O lume mică

Sau despre coincidențe.

În taxi. Urc, spun unde mergem, pornim. Taximetristul mă întrebă ce este cu cel mic. Îi spun că nu cel mic este bolnav, ci că mergem la cel mare. Ce are? Diabet. Spune ceva ce nu înțeleg, dar presupun că mi-a zis că-i pare rău. Se întoarce la mine și-mi spune Doamnă, să nu vă fie frică. Probabil că m-am uitat întrebător. A închis radioul și a repetat. M-am gândit, a, da, ok, apreciez îndemnul, voi încerca. Și-mi spune simplu: și eu am. Apoi scoate din cotiera ceva ca o fiolă mai lungă, cu un capac albastru, și-mi spune că este insulina pentru ora 1.

Și uite așa am aflat că omul trăiește cu diabet de 12 ani, că s-a învățat cu calcularea porțiilor, că știe cam ce valoarea are glicemia lui după semnalele corpului, că și-o verifică și cu aparatul doar din obișnuința căpătată de-a lungul timpului, că ai voie să mănânci orice atâta timp cât respecți anumite combinații, că a aflat că are diabet la 18 ani, că atunci a vrut să se arunce de la geamul salonului gândindu-se că viața lui e terminată, că acum are un băiat de 7 ani (îmi arată o poză cu un chip poznaș), că îi măsoară și celui mic o dată la câtva timp glicemia, că el nu se simte bolvav, că își amintește de diabet doar când mai duce pe cineva la vreun spital. Mi-a vorbit despre hidrați, despre mama lui care era bătută în mod regulat de către tatăl lui și despre o copilărie când de multe ori nu au avut nici pâine.

Mi-a vorbit simplu. Nu ca să-și spună of-ul. Nu ca să se plângă. Nu ca să fie compătimit. Nu ca să mă încurajeze. Pur și simplu ca să mă liniștească. Fără dramatism, fără exagerări, simplu și detașat. Și nu pentru ca în timp ce-mi vorbește eu să uit să fiu atentă la drum iar el să mă ducă prin tot Bucureștiul, doar pentru a-și face target-ul de curse zilnic – așa cum se (mai) obișnuiește în breasla taximetriștilor.

Un om normal. Normal precum ar trebui să fim cu toții.

Etichete

În marea majoritate a timpului, generalizăm, simplificăm, punem etichete.

Când scriam articolul despre longevitatea femeilor comparativ cu cea a bărbaților, mă gândisem să abordez și tema neimplicării emoționale a acestora din urmă în viața cotidiană, ca fiind o cauză a unei mortalități mai timpurii. Simplificând totul până la:

  • femeile plâng, se descarcă, pornesc mai departe;
  • bărbații nu plâng, nu se descarcă, deci… nu merg prea departe.

Începând de astăzi, cred că bărbații nu plâng din respect. Pentru că atunci când un bărbat plânge, se rupe ceva. În el. Dar mai mult decât în el, se rupe ceva în cel care asistă la scenă. Este cutremurător să vezi un bărbat plângând. Ochii unei femei care plânge trezesc sentimente de compasiune. Însă privirea unui bărbat care are în el un preaplin este ceva înspăimântător de intens.

18 decembrie

Astăzi este 18 decembrie.

18 decembrie. Din această zi, totul se va schimba pentru noi.

De când am început să scriu pe acest blog, am conștientizat o mulțime de lucruri. Printre care, mai ales faptul că suntem o familie cam fără-de-cusur. Dincolo de mici – mari neînțelegeri, de momente când ne simțim copleșiți și absolut singuri în rolul nostru de părinți, dincolo de ochii cârpiți de (ne)somn din fiecare dimineață și de oboseala cu note de nervi întinși la maxim din fiecare seară, suntem o familie model. Gândim la fel, luăm decizii asemănătoare, funcționăm ca o echipă. Indiferent de certurile din vestiare. Totul încoronat de faptul că avem doi copii minunați, din toate punctele de vedere. Da, suntem o familie de invidiat.

Doar că astăzi, ceva s-a frânt. Bogdan are diabet. Este încă sub investigații, dar este foarte probabil că va fi dependent de insulină.

Articolul de ieri l-am scris având în minte posibilitatea ca astăzi să aflăm acest lucru. Era ca o pregătire sufletească. Încercam să mă familiarizez cu ideea. Încercam să mă prezint ca având capacitatea de a fi stăpână pe orice situație. Mă credeam capabilă să fac față. Dar nu sunt.

Sunt acasă cu cel mic, complet bulversată fără perspectiva ca oricând capul bălai al lui Bogdi să apară de după ușă și să-mi facă semn că face liniște ca să adoarmă prichi, ca după numai câteva secunde să bușească un robot în perete, să scape o sticlă cu apă, sau să strige Tatiiiiii, vino să ne jucăăăăămm!

Îl vreau aici, îl vreau lângă mine. Ca să-mi dea un sens serii. Ca să pot să dorm. Ca să știu ce voi face dimineață.

***

Mă uit la prichi. Doarme. I-a simțit și el lipsa lui Bogdan, deși a avut toată după-amiaza liber la jucării până acum doar văzute.

A fost o zi lungă.

***

Și nu, nu voi încheia articolul într-o notă tristă. Voi povesti cum a decurs această zi, pentru că viața are un fel al ei de-a te ridica atunci când simți că ai ajuns jos de tot.

2 a.m lui Bogdan îi este rău. Am sărit din pat, am încercat să minimizăm pagubele. Ne-am spălat și am spălat pe jos.
3 a.m la fel.
Între 3-7 a.m, la fel, doar că am fost pe fază cu un lighean pregătit.
7-8 a.m. pregătiri pentru plecare la clinică.
La un minut după ieșirea din casă, s-a luat lumina. Adică am coborât pe trepte. 10 etaje. Am apreciat că se putea și mai rău, puteam să fim în lift când s-a stins.
În mașină, am folosit una dintre pungile de acasă. Prichi a vrut să se implice și el. A primit o pungă din cele multe pregătite, dar una plină este de departe mai tentantă.
Așteptare la clinică, timp în care Bogdi a dormit iar Vlad s-a jucat cu ornamentele din bradul din sala de așteptare. Sclipici peste tot, pe mânuțe, în guriță, dar ce mai contează.
În cabinet, diagnostic pe genunchi, dar cu foarte mare pompă emis: entero-viroză. Valentin solicită testul instant de glicemie.
Înțepătură. Lacrimi.
Indice de glicemie 439.
Stupoare pentru doctoriță. Pentru noi, două priviri albe schimbate de două fețe desfigurate.
Se cheamă salvarea, se scriu în grabă fișe.
Decidem să-i facem vaccinul de 6 luni lui Vlad, așa cum era programat.
Control, injecție, plânsete și o mare surpriză. I-au ieșit dințișorii! Nici nu știam, acasă nu plânge ca să-i vedem atât de bine gingiuțele, iar dacă nu a fost nici agitat, nici nu am bănuit că se întâmplă ceva atât de dulce…
Vin cei de la BGS. Moment în care cedez eu, mă întorc să plâng. Bogdi mă interpelează De ce plângi mami, ești un bebeluș?
Plecăm cu salvarea spre Budimex.
Acolo ne despărțim, cei mari se internează, iar eu mă întorc cu cel mic acasă.
Telefoane, sms-uri, disperare.
Vorbesc cu Bogdan la telefon, eu plâng dar încerc să dau o notă amuzantă situației. Nu reușesc, dar îmi dă puteri faptul că-mi spune Mami, dar eu sunt bine.
Indici peste indici. Valori. Deschid calculatorul ca să citesc. Intru pe adresa de mail a blog-ului pentru a vedea dacă am ceva de la Valentin. Nu am. Dar am un mesaj de la cel mai mare blogger din România, care mă interpelează nu tocmai politicos referitor la necitirea unui mail prin care m-a declarat cîștigătoare a unor bilete la primul film High Frame Rate din lume, mai precis “The Hobbit, o călătorie neaşteptată”. Când am început să scriu pe blog, m-am întrebat dacă Arhi va scrie vreodată pe blog la mine. A venit muntele la Mahomed tocmai într-o mare răscruce de drumuri…
Alți indici de la Budimex. Alte telefoane, alte sms-uri.
Of Doamne, ce ne facem…
Nu. Nu așa.
Va fi bine. Vom fi bine.

O parabolă

De la mama am învățat foarte multe lucruri. La fel ca noi toți. Dar vreau să povestesc CUM le-am învățat eu…

Mama nu mi-a dat niciodată lecții, nu mi-a ținut discursuri, nu mi-a arătat cum trebuie ceva făcut, nu mi-a spus ce este alb sau ce este negru. Dar mi-a dat ceva de neprețuit. M-a ajutat să am la îndemână toate instrumentele pentru a(-mi) găsi drumul. Și m-a învățat să am încredere că orice aș face, acasă pot veni fără frică de ceea se va întâmpla. ACASĂ am găsit mereu înțelegere și suport. Nu m-am ferit de părinți. Nu mi-a fost frică să vorbesc cu ei. Dimpotrivă, am fost încurajată să o fac. Iar când am făcut-o, am fost răsplătită cu multă înțelegere. Am fost ascultată și mângâiată când alții nici nu vor să-și imagineze “ce ar face ai mei dacă ar afla”.

Iar când mi-a fost greu, am fost învățată că “greul” nu este niciodată greu. Că totul depinde de abordare.

Parabola preferată a mamei mele era cea de mai jos:

Un evreu se duce la rabin și îi povestește că traieste greu, că are o casa foarte mica, că are o familie mare și cu greu încap cu toții într-o singură încăpere.  Îi cere un sfat, sperând că întelepciunea rabinului îl va ajuta să găsească o soluție. Rabinul îi spune să bage în casă capra. Evreul merge acasă, încrezator în sfatul primit. După o saptamană se intoarce. Rabi: “Ei, cum e?”. Evreul: “Rabi, e mai rau, e și mai aglomerat”. Rabinul îi spune atunci să bage în casa și vaca. Evreul, nedumerit, merge acasă, unde face întocmai. După o saptamana se întoarce: Rabi: “Ei, cum e?. Evreul: “Rabi, e și mai rău decât până acum. Ce sa fac?”. Rabinul îi cere să bage și oile. După o saptamana, evreul se intoarce nefericit. “E foarte rău, Rabi, nu știu ce să mai fac. Deja nu mai avem loc nici să ne miscam… Abia ne descurcăm.” Atunci, rabinul îi spune să scoată afară toate animalele. Și capra și vaca și oile…. Și atunci evreul realizează că avea de fapt spațiu suficient pentru familia lui.

Da. Prin comparație, orice este greu poate deveni ușor.

Frumusețea Windows 8

M-am trezit cu melodia de mai jos. Mi-a făcut ziua frumoasă!

As sly as a fox, as strong as an ox
As fast as a hare, as brave as a bear
As free as a bird, as neat as a word
As quiet as a mouse, as big as a house
All I wanna be, all I wanna be, oh
All I wanna be is everythingAs mean as a wolf, as sharp as a tooth
As deep as a bite, as dark as the night
As sweet as a song, as right as a wrong
As long as a road, as ugly as a toadAs pretty as a picture hanging from a fixture
Strong like a family, strong as I wanna be
Bright as day, as light as play
As hard as nails, as grand as a whale

As warm as the sun, as silly as fun
As cool as a tree, as scary as the sea
As hot as fire, cold as ice
Sweet as sugar and everything nice

As old as time, as straight as a line
As royal as a queen, as buzzed as a bee
As stealth as a tiger, smooth as a glider
Pure as a melody, pure as I wanna be…

Contribuția mea…

Este bine-cunoscut faptul că rata mortalitatii este crescută in rândul barbatilor. Conform cercetărilor, principalele cauze le constituie consumul de alcool, tutun, sedentarismul, consumul de alimente necorespunzătoare.

O mini-analiză a vieții noastre zilnice îmi arată că…

Eu. Plâng din orice și pentru orice. Nervi, supărare, oboseală, bucurie, pentru o poză, un film. De subliniat că orice motiv este bun.

V. Nu plânge niciodată. Pentru că este bărbat. Fumează o țigară, șterge într-un nor de fum nervi, supărare, oboseală. Se uită la poza următoare, caută alt film. De subliniat însă că nu orice marcă de țigări este bună.

Eu. Deschid calculatorul de trei ori pe zi. În restul timpului sunt afară. Sau dorm cu cei mici. Sau strâng după cei mici. Sau fac dezordine împreună cu cei mici. Calculatorul servește scopului.

V. Închide calculatorul doar de trei ori pe zi. Când doarme, dacă nu cumva a adormit pe el. Când mănâncă. Și la duș, evident. Calculatorul este scopul.

Eu. Îmi este foarte foame, mi-e poftă de … aia-aia-aia… Și mănânc aia-aia-aia. Ce bun a fost!

V. Mi-e foame. KFC. Mănâncă și fumează o țigară. Ce bun a fost!

Eu. Am fost prin parc. Am ajuns și pe Ștefan cel Mare. Am intrat și prin… Mi-am cumpărat o pereche de cizme, de la magazinul cel mic unde este în permanență lichidare de stoc. Și o rochie din outlet. Și am luat și câte o jucărie pentru cei mici de la Germag. Și prăjituri de la AnaPan. Și apă de la Mega Image. Și covrigi sărați de la simigeria de la metrou, deja ni se făcea rău de la atâtea fursecuri Ana. Ajungem acasă și suntem frânți.

V. Mi-am comandat niște pantofi, vin în trei săptămâni. Ce zici să-i comand lui Bogdi un Kinect pentru Crăciun? Și am mai primit pe mail un newsletter cu reduceri de la …

Eu. Mi-e poftă de bere. V ia, din cea fără alcool. Deși el nu bea nici măcar din aceea.

Concluzia?

Când un bărbat fumează, nu face mișcare, consumă junk-food, există o soție care îl roagă să bea și o bere cu ea…

În teorie

Teoria este punctul meu forte. Citesc, analizez, deliberez, trag concluzii, emit opinii, o, da, ce bine mă pricep!

Dar…. afară-i gardul, înăuntru leopardul…

Câteva exemple:

Vorbeam zilele trecute cu tatăl meu la telefon, timp în care Bogdan a apărut în sufragerie cădelnițând o sticlă de un litru și jumătate de lapte. Între două vorbe la telefon, îi tot șopteam: “Bogdan, verși laptele pe covor și mă supăr”, “Bogdan, du-te cu laptele în bucătărie, dacă-l verși, ne certăm!”. Tata, auzind ceea ce tot îngânam, mă întreabă mucalit “Diana, dar parcă de când am cumpărat covorul tot exersezi chestia aia cu blândețea…” Oooo, ce-am mai râs!

Cred că la râs mă pricep chiar mai bine decât la teorie…

***

Diversificarea. În privința diversificării, am fost, vorba aceea, mai catolică decât Papa. Legume, fructe, cereale fără gluten și zahăr, gălbenuș, carne, cereale cu gluten, albuș, nimic cu sare, pas dulciurilor, borcănele BIO, totul ca la carte. La Bogdan.

La Vlad…

in-teorie1

Teoria a fost răsturnată zilele trecute de gigantul McDonald’s. Meniurile pentru copii au ca alternativă la cartofii prăjiți bețișoare de morcov. Din agricultură biologică, desigur.

Iar dacă acesta este primul contact, prefer să evit, cel puțin momentan, gândul la ceea ce va urma…

***

Am scris despre Decalogul părinților. Oricât m-aș auto-sugestio-controla, urmez doar 7 din cele 10 povețe. Din păcate celelalte 3 sunt piatra de încercare…

Matrimoniale

Deși am denigrat Facebook, tot este bun la ceva! :-)

În ultima vreme, au circulat două poze care, după ce într-o primă fază mi s-au părut foarte amuzante, mi-au dat de gândit. Una dintre ele este cea de mai jos.

matrimoniale1

Dacă mergem puțin mai departe de latura comico-erotică, ajungem la niște lucruri mult prea bine-cunoscute. Știm deja faptul că femeia trebuie să fie de toate: mamă, gospodină, femeie de carieră, bombă sexi. Harnică, devotată, inteligentă și pusă la punct. De asemenea, știm că rolul bărbatului a rămas neschimbat de-a lungul timpului. El trebuie doar să vâneze. În vremurile noastre, să aibe o carieră sau o sursă de venit. În rest poate face orice. Poate să se relaxeze de cum vine acasă, cu o bere în mână și cu o față plictisită în fața televizorului, dincolo de orice ar putea să-i creeze vreun disconfort fizic sau psihic. Este absolut firesc să o facă. ESTE ÎN FIREA LUCRURILOR.

Poza de mai sus este haioasă prin inversarea rolurilor. Am certitudinea că dacă lucrurile ar fi fost prezentate la modul clasic, EL eșuat în fotoliu cu berea în mână, EA, într-o ținută ultra-sexi, la masa de călcat, ar fi trecut neobservată. Sau ar fi fost observată doar EA! :-)

Da… suntem femei, așadar le facem pe toate. Nimic neobișnuit. Nimic revoltător.

***

În câte familii, mă întreb, este asumată chestia aceea, știți voi, cu la bine și la greu… ?

***

Din fericire pentru mine, la noi lucrurile stau precum în poza de mai jos… chiar și fără să avem (încă) 4 copii, unul pe drum, un câine… Iar V nu se supără. Și mai ales nu se așează pe vreun fotoliu când ajunge acasă. Poate și pentru că nu este niciunul pe care să nu fie haine, jucării, reviste…

Stay young, stay foolish!”

matrimoniale2

Agresiunea psihică

Spuneam că nu voi mai scrie până pe data de 21, dar despre niște lucruri tot trebuie să vorbesc… Redeschidem așadar sezonul de stat la taclale! :-)

***

Când am aflat acum 4 ani că voi avea un băiat, mi-am promis că nu-l voi învăța ce înseamnă frica. Nu-i va fi frică de întuneric. Nu-i va fi frică de păianjeni. Nici de băieții mai mari decât el. Nici de injecții. Nu-i va fi frică de nimic.

Va fi precaut, dar niciodată fricos.

Ieri, conform rutinei zilnice, l-am împachetat pe Bogdan pentru ieșirea în parc și i-am dat drumul pe hol. În timp ce-l împachetam și pe cel mic, Bogdi, deși știe că nu este bine, a scormonit la florile vecinei de etaj. Doamna, probabil hiper-mega-ultra-exasperată să tot găsească bețele de susținere la alte ghivece decât la cele desemnate, a simțit mișcare și a ieșit. Deoarece mereu iese câte cineva să se converseze cu Bogdan până apar și eu (mai ales că-mi face în mod frecvent “reclamă” spunând Iar o aștept pe mami și ea nu vine…), nu m-am alarmat.

Până când, printre chițăielile lui prichi am auzit cuvântul “poliție”. M-am prezentat în cadrul ușii, unde, doamna, făcându-mi cu ochiul, îmi spune că Bogdan a umblat la flori, dar că ea l-a speriat spunându-i că vine poliția. Poftim?!

Îmi amintesc că în primăvară, Bogdan a mai avut o perioadă când ne spunea că este un monstru sub pat. O “găselniță” de-a bonei, pentru a-l ține în pat și culca la ora prânzului. Seri la rând, ne-am uitat împreună sub pat, pentru a-i dovedi contrariul. Dimineți la rând, am discutat cu doamna pentru a o convinge să aplice niște metode mai-fără-impact asupra imaginației unui copil de 3 ani…

Trag concluzia că poliția, bau-bau, etc. au constituit – și constituie încă – o modalitate prin care generații întregi de oameni și-au potolit copiii… Pe principiul dacă le este frică, stau cuminți…

Le mulțumesc așadar părinților și bunicilor mei pentru că nu ne-au înspăimântat niciodată. Am crescut curajoși. Fricile le-am dobândit mult mai târziu, de la TV, cinema, din cărți (Bram Stoker, Stephen King… ooooo, ce lecturi!), în orice caz la vârste când, oricum, se produce… inevitabilul…

Lucruri noi!

Am încărcat poze la secțiunea Ce mai dau. Până pe data de 21, voi mai adăuga și altele.

Începând cu data de 21, se primesc înscrierile :-) Așteptăm până atunci deoarece am anunțat pauza de blog și sunt persoane care vor intra abia atunci.

Atribuirea o vom face în ianuarie, probabil prin intermediul unui soft de tombolă.

În funcție de cum decurg lucrurile, poate că vom proceda pe viitor în felul următor: la început de lună voi încărca poze cu ceea ce dau, iar la sfârșit de lună, se vor decide electronic câștigătorii.

Între timp, eu voi scrie, scrie, scrie și scrie :-), fără însă a mai adăuga la articole poze cu lucruri.

Fac acest split deoarece din experiența primelor două luni am tras concluzia că sunt două categorii de persoane care intră pe blog, așadar încerc varianta unei disocieri între partea de ala-bala-portocala (adică ceea ce scriu eu :-)) și ceea ce dau, în speranța că toată lumea va fi mulțumită! :-)