunt 50$ pe noapte pentru copil și de 199 $ pe noapte pentru adultul însoțitor. Cu mențiunea că ni se va face un discount de 30%. Și cu o a doua mențiune – care mi-a atins un punct sensibil… – sălile de baie sunt la comun. Solicitarea uneia private angajează costuri suplimentare. 

La final, cum altfel, disclaimer-ul bine-cunoscut: ni s-a pus în vedere faptul că nu există o garanție a succesului acestei cure, că vindecarea poate exista, poate să fie partială sau…. poate să nu existe.

***

Este sau nu “sănătatea” o afacere rentabilă?! :-)

16 ani

Îmi amintesc că mama povestea cum, în liceu fiind, a mers la un concert Phoenix, ocazie pentru care și-a conturat, pentru prima dată, ochii. Cu un creion verde – în ton cu minunații ei ochi.

Îmi amintesc că eu m-am “prezentat” în clasa a 9-a tunsă precum Sinéad O’Connor, dar în niciun caz la fel de frumoasă, plină de coșuri cum eram pe atunci – și cum am fost mult timp după aceea. Și-mi mai amintesc că purtam bocanci înalți, cu șosete negre peste genunchi și cu fuste exasperant de scurte, fapt pentru care diriginta mi se adresa mai tot timpul într-un mod deloc onorant.

În București locuim chiar în fața unui liceu. De asemenea, neavând permis și folosind RATB-ul (în metrou sunt complet dezorientată…) văd mereu cam cum arată liceenii din ziua de astăzi. Părul obligatoriu vopsit. Machiaj cât cuprinde – și nu din cel discret, de zi, ci din acela care s-ar potrivi perfect unei nopti de Revelion. Cât despre haine… Nu, nu sunt exprimarea tumultoasă a vreunui spirit răzvrătit, ci haine care trebuie neapărat să arate cât-ce-cum-unde.

Surprinsă am fost așadar astăzi să văd că, la 16 ani, se (mai) poate ca o fată să fie absolut perfectă în absența oricărui machiaj, să fie veselă și copilăroasă și nu cochetă, plină de sine sau, mai rău, deja cuprinsă de spiritul eternei rivalități feminine. M-am bucurat gândindu-mă că încă mai sunt norocoși pentru care adolescența este o prelungire a copilăriei și nu o maturizare mult prea timpurie…

La bine și la rău…

O întrebare care mă frământă de la o vreme încoace este “De ce oamenii nu se mai căsătoresc sau de ce, odată căsătoriți, mai mult sau mai puțin invariabil, divorțează?”

Nu am un răspuns. Dar cred că știm unele dintre cauze…

Avem prea puțin timp pentru a vorbi, deși avem enorm de mult timp pentru a comunica. Telefoane mobile, rețele de socializare, totul este menit să ne ajute să fim … împreună. Avem haine “fancy stivuite în “dressing-uri, dar poate că nu le mai purtăm cu suflet. Și nici la ocaziile protrivite. Mergem la sala de fitness pentru a arata bine, dar poate că nu acolo este secretul atractivității. Avem mașini. Dar poate că mai bine ar fi dacă am merge pe jos, cu bicicleta, cu tramvaiul, cu autobuzul, cu metroul. Poate că ni s-ar mai primeni gândurile în drum spre stația de autobuz sau alergând după un tramvai… Mâncăm la restaurante. Poate ar fi mai bine dacă am pregăti o porție de paste acasă. Facem copii. Dar așteptăm să-i crească alții pentru noi.

Și nu petrecem nicio clipă singuri. Dacă nu e nimeni în preajmă, folosim timpul pentru a da un telefon, pentru a intra pe internet, pentru a face orice altceva în afară de a ne gândi. La orice și la nimic, ar fi la fel de bine… dar nu o facem.

Vedem filme în loc de spectacole. Citim reviste în loc de cărți.

Cred că trăim vremuri în care a sta SINGUR cu tine însuți sau a petrece timp de calitate au devenit noțiuni de neconceput. De unde și SINGURĂTATAEA. Bine-cunoscuta singurătatea în doi.

Un diagnostic…

Citesc următoarele:

Potrivit unor date statisticice facute publice de catre Colegiul Medicilor din Romania, in intervalul 2006 – 2011, comisia de disciplina din cadrul Colegiului Medicilor din Romania a analizat 725 de dosare in care au fost reclamati 916 de medici, dintre care 198 de medici au fost sanctionati.

Urmare a anchetelor desfasurate, cei mai multi medici au primit mustrare, 13 dintre acestia au fost amendati, 11 au primit interdictia de a mai profesa, iar intr-un singur caz s-a decis retagerea calitatii de membru al Colegiului Medicilor din Romania.

Și lansez următoarea întrebare: de câte ori vi s-a întâmplat să vi se pună un diagnostic greșit, vouă sau cuiva apropiat vouă?

***

Ieri scriam despre cantitatea uriașă de informație care, cu un singur click, vine în întâmpinarea noastră. Ei bine, filtrată cum trebuie, poate răsturna lumea. Poate face ca un diagnostic halucinant să devină doar o amintire.

Iată de ce.

Pe 18 decembrie, am primit un diagnostic de entero-viroză. Și unul de diabet. Acum, prin prisma timpului care a trecut, putem spune că ambele au fost plauzibile. Doar că ambele au fost eronate.

După ce am comandat de pe net și am citit toate cărțile care dezbat, într-o manieră resemnato-optimistă (învață cum să trăiești confortabil și fericit cu diabet) problematica diabetului, după ce am dat sute de telefoane, după ce am cunoscut părinți de copii diagnosticați cu diabet, după ce am ajuns în pragul disperării cu calcularea fiecărui gram de mâncare, după ce am apelat la medici homeopați, naturiști – spre oprobiul medicului diabetolog, după ce am învățat și aplicat tehnici de respirație, după ce ne-am schimbat complet obiceiurile alimentare, am făcut, la recomadarea unui cercetător al cărui nume este foarte contoversat, o analiză despre care nici măcar nu s-a pomenit pe perioada internării în spital. Peptidul C. Valorile normale, pentru un copil sănătos, cu vârsta de până la 15 ani, variază între 0.4 și 2.2. Bogdan are 0.499.

Acest rezultat este încoronarea sentimentului nostru că Bogdan, deși a prezentat simptome de diabet, deși are și acum o dată la câteva zile glicemii aberant de mari, deși are analize care indică glucoză și corpi cetonici, NU POATE AVEA DIABET.

Acum știm că fluctuațiile de glicemie nu sunt atât de anormale pe cât suntem lăsați să credem, acum știm să ascultăm semnalele pe care le trimite corpul lui. Și de sentimentele noastre de părinți.

Acest articol este menit să vă facă circumspecți. Fiți circumspecți de fiecare dată când vi se pune un diagnostic. Și mai ales când diagnosticul este unul care alimentează, pe termen lung, încasările industriei farmaceutice.

***

Statistici și previziuni cutremurătoare:
– 1985 – 30 de milioane de oameni diagnosticați cu diabet
– 1995 – 135 de milioane de oameni diagnosticați cu diabet
– estimarea OMS din anul 2000 – 177 de milioane de oameni diagnosticați cu diabet
– previziunile pentru anul 2030? – 370 de milioane de oameni diagnosticați cu diabet….

P.S. Nu vi se pare ciudat că se fac previziuni?!

Avem informația. Ce facem cu ea?

Cred că o problemă majoră a zilelor noastre o constituie informația. În orice clipă, accesul la internet ne pune la dispoziție n +1 variante de răspuns pentru aceeași problemă. O singură problemă are zeci de soluții.

O poți lua la stânga. O poți lua la dreapta. La fel de bine ar fi să mergi înainte. Dar poate cel mai bine este să faci cale întoarsă.

Un exemplu edificator îl constituie alimentația corectă. Pentru fiecare recomandare a unui nutriționist, găsești cel puțin un altul care să te sfătuiască exact pe dos. Orezul e bun? Daaaa! Ba nu, nu este bun. Ceapa? Da, face miracole în afecțiunea X! Nu, este aliment interzis pentru afecțiunea X. Varza? Perfect, mâncați-o de 10 ori pe săptămână. Ba nu, nu vă atingeți, este expres contraindicată. Carnea? Da, sursă de proteine, fier, atâta timp cât este de bună calitate. Cum, carnea?! Omul este făcut să fie vegetarian!

Nutriționiști din toată lumea, uniți-vă! Pentru binele tuturor celor care nu sunt capabili să discearnă informația primită, dacă nu pentru altceva!

***

Părerea mea? Mâncați cu bun simț. Dar mai ales cu plăcere.

Pe culmile logicii

Citeam ieri o poveste cu personaje din Ice Age. Mi s-a confirmat, încă o dată, faptul că feminitatea vine la pachet cu o logică… imbatabilă! :-)

INTRODUCERE

Manny mamutul crede că este singurul mamut rămas pe pământ.

pe-culmile-logicii1
INTRIGĂ
Dar, spre bucuria lui, o întâlnește pe Ellie, o tânără mamut. Problema este că Ellie crede că este… un oposum…
pe-culmile-logicii2


DESFĂȘURAREA ACȚIUNII

Manny încearcă să o convingă că este mamut…

pe-culmile-logicii3   pe-culmile-logicii4
PUNCTUL CULMINANT – adică o culme a logicii!
pe-culmile-logicii5

Deznodământul este lesne de anticipat, Ellie, pe cont propriu, realizează că este mamut. Dar importantă este concluzia (a mea, desigur)!

Lăsați-ne să ne convingem singure! :-)))

Am înlocuit…

Am înlocuit laptele pasteurizat (și repasteurizat până la de 6 ori), din cutii tetrapak, cu lapte care face spumă de un deget, cumpărat de la slovăcițe, smântâna la pahar de plastic cu smântână pusă în borcane de gem sau de bulion, kefirul – chipurile bio – cu chișleac, untul mai mult sau mai puțin crem din ambalaje colorate cu unt galben și cremos, brânza cu mărgeluțe și bulgărași :-) cu brânzică de casă, ouăle la fel de bio ca și kefirul menționat mai sus cu ouă murdare de găinaț, abia scoase din cuibar.

am-_inlocuit1
Am înlocuit piscina unde mergeam în București cu un bazin ce are vedere la copacii înzăpeziți…
am-inlocuit2
Am înlocuit derdelușurile din Parcul Circului cu pârtia de ski Șoimul.
am-inlocuit3   am-inlocuit4
am-inlocuit5   am-inlocuit6
Da, este adevărat ce se spune… Un rău aduce după sine un bine.

Clipa de azi, amintirea de mâine

Nu am amintiri foarte clare din copilărie. Am fost un copil norocos, atât părinții cât și bunicii s-au străduit să ne dea ce este mai bun. Cu toate acestea, îmi amintesc ca prin ceață cadourile de sub bradul de Crăciun, la fel și bunătățile pe care le primeam destul de des din străinătate.

În schimb, amintirile mele se leagă de faptul că am alergat într-o zi de la cresă/grădiniță, am căzut și că am făcut praf sticla de lapte din gentuță – știam că voi fi certată pentru acest lucru… De faptul că fratele meu, supărat pentru cine-știe-ce, mi-a aruncat într-o zi toate plușurile de la balconul casei – s-a nimerit ca momentul să fie după niște zile mai ploioase… De muștruluiala când făceam mofturi la masă sau când nu vroiam să dormim la prânz. De faptul că am rămas prinsă într-un gard în încercarea de a fura liliac chiar în ziua de Paște – îmi amintesc cu precizie două momente: cel în care mama mi-a ridicat mâna și a exclamat panicată că sunt plină de sânge pe tricou și că la scosul firelor s-a nimerit să fie și o fetiță din vecini acasă la noi, ei bine privirea ei plină de milă m-a făcut să dau un adevărat spectacol când a venit cine-o-fi-venit să-mi scoată firele (suspectez că vecina care îmi făcea și injecțiile când făceam complicații după vreo gripă, așa cum frumos îmi stătea în fire)… Nu-mi amintesc durerea de când m-am prins în gard, nici pe cea de când am fost cusută, ci, culmea, îmi amintesc doar lucruri care nu au avut de-a face cu durerea fizică… Îmi mai amintesc faptul că am făcut nu-știu-ce năzbâtie cu fratele meu, că el a luat bătaie, eu nu, dar că privirea plină de reproș a mamei m-a făcut să mă închid în mine și să refuz să mă mai uit la desenele animate din acea zi (care pe atunci se difuzau parcă doar o dată pe săptămână…). Nu știu, poate am vrut să mă pedepsesc pe mine…. sau poate pe televizor, prin absența mea :-)

Mai sunt și alte lucruri. Însă unde vreau să ajung? La ideea că ceea ce mi s-a întipărit cu precizie în minte se leagă mai ales de ceea ce a fost neplăcut. Neplăcut, nu dureros.

Stau acum și mă întreb ce va reține Bogdan, peste ani, din glicemiile luate noaptea – când, panicați cum suntem, avem impresia că este ceva în neregulă – din țipetele mele de la masă, când trebuie să mănânce ceva și nu altceva, iar când în sfârșit am ajuns la ceva care îi și place și are și numărul optim de hidrați/100 gr, vrea mai mult decât “trebuie”, din duritatea mea de la fiecare administrare de insulină, când, în încercarea de a-l face să nu se teamă de înțepătură, îl forțez să se autocontroleze și să-mi indice el momentul când este pregătit și când nu se va mișca pentru ca eu să-i pot face injecția bine…

Amintirile lui vor fi, în mare măsură, clipele pe care le trăiește, acum, cu  mine… Reacțiile mele, priviri, gesturi, i se vor întipări în minte mai mult decât orice înțepătură de ac, mai mult decât toate juliturile sau vânătăile de la căzături din copac…

Poate că ar trebui să fiu mai atentă.

Un mesaj de la Alina Tomoiaga. Un mesaj care mi-a dat de gândit.

[…] in alta ordine de idei (poate nu as fi deschis/comentat pe acest subiect daca nu l-ai fi deschis tu inaintea mea pe blog), vreau sa discutam o chestiune un pic mai delicata, legata de biserica.

Ai dreptate intr-o anumita masura cu preconceptiile legate de mersul la biserica. Insa intr-o mare masura conteaza aceasta prezenta. Nu trebuie sa va intereseze cum se uita babuta x sau cucoana y, asta stii si tu. Pentru fiecare aceasta prezenta are o insemnatate aparte. Pentru familiile cu copii, in speta, e important in special pentru educatia copiilor (copiii cresc in spiritul de a merge la biserica duminica, cand e sarbatoare, sau in alta zi de sarbatoare, astfel mai tarziu mai greu vor accepta acest lucru si mai greu se vor apropia de biserica, nu stim de fapt care e vocatia lor, daca se vor indeparta, va fi alegerea lor) si pentru impartasirea lor. […]

Sfatul meu este mergeti duminica la biserica si impartasiti copiii! Acest lucru va va ajuta pe toti, in special pe ei, vor fi mai sanatosi, mai voiosi. Daca in primele saptamani nu accepta sau nu se bucura, nu va descurajati. Continuati. sunt copii care nu vor sa ia impartasania la inceput, le e frica, nu cunosc, e ceva strain si e normal sa fie asa. Trebuie atunci lasati sa se uite la ceilalti copii care vin si iau impartasania din lingurita intinsa de preot. In timp vor dori si ei sa guste. Bebelusii iau aproape intotdeauna, ei sunt deschisi la nou :)

Stiu ca in general copiii nu au rabdare mult timp, deci nu vor avea rabdare sa stea la slujba pana la momentul impartasaniei. Multi parinti vin cu copiii mai tarziu, ii impartasesc si pleaca. Cred ca nu e foarte bine. Alti parinti stau cu copiii afara, e un pic mai bine. E bine ca ei, copiii, sa se deprinda cu mersul si statul la biserica. Stiu, ei nu inteleg, dar stiu ca e sarbatoare si mergem la slujba, mergem sa ne rugam sa fim sanatosi, sa avem bucurii, sa ne rugam pentru cei care nu mai sunt, sa multumim pentru ce avem (pentru ca orice ni s-ar intampla rau, trebuie sa stim ca Dumnezeu ne-a pazit sa nu ni se intample altceva si mai rau).

Cum procedez eu: intru cu amandoi in biserica (V. sta de obicei afara, A. se mai plimba cateodata intre mine si el) (mergem pe la ora 10 – 10,30, slujba dureaza 2 ore aprox.), mergem destul de in fata (ca sa vada copiii ce se intampla, cand iese preotul, cum se roaga etc.), ei stau in genunchi in general (le e mai usor decat in picioare) si cateodata isi duc cu ei o carticica, o jucarie mica si se mai uita/joaca. In ultimul timp (de vreo 2 ani) le dau cate o hartiuta si un pix/creion sa deseneze, sa se joace cu hartie, o indoaie, construiesc tot felul (barcute, broscute, coifuri etc.). De multe ori A. merge si ia de la biserica hartiute (din alea pt scris pomelnice) si scriu pe alea. Deseneaza, scriu, indoaie. Asta fac. Mai si asculta, se mai uita la slujba. Se ridica in picioare cand trece preotul cu cadelnita. Apoi la vremea impartasaniei se aseaza la coada cu copiii si merg spre altar. La final, dupa impartasanie, li se da cate o bomboana/ciocolatica.

De multe ori fac mofturi duminica dimineata, nu vor sa mearga. Dar stiu ca nu ramanem acasa orice ar fi (doar daca sunt bolnavi tare) si oriunde am fi (bunici, vacanta etc., litoral, munte, vara, iarna). Mergem toti si venim toti, e o iesire, o plimbare in acelasi timp, duminica dimineata oricum nu e alt program, copiii se trezesc dimineata, e bine sa iasa la aer.

Depinde f mult si de biserica, de preot. Cred ca sunt situatii in care nu te poti acomoda (babele comenteaza de copii, preotul se uita chioras daca unul din copii vorbeste sau plange sau se impinge cu altul). Noi avem unde merge, slava Domnului, pe alese. Constant mergem la o biserica aproape de noi, pe jos, preotul iubeste copiii, ii incurajeaza, are el insusi o fata de scoala si un bebelus, deci lauda mamele care vin sa stea la slujba cu copiii in brate, care au rabdare sa umble dupa mofturile lor de plimbareti.

Aici la impartasanie stau zeci de copii la coada cu parintii (unii plang, unii se scarpina, unii nu au chef sa se impartaseasca, dar se uita la ceilalti). Cei obisnuiti (si ai mei) stau singuri la coada (fara mine) si isi tin servetul sub barbie in momentul cu pricina, spunandu-si numele.

Pentru spovedit (cazul meu si al lui L.) mergem la alta biserica (acolo am inceput sa ne spovedim de vreo 3, 4 ani si L. nu concepe sa schimbe duhovnicul, haha…) mergem la alta biserica, mai departe, un pic peste mana, dar ne e tare drag parintele. Acolo vin spre o suta de copii, poate, este un subsol unde ei pot sta cu parintii sau fara (depinde de varsta) si se pot si juca (deseneaza mai mult), auzind slujba care se face sus in biserica.

Nu stiu daca te-am convins. Daca nu, voi mai incerca, daca imi dai voie. Stau la dispozitie pt orice intrebari care nu-mi depasesc competenta. :D Sper ca nu te-am plictisit cu aceasta chestiune dezbatuta larg spre foarte larg…

Va imbratisez cu drag. Ali

Mulțumesc Alina pentru acest mesaj…. Mi-am permis să-l fac public, cred că putem învăța multe din el.