Ultimul țânțar al verii…

Mai nou, meniurile pentru copii de la McDonald’s vin însoțite de niște cărticele care nouă ne plac în mod deosebit. Puțin mai devreme ne uitam pe cea cu Jungla, am aflat că doar femelele țânțar înțeapă, deoarece sângele le ajută să producă ouă…

ultimul-tantar-al-verii1
Mi-am amintit că, undeva prin primul an de facultate, am citit o nuvelă fantastică ce mi-a plăcut, la acea vreme, foarte mult… O simplă căutare pe net și… iat-o!
ULTIMUL ŢÂNŢAR AL VERII (Gérard Klein, Histoires comme si)

Sta culcat în pat şi pe fereastra deschisă putea zări cerul noptatic despuiat de norii de peste zi, strălucind de stele, ca şi contururile întunecate ale acoperişurilor apropiate, siluetele hornurilor, pantele negricioase şi punctele de exclamaţie ale antenelor. Aerul era răcoros. Sta întins, cu ochii deschişi, cu mâinile puse pe pat, liniştite, cu muşchii relaxaţi, şi putea auzi paşii hoinarului solitar care bântuie aleile liniştite ale tâmplelor, drumuri înţesate de sânge, zumzăind de pulsaţia regulată a inimii, regularitate metronomică, şi propria lui răsuflare, ca şi cum ar fi fost vorba de respiraţia delicat ritmată a unei alte persoane. Se gândea la vara ce era pe sfârşite. Se gândea la acea ultimă zi, apăsătoare şi caldă, ca la o chemare a verii, pierdută printre săptămâni de ploaie, ca la un ultim mesaj al verii, ca la un zâmbet duios şi obosit al verii, când auzi un zbârnâit uşor, zgomotul unui motor aerian minuscul, bâzâitul grav şi sâcâitor al unui ţânţar, ultimul tânţar al verii. Ca toţi fraţii lui apăruţi şi morţi în cursul anului, zdrobiţi, ale căror pete împestriţau pereţii şi tavanul, metoda e simplă, luaţi o carte, pocniti-o printr-un gest rapid de perete, ţânţarul nu strigă, chiar dacă lasă o aureolă de sânge, al unui sânge care-a fost al vostru şi pe care vietatea îl digera încet, voluptuos, în starea de amorţeală ce urmează agresiunii, tânţarul intrase pe fereastră, atras de mirosul acelui om sau, poate, şi de ritmul oceanului său sanguin.

Cu câteva săptămâni mai înainte, năvăleau în roiuri zgomotoase pe fereastră, năpustindu-se spre bec, sau, mai târziu, în timpul nopţii, spre trupul gol şi jilav al omului chinuit de căldură, şi se stinghereau unii pe alţii, zumzăiau într-o ceată veselă şi hămesită, numai că ăsta era singur, ultimul tânţar al verii, ostenit şi plin de experienţă, pricepându-se să evite mişcarea rapidă a mâinii, depusese speranţa de supravieţuire aspeciei în vreun ungher scăldat de apă şi venea să caute pe lângă omul acela un ultim festin. Era singur, ultimul tânţar al verii. Şi tocmai din cauza asta omul, în timp ce asculta bâzâitul tânţarului, nu se putea împiedica să nu simtă faţă de el un soi de duioşie, deoarece vara aceea era ultima vară a ţintarului, poate că, dacă ar fi fost lăsat să se instaleze în apartamentul cald şi uscat, ar mai fi trăit mult, muştele aşa treceau iarna, pe vremuri; şi poate că ar ajunge să-şi ia hrana de vampir la ore regulate, poate că s-ar domestici, mai ştii? Dar nicicum n-ar putea ajunge în vara următoare. Nu există exemplu de tânţar care să fi supravieţuit peste iarnă. Chiar dacă cel în cauză ar fi trecut peste lunile ucigătoare ale iernii, n-ar fi putut niciodată ajunge-n primăvară. Nimeni, îşi spuse omul, nu va mai apuca vreodată primăvara. Nu supravieţuieşti unei ierni de treizeci de mii de ani. Ţinţarul invizibil trasa spirale mari, sonore, prin aer. Plonja şi se apropia, atras fără putinţă de împotrivire de uriaşul sac sanguin culcat pe pat.„Să aprind lumina, se întrebă omul, şi să alung ţânţarul, să-l azvârl în noapte, sau pur şi simplu să-l omor? Nu-i chiar aşa de simplu. Un tânţar se vede bine când se profilează pe ceva alb. Dar dispare brusc când trece prin faţa draperiilor de culoare închisă sau a vreunei mobile de stejar. Şi trebuie să nu-l scapi din ochi, să aştepţi clipa când o să se-aseze…”Un ţânţar pe un fond deschis. Cine-a mai văzut vreodată un ţânţar pe fond de zăpadă!? Poate că acolo, în nord, către Finlanda, ori Norvegia, în Alaska, de vor fi fiind ţânţari pe-acolo, poate că pot fi văzuţi deplasându-se pe fond de zăpadă, acolo, sus, unde gheţarii milenari, atavici, s-au pus în mişcare, şi de unde, încet, zgomotos, aisbergurile vor coborî în iarna asta, de-a lungul coastelor Angliei. Gheţarii vor distruge bălţile, iazurile, matca râurilor liniştite în care ţânţarii şi-au depus speranţa speciei lor. Doar au vorbit ziarele despre asta, nu-i aşa? Ziarele au pus întrebări savanţilor. A sosit noua eră glaciară, au zis savanţii, nu intraţi în panică. Cât timp îi va trebui până să se instaleze? Se va întâmpla destul de repede, au zis savanţii, cinci, zece ani cel mult, dar la început o va lua cu încetul. Pur şi simplu nu va mai exista vară, doar ploaie, zăpadă şi gheaţă, cerul veşnic înnourat, iar mai târziu va dobândi o puritate de diamant, îngheţată, un cer de iarnă, apoi se va isprăvi cu primăvara, şi cu toamna, oare voi aţi văzut cum cresc florile pe pământul îngheţat la douăzeci de grade sub zero? în Siberia, pe cât se pare, e de-ajuns ca soarele să zâmbească doar, că temperatura creşte, noroiul bocnă se topeşte, iar florile, iarba, mugurii denşi şi alburii năpădesc toată întinderea câmpiei, şi carele se înnămolesc în clisa vegetală şi minerală a stepei ce se desfăşoară la nesfârşit.

 Ultimul ţânţar al verii, necunoscând viitorul, ştirile din ziare, nici pe cele meteorologice… Nu-i de crezut, îşi spunea omul. Nu-i de crezut că oraşele se vor îngropa mâine, că oamenii, în turme compacte, vor coborî spre sud, precum au mai făcut de două, de trei, de zece ori poate pe parcursul marilor migraţii geologice, fără a păstra de pe urma acestui fapt nici cea mai măruntă amintire, deoarece urma coşmarelor dispare la fel de repede pe cât ai bate din pleoape. Nu poţi crede că vara n-o să vină iar, că arborii vor muri, ori vor putrezi, ori vor rămâne veşnic blocaţi în substanţa translucidă a timpului anesteziat, şi că nimeni nu va mai alerga pe străzi, nu vor mai trece fete în rochii înflorate, nu se vor mai purta decolteuri adânc răscroite sub razele soarelui, la lumina becurilor strălucitoare şi neclintite, gata cu femeile splendide a căror piele dobândise strălucirea soarelui, gata cu mâinile dezgolite, cu picioarele dezgolite, gata cu trupurile întinse pe nisipul plajelor, nimic altceva decât blănuri, carapace groase, învelişuri rezistente, negaţie a libertăţii, măşti şi camuflaje, nu va mai fi frăgezime, într-un cuvânt. Cu excepţia sudului. Oamenii bogaţi plecau spre sud. Toată lumea pleca spre sud. Vor avea loc ciocniri, se vor afla acolo milioane de oameni înghesuindu-se pe-o porţiune îngustă de soare, ca naufragiaţii pe o plută, pe un banc de nisip, pe care fluxul îl va micşora. S-au luat măsuri, spuneau ziarele. Ce-o să ne facem? Îmi plăcea iarna, pe vremuri, pe când eram copil, îmi plăcea pişcătura gerului, şi zăpada, fireşte, nu învăţasem să preţuiesc soarele. Nu învăţasem să iubesc, atâta tot, nu poţi iubi decât sub soare.

Nu ştiam să preţuiesc un ţânţar. Ce-o să mă fac? se gândea omul. Tânţarul era cât se poate de aproape, acum. Poate că ar fi putut sufla peste el, ori să-i spună să plece, să se năpustească spre sud, cu toată puterea muşchilor lui imponderabili de ţânţar, în speranţa de a o luă înaintea frontului alb, a suflului mortal al iernii, sau în speranţa de-a cădea, de-a eşua în zăpadă, conservându-se înlăuntrul ei vreme de zece mii de ani, o sută de mii de ani, ca mamuţii găsiţi în Siberia şi-a căror carne era bună de mâncat, au zis savanţii care le-au pus întrebări vânătorilor calmâci ori samoiezi: privite de-aici, lucrurile stau la fel. Ţânţarul tăcu. Se aşezase pe perete, foarte aproape. Fără să-l vadă, omul îi ghicea prezenţa, ce maşinărie subtilă, ce precizie fără de cusur, picioare fine ca firul de păr, aripi nervurate, o trompă precisă, mică pompă aspiratoare, înfăşurându-se, desfăşurându-se, dar dacă ţânţarii ar supravieţui tuturor iernilor, dacă ar hiberna de-adevărat, dacă nu s-ar ivi din bălţi, dacă s-ar lăsa prinşi într-o carapace de gheaţă, ei, atât de fragili, prinşi în grosimea densă şi protectoare a pietrei de apă? 

Toată lumea trece prin perioade ca asta, prin clipa când frigul te cuprinde, toată lumea, oameni, ani şi chiar planete. Se întrebă dacă planeta se simţea brusc singură, de se răcise aşa. E contrariul febrei, calmul neted al profunzimilor, tristeţea tăcută a serilor de beţie, orice vegetaţie tace în tine, iar vânturile suflă, mari bariere cedează, şi vechii gheţari urcă până la gură, până la ochi. Şi-atunci zadarnic ai mai căuta o altă căldură, fie şi-a unei alte piei, fie şi-a unui alt soare, zadarnic, nu-i aşa, bătrâne amic al meu, Pământule. 

Ţânţarul se pregătea să dea lovitura. Se gândea, pesemne. Trebuie să se fi gândit dacă era mai nimerit să treacă la acţiune pe loc sau să mai aştepte puţin, până când omul să adoarmă de-a binelea. Pe de o parte, era periculos, pe de alta, îi era foame, aproape că nu mai putea de foame. Îi era teamă să nu-şi simtă picioarele îndoindu-se sub el şi să se vadă rostogolindu-se spre podea. Omul simţi dintr-o dată frigul, înlăuntrul şi în afara lui. Mâna dreaptă i se întinse, atingând întrerupătorul şi aprinzând lumina. Strânse din pleoape, ochii orbiţi i se obişnuiră şi văzu ţânţarul pe perete, la douăzeci de centimetri deasupra capului său, ultimul ţânţar al verii, iar vara se sfârşise. Luă cartea pe care-o citea şi pe care-o lăsase deschisă, o închise şi-o strânse în mână. Se ridică într-o rână şi cu un gest rapid zdrobi ţânţarul. Se auzi zgomotul înfundat al cărţii izbind peretele. Ţânţarul rămăsese prins de carte. Lăsă cartea pe noptieră, se culcă la loc, ţintuind tavanul din priviri, stinse lumina, mâna căutând întrerupătorul şi negăsindu-l, ce ciudat, după atâţia ani, apoi îl găsi şi se auzi declicul şi iar privi afară, în noapte.
 Sorbi încet aerul cu buzele. O mireasmă stranie şi pătrunzătoare, aproape brutală, pătrunsese pe fereastră, era mirosul ploii ce se-apropia, avangarda armiilor iernii ce galopau colo, jos, sub comanda soarelui minuscul şi comic, al regiunilor boreale. Curând, se gândi el, o să se-audă mormăitul urşilor în oraşul pustiu.

 
***
Mi-a plăcut că am găsit-o. Mi-a plăcut să o recitesc. Încă o amintire în această zi în care ne-am amintit de atât de multe lucruri…
Asociat poveștii, ceva de purtat la pădure, la vreo baltă, oricum undeva unde sunt țânțari :-)
ultimul-tantar-al-verii2
De la tati. Nepurtați… dar cu fermoarul blocat. La fel ca țânțarul prins în grosimea densă şi protectoare a pietrei de apă… :-)

8 thoughts on “Ultimul țânțar al verii…

  1. Buna dimineata
    Mari smecheri astia de la Mc. D.O carticica,o jucarica dintr-o serie care nu se mai sfarseste si asa se cultiva dependenta de retetarul Big Mac.Chiar daca aduga surprize,eu raman cu aceeasi parere proasta despre produsele lor.
    Frumoasa povestea cu tantarelul dar mai simpatici sunt atunci cand auzi de ei doar in povesti.Cand dormi profund si auzi deodata cum coboara in picaj catre pilea ta relaxata parca nu te mai incearca sentimente de tandrete si admiratie fata de fragilitatea micii fiinte.
    Ai dreptate ,am incurcat datele dar, orcum ma bucur pentru voi.
    Va pupam
    tatalili

  2. Stiu ca ai dreptate… dar o data / saptamana nu ne face rau, nu? :-))) Asta ca sa luam surpriza saptamanala, nu de altceva :-D

    Iar comentariul tau vis-à-vis de tantari este suuuupar haios! :-)))

  3. Buna
    Frumoasa povestea,chiar ma saturasem de romane(deja ma interesez de culegerea de povesti “Povestiri de parcă ar fi…” 1975).
    Nu sunt fan Mc,mergem de 3ori pe an dar observ ca ultima “politica de marketing” se pare ca este cartea pentru copii(mancare+carte sau ziar+carte).
    Pupici

  4. Vali, am printat eu toate povestirile, iti imprumut eu “culegerea” :-) Cred ca mai am si cartea, dar nu aici in Bucuresti, ci acasa, ma uit cand mergem de Craciun.

    Am recitit inainte sa dau “publicati” – uite ca, dupa 10 ani de Bucuresti, din care 8 intr-o casa care este a noastra, pentru mine “ACASA” este tot Gura Humorului…

  5. Multumesc
    Tocmai am fost anuntata ca am minivacanta 22decembrie-7ianuarie,asa ca am ce citi acum.(nu este nevoie de cea originala,este buna si cea printata).
    Bye

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>