Agresiunea psihică

Spuneam că nu voi mai scrie până pe data de 21, dar despre niște lucruri tot trebuie să vorbesc… Redeschidem așadar sezonul de stat la taclale! :-)

***

Când am aflat acum 4 ani că voi avea un băiat, mi-am promis că nu-l voi învăța ce înseamnă frica. Nu-i va fi frică de întuneric. Nu-i va fi frică de păianjeni. Nici de băieții mai mari decât el. Nici de injecții. Nu-i va fi frică de nimic.

Va fi precaut, dar niciodată fricos.

Ieri, conform rutinei zilnice, l-am împachetat pe Bogdan pentru ieșirea în parc și i-am dat drumul pe hol. În timp ce-l împachetam și pe cel mic, Bogdi, deși știe că nu este bine, a scormonit la florile vecinei de etaj. Doamna, probabil hiper-mega-ultra-exasperată să tot găsească bețele de susținere la alte ghivece decât la cele desemnate, a simțit mișcare și a ieșit. Deoarece mereu iese câte cineva să se converseze cu Bogdan până apar și eu (mai ales că-mi face în mod frecvent “reclamă” spunând Iar o aștept pe mami și ea nu vine…), nu m-am alarmat.

Până când, printre chițăielile lui prichi am auzit cuvântul “poliție”. M-am prezentat în cadrul ușii, unde, doamna, făcându-mi cu ochiul, îmi spune că Bogdan a umblat la flori, dar că ea l-a speriat spunându-i că vine poliția. Poftim?!

Îmi amintesc că în primăvară, Bogdan a mai avut o perioadă când ne spunea că este un monstru sub pat. O “găselniță” de-a bonei, pentru a-l ține în pat și culca la ora prânzului. Seri la rând, ne-am uitat împreună sub pat, pentru a-i dovedi contrariul. Dimineți la rând, am discutat cu doamna pentru a o convinge să aplice niște metode mai-fără-impact asupra imaginației unui copil de 3 ani…

Trag concluzia că poliția, bau-bau, etc. au constituit – și constituie încă – o modalitate prin care generații întregi de oameni și-au potolit copiii… Pe principiul dacă le este frică, stau cuminți…

Le mulțumesc așadar părinților și bunicilor mei pentru că nu ne-au înspăimântat niciodată. Am crescut curajoși. Fricile le-am dobândit mult mai târziu, de la TV, cinema, din cărți (Bram Stoker, Stephen King… ooooo, ce lecturi!), în orice caz la vârste când, oricum, se produce… inevitabilul…

12 thoughts on “Agresiunea psihică

  1. Buna! Ce dreptate ai! e o prostie sa sperii copilul cu bau-bau si alte prostii. Imi aduc aminte cat am suferit eu cand eram mica din cauza fricii de intuneric. Am ramas odata singura acasa(aveam vreo 5 ani)m-am culcat la pranz si cand m-am trezit eram singura,fiind iarna era deja intuneric afara…nu am avut curajul sa ma dau jos din pat sa aprind becul. Am plans in pat vre-o ora pana am auzit cheia in usa. Imi imaginam tot felul de monstrii si de bazaconii ca ies de sub pat si vin pe intuneric…a fost groaznic!!
    Eu cand M nu e cuminte o amenint ca nu o mai duc afara sa vada pisicile (avem vreo 2 prin jurul blocului),dar nu o sperii cu nimic.

  2. Aaaaa,si o faza tare :)) nu stiu de unde a prins M frica de papitoaie de plus si de papusi :)). Le-am tinut pana acum in pungi in dulap,ca numai de alea nu mai aveam loc in camera.Am observat ca M plangea cand vedea la cineva asemenea jucarii. Le-am scos toate intr-o zi (vreo 3 plase mari) si am inceput sa i le arat pe rand….sa vezi ce plansete a tras! Am aplicat “terapia prin expunere” :)))) am “bombardat-o” cu plusurile ,i le-am pus toate pe pat langa ea,si incet incet a inceput sa se joace cu alea mai mici :)) Acum nu mai are treaba….

  3. Buna
    Chiar in cartea imprumtata de la tine scria ca orice copil sa nu-l minti,sa-i spui adevarul asa cum este.Orice copil este de fapt un adult,asa ca, vorbind cu rabdare copilul intelege.Urata chestia cu politia,bau-bau,vrajitoarea.
    Pupici
    Ai gasit telefonul tau?Voiam sa stiu daca ai primit mesajul

  4. Terapia prin expunere, sounds interesting!

    cat despre frica de intuneric, cu rusine recunosc ca sunt o mare fricoasa, cand este Valentin plecat prin strainataturi :-D dormim cu lumina aprinsa….

  5. of vali, am scris un raspuns kilometric si mi-a apasat cel mic pe ceva, s-a sters… n-am uitat de super bebe, ne vedem maine. mi-a fost dor de tine trecand azi pe langa sediul vostru, am fost pana pe st cel mare

  6. Buna seara Diana…am citit povestioara ta.Eu nu am copii,dar nici eu nu i-as speria(mai ales pe un copilas de 3 anisori)cu politia!Mi se pare putin cam…deplasat.In fine dupa cum am spus eu nu am copii…:( dar si daca as avea nu cred ca as proceda asa…un copilas are tot felul de spaime si fara a-l “ajuta” si cei mari.Ca de ex sora-mea cu frica ei de intuneric…:))nu a speriat-o nimeni ca e bau-bau in intuneric…sau poate am facut-o eu si nu mai stiu? :))Apropo…imi place com tau la poza mea cu craciunita…:D multi pupici Diana si o seara placuta.

  7. La noi pronuntarea cuvantului “monstru” provoaca isterie generala, de radem cu lacrimi…Nu stiu de unde s-a nascut fenomenul, dar fetele mele cand au chef de alergat prin casa incep sa scoata sunete ciudate si sa tipe…cel mai afectat e motanul nostru, care nu stie unde sa se ascunda mai repede!!!
    Dar nici urma de teama la ele, totul e joaca!
    Si eu am amintiri neplacute din copilarie, tocmai de aceea incerc sa le feresc pe cat posibil acum, ca mai tarziu inevitabilul se va produce, cum spuneai…

  8. Ha, ha, foarte tare! Si la noi chestia cu monstrul a devenit intre timp o gluma, Bogdi spune: este un monstru sub pat, eu ii spun nuuuuuu, sunt doi!!!! si alerg dupa el prin casa! :-))

    De cand aveti motanul? Ma bate si pe mine gandul sa iau un animal de casa, pisicile ne plac mai mult decat cainii si am mai si avut, dar am o grija cu ceea ce cara pe labute din litiera… cand va porni si cel mic de-a busilea…

  9. Sincer, eu nu recomand nimanui sa creasca animalute in apartament.Eu am avut caine initial, a trait 16 ani, dar ne-a tinut pe toti legati de programul lui zilnic. Iubesc cainii din toata inima, am adus acasa un puiut tocmai de pe autostrada intorcandu-ma din Bucuresti… Pisicile nu mi-au inspirat niciodata nimic pana cand cineva a abandonat 2 in curtea firmei unde lucra tata, care la randul lui mi-a plasat un pisoi pentru un weekend…si odata ce l-am spalat, deparazitat, hranit si adormit, am stiut ca ramane la mine! Am botezat-o Lora pana la prima vizita la veterinar cand s-a dovedit a fi…Clio!
    Asta s-a intamplat chiar inainte de a ramane insarcinata, toata lumea imi spunea de toxoplasmoza,dar nu am renuntat la motan. In schimb nu are nici acum acces in camera fetelor si am mare noroc(si el la fel!!!) ca e tare cuminte, doarme mereu si nu prezinta mare interes pentru printesele mele.
    Daca ar fi sa hotarasc acum, as considera ca un animalut trebuie crescut in casa doar daca fetele sunt suficient de mari si de responsabile.
    Dar cum in cazul nostru fapta e deja consumata…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>